“Dumnezeu vrea să-L alegem în mod liber,
în fiecare zi, în fiecare ceas”

– interviu publicat în „Formula AS”, nr. 1094/14-21 noiembrie 2013 –

Ne-am dorit de multă vreme să-l cunoaştem pe părintele protosinghel Ioan Cojanu (n. 1959, Caşolţ, Sibiu), stareţul Mânăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, cunoscut pentru zelul său misionar, care se măsoară în cei nouă ani de slujire, ca preot celib, într-una din cele mai grele parohii din judeţul Cluj, la Măguri – Răcătău, în Munţii Apuseni, dar şi pentru zecile de conferinţe pe care le-a ţinut în ultimele două decenii prin ţară, pentru cărţile pe care le-a scris şi pentruPr. IOAN COJANU - "Dumnezeu vrea să-l alegem în mod liber, în fiecare zi, în fiecare ceas" ctitorirea mânăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, care atrage mulţimi de credincioşi. În această toamnă însă, părintele Ioan ne-a făcut bucuria să ne primească şi să ne vorbească despre o temă de mare actualitate: rostul suferinţei în trăirea credinţei. Şi a făcut-o aşa cum îşi împlineşte vocaţia de preot şi misiunea de călugăr, clipă de clipă, cu chi­pul luminat de o mare pace interioară şi de un zâmbet copilăresc. Căci suferinţa, departe de a-l speria, este o condiţie pentru întâlnirea cu Hristos, aşadar, în mod esenţial, un motiv de bucurie. A învăţat aceasta de la primul său duhovnic, Părintele Gavriil Miholca, de la Mânăstirea Nicula (1943-1988). Părintele Gavriil a fost şi el preot celib în Cubleşul Someşan şi s-a călu­gărit la Nicula, cu puţin timp înainte de a fi răpus de un cancer la gât, cu care s-a luptat timp de 15 ani. I-a fost model în toate părintelui Ioan Cojanu, care, la rândul său, i-a fost singurul ucenic fidel. Doar câteva minute au fost despărţiţi, înainte de plecarea Părintelui Gavriil la Domnul. Poate tocmai ca durerea despărţirii să fie mai blândă şi amintirea să rămână mai vie. De aceea, am pornit discuţia noastră chiar de la Părintele Gavriil.

Oameni cu vieţi de sfinţi

- Părinte, de ce credeţi că oameni adânc înduhov­niciţi, care trăiesc creştineşte exemplar, au parte de un sfârşit atât de dureros şi, până la urmă, de ne­drept, ca acela al Părintelui Gavriil Mi­holca?

