CRUCEA – REPER CREŞTIN AL ISTORIEI ROMÂNILOR, TRANSPUS ÎN ARTĂ

Există multiple căi prin care un popor se poate exprima pe sine. A-şi expune idealurile, a-şi etala fără rezerve identitatea naţională ca răspuns la procesul agresiv de globalizare, a-şi proba ospitalitatea în raporturile cu cetăţenii străini, a-şi făuri o cultură cu piloni durabili, a-şi face rodnic pământul pe care înaintaşii l-au apărat în bătălii cu preţul vieţii, a-şi conserva graiul şi portul sunt doar câteva dintre ele. A trăi, însă, neîntrerupt de-a lungul timpului sub semnul Sfintei Cruci cred că reprezintă chintesenţa tuturor căilor prin care un neam se destăinuie lumii prin ce are mai valoros în patrimoniul lui spiritual – credinţa în Dumnezeu.

Tocmai acest aspect l-a adus în prim-plan vernisajul expoziţiei „Crucea, de la comunitate la comuniune. 100 de cruci la 100 de ani”, desfăşurat cu două zile înaintea datei de 1 Decembrie 2018, la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti. Pornită din Alba Iulia, în noiembrie 2017, având ca organizator principal Asociaţia Eleon, expoziţia a poposit în Sibiu, Iaşi, Chişinău, Cluj-Napoca şi Timişoara. După lungul periplu, Bucureştiul a fost ales spre a o găzdui în perioada 29 noiembrie 2018 – 1 februarie 2019.

Suprinzând foarte bine esenţa expoziţiei, prof. univ. dr. arh. Marian Moiceanu, rectorul instituţiei de învăţământ anterior menţionate, a afirmat: „De multe ori facem semnul crucii. Îl facem când avem evenimente fericite ori nefericite şi când ne rugăm pentru familia noastră sau pentru prieteni. Gestul crucii are şi ceva foarte special care se leagă de arhitectură. În momentul în care arhitectul realizează ceva interesant, dacă închide ochii, când îi deschide şi se uită la opera lui, vede o cruce spaţială”.

În calitate de director executiv al Asociaţiei Eleon, Horaţiu Iovănaş a ţinut să precizeze: „Ne putem imagina cum arătau acum 100 de ani cimitirele noastre cu aceste cruci superbe de piatră, cât de firesc era frumosul în universului ţăranului de odinioară. Cred că era o vreme în care omul era mult mai preocupat de frumos. Crucile de piatră au fost aşezate în interiorul clădirii şi asta se potriveşte mesajului expoziţiei. Este vremea să schimbăm ceva în arhitectura interioară a sufletului nostru, să reaşezăm crucea unde îi e locul, să ne recalibrăm pe ceea ce stă la baza creaţiei – pe jertfă”.

Subliniind faptul că expoziţia include pe lângă cruci (din metal, piatră, lemn, sau material vegetal) şi icoane, fotografii, lucrări de grafică şi pictură, ţesături ori piese de costum popular, Dana Elena Prioteasa, cercetător la Institutul de Arheologie şi Istorie a Artei din Cluj-Napoca, a întărit ideea că aceasta „a fost legată de Centenarul Unirii, pentru a ne reaminti cu respect de cei ce au făcut sacrificii mici şi mari, de timp, de efort intelectual şi material, până la sacrificiul vieţii, pentru comuniune. Câteva lucrări evocă exemplul unor astfel de oameni: sfinţii Brâncoveni, ostaşii de la 1918, eroii Revoluţiei din 1989 sau preoţi precum Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae şi Sofian Boghiu”. În ce-i priveşte pe artişti, ei „s-au unit prin cruce, nu sub cruce. Ea reprezintă căutarea, îndepărtarea, întoarcerea. Expoziţia nu este un concurs de virtuţi, ci caută descoperirea şi bucuria întâlnirii în sensurile profunde ale temei. Artiştii se exprimă într-o varietate de medii. Arta lor nu se opreşte la suprafaţă. Figurativă sau nu, apelează la simbol şi metaforă, Îl caută pe Dumnezeu în creaţie, ţinteşte la refacerea legăturii cu El”.