- Părintele Gavriil a fost un om cu viaţă sfântă. Cu toate aces­tea, îmi mărturisea că, până nu a trăit experienţa suferinţei în boala sa incura­bilă, nu a ştiut ce înseamnă Liturghia, în înţelesul ei cel mai adânc. Sfânta Litur­ghie i s-a descoperit în adevărata ei lucrare după ce s-a îm­bol­nă­vit. Pentru că Liturghia înseam­nă jertfă. Şi nu doar jertfa lui Hris­tos pentru noi, ci şi jertfa noastră pentru a ne asemăna Mân­tuitorului. Părintele Îi mul­ţu­mea lui Dum­nezeu pentru boa­lă, nu s-a plâns niciodată, deşi, de la un moment dat, a început să aibă dureri insuportabile. Nu şi-a dorit să moară, a luptat pen­tru viaţă, şi a înţeles necesitatea suferin­ţei. Şi de aceea Dumne­zeu a făcut minuni cu el. A trăit mult peste cât estimaseră medi­cii, chiar dacă analizele medicale arătau că trupul trebuia să-i fi cedat de mult, uimindu-i astfel pe câţiva profesori renumiţi de la Cluj, care îi urmăreau evoluţia bolii. Şi-apoi, eu însumi am fost martor la două slujbe în timpul cărora Părintele Gavriil a fost în moarte clinică pentru câte o oră. Se răcise, nu mai avea puls, era mort. Şi, totuşi, şi-a revenit. Era un paracliser cu noi, care mi-a spus să stau liniştit, pentru că i se mai întâmplase şi altă dată la fel şi că, dacă vrea Dumnezeu, îl întoarce la viaţă. Părintele n-a vorbit niciodată despre experien­ţa sa personală din acele momente. Aşadar, suferinţa îi este dată omului pentru a-l vedea şi primi pe Hristos cu adevărat. Dacă unui om ca Părintele Gavriil i s-a dat şi a înţeles-o aşa, înseamnă că aşa trebuie să fie. Aşa au înţeles-o şi martirii noştri din închisorile comuniste. Niciunul nu s-a plâns de suferinţă, nici nu s-a lăudat cu ea. Au acceptat-o, iar majoritatea au perceput-o ca pe o binecuvântare. Mulţi, dacă nu cei mai mulţi dintre ei, nu erau nici înainte de închisoare nişte oameni necre­dincioşi sau răi, dar temniţa a fost şansa lor de a deveni sfinţi. Iată că s-au sfinţit prin suferinţă şi merită toată cinstea noastră. De fapt, acesta a fost duhul Bise­ricii noastre – Biserica celor şapte sinoade ecume­nice – în toată perioada în care a fost prigonită: sufe­rinţa, dacă e asumată, o ducem împreună cu Hristos, ne apro­pie de Hristos şi, finalmente, ne uneşte cu Hris­tos! Su­fe­rinţa este singura care ne uneşte cu Hristos!

- Sfinţiei voastre v-a fost teamă de boală şi de moar­te vreodată?

- Da, sigur, când mi-a murit tatăl, care avea doar 47 de ani, am prins această frică de suferinţă şi de dis­pa­riţia pământească. După ce s-a mutat la cele veşnice, de câte ori îmi era dor de el, mă rugam şi îi simţeam prezenţa fizic lângă mine. Mi se întâmplă la fel şi azi. Îl socotesc pe tata primul om sfânt pe care l-am cunos­cut. A suferit pentru credinţă, inclu­siv din partea auto­rităţilor, şi era ca un duhovnic pentru comunitatea în care vieţuiam; şi preotul îi cerea sfatul. Pe lângă faptul că avea pregătire intelectuală, era un om de taină – pe care oricine se putea baza, fiind sincer şi de încredere – şi făcea totul cu rugăciune. Era un duhovnic în sensul larg al cuvântului. Pentru noi, du­hov­nici sunt numai preoţii, dar la începutul creştinis­mului, duhovnicii nu erau neapărat preoţi. Marele duhovnic Antonie nu a fost preot. Pe vremea lui, duPr. IOAN COJANU - pă canoane, călugării nu erau şi preoţi. Duhovnic nu înseamnă a dezlega păca­tele, ci a sfătui, a arăta calea pe care Îl întâlneşti pe Dum­nezeu, calea pe care lucrează Duhul Sfânt. De aceea duhovnicii sunt sfinţi. Deci, din perspectiva aceasta, pentru mine tata a fost duhovnic şi sfânt. Ei, şi moartea lui a fost pentru mine o grea în­cercare. După aceea, am înţeles că este obligatoriu să-mi asum sufe­rinţa pentru mântuire şi chiar să caut suferinţa, dar cu foarte mare grijă. Cu mare grijă, pen­tru că trebuie să pri­­meşti suferinţa pe care ţi-o oferă Hristos, nu să-ţi pro­voci suferinţa. Nu e folositoare suferinţa autoim­pusă, autoflagelarea.

- Dacă Hristos e Bine, e Iubire, de ce e nevoie de suferinţă ca să ajungi la El?

- Aşa cum pruncul trebuie să „moară” faţă de pân­tecele mamei – de prima lui lume – pentru a se naşte şi a intra în lumea noastră, tot aşa omul trebuie să îşi încheie o etapă a vieţii sale, care durează până la ieşirea din trupul acesta de carne, pentru a îmbrăca trupul du­hovnicesc şi a ajunge în lumea veşnică. Şi la îndum­nezeire, la viaţa în şi cu Hristos, ajungem prin sufe­rinţă, mai multă sau mai puţină. Fiind cu faţa către lumea aceasta, noi nu ne putem dori cerul cu adevărat. De aceea, suferinţa ni se pare insuportabilă. Nu vedem rostul ei, pentru că nu vedem ce ni se pregăteşte. Apos­tolul Pavel spune foarte frumos: suferinţele veacului de acum nu sunt pe măsura răsplătirilor viitoare. Adică atunci când văd ce mi se dă pentru ce mi se cere, cu siguranţă că vreau să fac schimbul.

“Moartea sufletească a celor răi îl mişcă şi pe Dumnezeu”

- Cunosc o seamă de oameni care duc o viaţă creştină autentică, nu lipsesc de la slujbele Bisericii, sunt râvnitori la rugăciune, smeriţi, milostivi şi, cu toate acestea, au parte numai de necazuri. Şi, de asemenea, ştiu destui care trăiesc în păcat şi în indi­ferenţă faţă de Hristos şi duc o viaţă bună şi liniştită. Nu e o comparaţie care să-l în­cu­rajeze pe un om credin­cios… De ce se întâmplă aşa?

- Păi şi David se mira de aceasta şi zicea: „Am pizmuit pe cei fărădelege când vedeam pa­cea păcătoşilor. Că n-au necazuri până la moartea lor şi tari sunt când lovesc ei. De osteneli ome­neşti n-au parte şi ca oamenii nu sunt biciuiţi. Pentru aceea îi stă­pâneşte pe ei mândria şi se îm­bracă cu nedreptatea şi silnicia”. Şi spune el că nu a înţeles până ce a intrat în casa lui Dumnezeu şi a văzut sfârşitul celor răi. A­ceas­ta e una dintre problemele cel mai greu de înţeles pentru cei credincioşi şi cu totul de ne­înţe­les pentru cei ce nu cred în Dum­nezeu. Părintele Gavriil spu­­nea că, dacă un tată are doi copii, unul cuminte – pe care mereu îl ceartă şi-l pedepseşte, ca să-i îndrepte şi cea mai mică greşeală -, iar altul, rău, care nu înţelege nici cu fru­mosul, nici cu pedeap­sa, dar pe care ştie că-l va pierde spre o suferinţă veşnică -, va înceta să-l certe şi să-l bată pe cel din urmă, ştiind că nu-l poate salva. Moar­tea sufletească a celor răi îl mişcă şi pe Dumnezeu. Şi dacă, îndepărtându-se atât de mult de Dumnezeu, au epuizat toate şansele prin care Acesta le lucra mântui­rea, măcar El le oferă o viaţă bună aici, fiindcă dincolo îi aşteaptă chinurile veşnice.

- Credinţa şi Biserica uşurează poverile pe care ni le pune viaţa în spate şi pe suflet, până la urmă? Risipesc neliniştea care se instalează în om, odată ce îl loveşte necazul?

- Suferinţa asumată probează credinţa. O spune şi Sfânta Scriptură: „Aşa cum aurul se lămureşte în foc, aşa şi omul se lămureşte în necazuri”. Atunci se vede credinţa. Apostolul Pavel arată că va înceta credinţa când vor înceta încercările. Când nu vom mai avea încercări, nu vom mai avea nevoie nici de credinţă. Credinţa îl întăreşte pe om în necazuri şi necazurile îl întăresc pe om în credinţă, dacă omul are credinţă. Pentru că, dacă nu crede sau este slab credincios, neca­zurile îl vor face şi mai necredincios. Dar dacă este puternic în credinţă, va fi şi mai puternic. În faţa neca­zurilor, ca şi a bogăţiei sau a puterii, omul cre­dincios devine mai credincios, iar omul necredincios devine şi mai necredincios.