Inspirat în discurs, criticul şi istoricul de artă Cristian Robert Velescu a făcut o paralelă între lucrările expuse şi cetăţile de scăpare din Vechiul Testament unde îşi găseau refugiul, spre a fi feriţi de asprimea legii, evreii care săvârşeau vreo nelegiuire. La fel ca în trecut, „şi omul contemporan are nevoie de ocrotire tocmai din cauza impurităţii sale, expoziţia putându-i oferi un astfel de azil”.

Etnologul şi teologul Costion Nicolescu a asemănat traseul expoziţiei prin ţară cu „un drum al crucilor” în care „crucea a fost cea care i-a purtat pe artişti, nu artiştii au purtat crucea”, iar pe acest drum „nu i-a fost nimănui în piept inima rece”.

Protosinghelul Ioan Cojanu, stareţul Mânăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, a îndemnat: „Dacă vrea cineva să înţeleagă cum se naşte un neam, să privească în sensul apofatic al răstignirii sale! Dacă vreţi să căutaţi, stabiliţi acel punct printr-o cruce cu care căutaţi să vă identificaţi! Pentru că numai o cruce asumată poate fi citită, poate fi înţeleasă”.

Foarte important în contextul general al expoziţiei a fost aportul maestrului Ion Grigorescu. Pe lângă faptul că a prezentat publicului lucrări de mare valoare, lui i-a revenit sarcina, îndeplinită cu brio, a panotării tuturor operelor de artă în cadrul spaţiului expoziţional. Şi, pentru că am ajuns în acest punct, este obligatoriu să menţionăm câteva nume ale artiştilor ce au făcut posibilă, prin truda lor creatoare, expoziţia din Bucureşti: Horia Bernea, Vasile Gorduz, Paul Gherasim, Marin Gherasim, Gheorghe Berindei, Alexandru Antonescu, Cristian Diţoiu, Remus Dragomir, Sorin Dumitrescu, Constantin Flondor, Mariana Gheorghiu, Ruxandra Grigorescu, Matei Lăzărescu, Dan Mohanu, Silviu Oravitzan, Cristian Paraschiv, Horia Paştina, Ovidiu Paştina, Silvia Radu, Andrei Rosetti, Mihai Sârbulescu, Valentin Scărlătescu, Ovidiu Simionescu, Ana Maria şi Mihai Ariciu, Vasile Lefter, Nicolae Muntean, Teo şi Ioana Bindea, Jorj Dimitriu.

Avem astfel tabloul de ansamblu al unei manifestări culturale remarcabile. Prin numărul mare de artişti implicaţi (peste 70), prin oraşele care au găzduit-o, prin conferinţele prilejuite şi prin afluenţa de vizitatori, expoziţia „Crucea, de la comunitate la comuniune. 100 de cruci la 100 de ani” constituie o adevărată carte de identitate a naţiunii române ajunse la un veac de când dăinuie întregită sub soare. Dacă, amintindu-şi o rugăciune învăţată de la bunica lui, Preasfinţitul Macarie – Episcopul Europei de Nord, prezent la vernisajul de la Bucureşti – a exclamat „Sfântă Cruce, armă tare / Feri-mă de supărare! / Sfântă Cruce, armă dulce / Fii cu mine încotro m-oi duce!”, cred că nouă nu ne rămâne decât să conchidem că, indiferent de circumstanţe, crucea a fost arma indestructibilă cu care, secol după secol, locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic au biruit orice năpastă ce s-a abătut asupra lor. Întreaga istorie a poporului nostru este o cruce. Pe ea i s-au bătut piroane în adâncul fiinţei, dar tot de pe ea a şi înviat. Mereu, românii s-au lăsat îmbrăţişaţi de cruce, ajungând să poată zâmbi înaintea lui Dumnezeu. Asta întrucât, finalmente, aşa cum scria cu har Nicolae Steinhardt, crucea „ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic şi cardinal, ne expune în dubla – paradoxala, perpendiculara, fundamentala – noastră situaţie de făpturi care ţinem deopotrivă de lume şi de cer”.

                                                                          Ioan Adrian Popa