- Dar nu se întâmplă şi ca un om necredincios să devină credincios prin suferinţă?

- Dacă un om nu a crezut şi a devenit credincios prin suferinţă, înseamnă că avea în sufletul său cre­dinţa, dar nu o cunoştea şi nu o lucra. Suferinţa nu-l transformă din necredincios în credincios, ci doar îl face să-şi descopere credinţa. Până la urmă, toţi oame­nii au vocaţia credinţei, dar trebuie să o descopere şi, mai mult, să nu o ucidă. Dumnezeu ne-a oferit un enorm privilegiu, care este totodată şi o imensă pri­mejdie: libertatea. Pentru ca, în mod liber, să-L alegem pe El. De altfel, credinţa nu este altceva decât capaci­tatea omului de a-L descoperi pe Dumnezeu, care vine tot de la Dumnezeu. În virtutea libertăţii, poţi să intri în legătură cu Dumnezeu sau poţi să te îndepărtezi de Dumnezeu, până la a-i nega existenţa şi a te autocon­vinge că nu există. Sunt oameni care au primit credinţa în copilărie, dar nu numai că nu au lucrat-o, ci au dis­trus-o sistematic, în sensul că, în mod conştient, au refuzat căile deschise, într-un fel sau altul, de către Dumnezeu, prin care să-şi descopere şi să-şi cultive credinţa. Omul se naşte cu capacitatea de a crede, pe care o descoperă şi o cultivă cum descoperă şi cultivă capacitatea de a vorbi. Credinţa începe acolo unde simte nevoia de Dumnezeu, când simte că nu poate trăi fără Dumnezeu. Numai cel ce-L cunoaşte – sigur, prin credinţă – pe Dumnezeu cunoaşte libertatea faţă de suferinţă. Aceasta devine o scară, o lucrare, un instru­ment al desăvârşirii noastre, al apropierii noastre de Dumnezeu, al urcuşului duhovnicesc.

- După o perioadă îndelungată de celibat, sfinţia voastră aţi ales călugăria, care înseamnă înainte de toate o renunţare la omul vechi, pentru a deveni om du­hovnicesc şi, după cum spuneţi, asta nu este posibil decât prin suferinţă. Este călugăria o cale în care suferinţa e mai puternică şi, în consecinţă, mântuirea mai aproape?

- Cred, aşa cum se spune în Ortodoxie, că pentru mântuire sunt două căi la fel de preţioase: căsătoria şi călugăria. Celibatul poate fi numai provizoriu, până te dumireşti care jug ţi se potriveşte mai bine, cel al călu­găriei sau cel al căsniciei. Eu am vrut să slujesc ca preot celib pentru că aveam două modele: Părintele Gavriil Miholca şi Preasfinţitul Vasile Someşanul, care au fost mai întâi preoţi celibi. Dar de mic mi-am dorit să fiu preot şi nu m-am imaginat slujindu-I lui Dumne­zeu din postura de familist. M-am temut că, dacă aş fi preot cu familie, aş neglija fie preoţia, fie familia. Sigur că sunt oameni pe care Dumnezeu îi ţine în celibat multă vreme, poate până la sfârşitul vieţii. Dar e soco­teala lui Dumnezeu. Căile de mântuire însă, indicate de Biserică şi binecuvântate de Dumne­zeu, sunt cele două pe care le-am spus. Problema se pune cum se raportează călugării la călugărie şi familiştii la familie. Pentru că amândouă sunt juguri. Iar Li­turghia se continuă pentru călugări în ascultările din mânăstire şi pentru familişti în lucrarea din familie. Rabd, tac, îngădui, iert, mă lupt, mă jert­fesc… Dacă îţi asumi jugul, Hristos este cu tine şi face ca jugul să fie blând. Dacă nu ţi-l asumi, jugul va fi un chin sau, altfel spus, iadul începe de aici.

“Să ne aruncăm în braţele lui Dumnezeu”

- Cum îi simţiţi pe credincioşii care vin la mânăs­tire în ultimii ani, plini de strâmtoare şi spaime? Vin la biserică din credinţă sau din disperare?

- Vin şi din credinţă, şi din dis­perare. Lu­crurile se limpezesc în astfel de momente de criză. Unii se răcesc de Biserică şi de Dumne­zeu, alţii se aprind. Dar, încă o dată, nu con­textul social-economic schimbă inima noastră, ci inima noastră se arată cum este cu adevărat într-un context sau altul.
O problemă care se pune tot mai mult în ultimul timp şi care nu numai că stăruie, dar se adânceşte în sufletele noastre, este aceea a unei vieţi mai comode, fără Dum­nezeu. În perioada comunismului, credincioşii nu se îndoiau de exis­tenţa lui Dumnezeu, ci de faptul că El va birui vreodată acel sistem. Au trecut 23 de ani de la încheierea ace­lei etape de prigoană a credinţei şi, dacă nu mă întrebam atunci, încep să mă întreb acum: nu cumva aceşti ultimi ani de libertate au fost un foc de paie? Pentru că încerca­rea cea mare nu e atunci când te forţează ci­neva să tăgăduieşti ade­vărul, ci atunci când nu-ţi mai convine să spui da adevă­rului, când tu singur socoteşti că e mai comod să trăieşti fără Dum­nezeu.

- De ce se întâmplă lucrul acesta?

- Pentru că majoritatea din­tre noi îi percepem atât pe Dum­nezeu, cât şi pe slujitorii Lui, preoţii, ca îngrădindu-ne liber­tatea de a face ce vrem. Noi, care zicem că-L avem pe Dum­ne­zeu, dar nu-L a­vem, ne trezim că e mai bine să nu ne gândim la Dumnezeu atunci când facem anumite lucruri, fiindcă ne simţim mai liberi. Problema e că atunci nu mai suntem liberi, ci deve­nim dependenţi de patimile noas­tre. Singurii care şi-au pierdut liber­tatea au fost cei care au vrut să se elibereze de Hristos. Dar Dum­nezeu ne vrea liberi, vrea să luptăm, să-L alegem în mod liber, în fiecare zi, în fiecare ceas. Şi monahul alege în fiecare zi. Şi el cade şi se ridică zilnic, şi-L alege din nou pe Hris­tos. Şi dacă nu cade, tot este liber să-L aleagă sau nu. De câte ori îi spunem lui Hristos: „Vrem să fim robii tăi”, de atâtea ori El ne amin­teşte, cu aceeaşi dra­goste nemărgi­nită, că tot ce ne oferă este necon­diţionat, aşa încât am fost şi rămâ­nem liberi. Doar aşa simţim dra­gostea nemărginită a lui Dumne­zeu. Aici nu înţele­gem noi de multe ori. Biserica ne ajută să fim liberi. Hristos ne vrea liberi şi numai El poate să ne ofere libertatea abso­lută, inclusiv faţă de El. Pentru ce? Pen­tru ca să-L putem alege! Numai într-o astfel de alegere putem să fim în relaţie cu El. Hristos este sigur că, dacă avem conştiinţă, Îl vom alege pe El, vom alege Raţiunea, vom alege Binele absolut, Frumosul absolut. Trebuie să fim fără minte ca să alegem răul. Iată ce spune Sfân­ta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, încă în Vechiul Testament: “Iată, Eu pun înaintea ta binele şi răul, viaţa şi moartea. Alege viaţa, ca să trăieşti”. Însă cei mai mulţi dintre noi mergem cu spatele către Dum­nezeu. Mergem la biserică, dar tot la lucrurile din lume ne gândim. În ultimii ani, noi am avut atâtea experienţe ale unei libertăţi fără Dumnezeu şi am văzut că aceasta e un abis al răutăţilor şi al patimilor. Singu­ra soluţie este să-L căutăm pe Dumne­zeu până la capăt. Să avem curajul de a ne arunca în braţele lui Dumnezeu.

Claudiu Târziu