LANSARE DE CARTE:
PATERICUL MARE
23 iunie 2016

Participanţi: Pr. Prof. Dr. Constantin Coman (profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie din Bucureşti), Pr. Prof. Dr. Mihai Himcinschi (profesor de Misiologie şi decanul Facultăţii de Teologie din Alba Iulia), Pr. Lect. Dr. Lucian Colda (profesor de Patrologie la Facultatea de Teologie din Alba Iulia), Pr. Lect. Dr. Jan Nicolae (profesor de Catehetică la Facultatea de Teologie din Alba Iulia), Dl. Lect. Dr. Octavian Gordon (profesor de Greacă şi Latină la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi Directorul Bibliotecii Naţionale a României), Părintele Dionisie (duhovnicul Mânăstirii Albac) şi Părintele Ioan (stareţul Mânăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, gazda şi organizatorul evenimentului).

„Dacă nu va spune omul în inima lui că eu singur şi Dumnezeu suntem în lumea aceasta, nu va avea odihnă” (Avva Alonie). Odihna este înţeleasă de obicei ca un repaus al trupului sau al sufletului, dar iată, Părinţii Patericului ne învaţă să căutăm o altfel de odihnă, cea în Dumnezeu. De altfel, ei urăsc odihna trupului, fiindcă te face vrăjmaş lui Dumnezeu, după cum mărturiseşte Avva Isaia. Odihna adevărată se dobândeşte după părăsirea lumii, a lucrurilor care ne risipesc, a voii noastre împătimite, a mândriei care ne însoţeşte orice lucrare, într-un cuvânt: a cugetului nostru lumesc. Această odihnă este o stare de îndumnezeire, uneori dobândită chiar din lumea aceasta. A o căuta reprezintă zbaterea esenţială a fiecărui credincios, adevărata aventură în duh, ce presupune moartea de fiecare clipă, jertfirea de sine până la a constata că din omul cel vechi n-a mai rămas nimic. Doar astfel putem înţelege experienţele Părinţilor Patericului, ce anume i-a motivat şi mobilizat pentru ca să-şi asume o viaţă aspră, de nevoinţă extremă. Odihna Părinţilor a început atunci când dragostea lui Dumnezeu s-a întâlnit cu dragostea lor pentru El.

Dorinţa de a-şi asuma o astfel de aventură duhovnicească a adunat preoţi şi credincioşi din Alba Iulia la această lansare a Patericului Mare, făcându-i să rabde „arşiţa şi zăduful”, dar şi cuvintele multe şi folositoare care s-au rostit cu prilejul acestui remarcabil eveniment. Dacă prima lansare a avut loc la Bucureşti, cu participarea Domnului Andrei Pleşu, marcând importanţa culturală a acestei cărţi, a doua lansare a avut loc la Mânăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, nu doar în locaşul celui care a fost şi rămâne dascălul pustiei, ci şi în prezenţa sa nevăzută, dar atât de marcantă. Şi nu e o exagerare dacă afirmăm că Părintele Profesor Constantin Coman a adus cu dânsul o lucrare de excepţie şi, împreună cu ea, întreaga pleiadă a Părinţilor Patericului a fost de faţă şi ne-a vorbit prin apoftegmele care alcătuiesc conţinutul cărţii.

Încadrată liturgic între Vecernia hramului şi Privegherea de toată noaptea, această seară duhovnicească a însemnat o adevărată provocare atât în ce priveşte lectura unei cărţi voluminoase (1056 de pagini!), cât mai ales în ce priveşte aprofundarea vieţii duhovniceşti. Părintele Profesor Constantin Coman, traducătorul şi editorul Patericului, după o trudă de mai mulţi ani, căutând un sistem de interpretare, a ajuns la concluzia că viaţa cu Hristos nu poate fi decât una singură, atât pentru monahi, cât şi pentru mireni, anume a Crucii şi a sacrificiului de sine, chiar dacă pe acest drum unii sunt foarte avansaţi, iar alţii, cei mai mulţi, sunt rămaşi în urmă. Dar chiar şi aceştia au şansa mântuirii, dacă rămân cu faţa spre Hristos. De aceea Patericul nu este o carte cu circuit închis, adresată doar călugărilor, ci tuturor celor care se luptă să se menţină pe calea cea strâmtă. Patericul îşi cucereşte cititorii prin iubirea ce reiese din atitudinea Părinţilor faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Evanghelia este „o mărturie cutremurătoare” a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, iar Patericul este „răspunsul oamenilor la această iubire, tot cu măsura iubirii depline”. Patericul nu poate fi înţeles în mod scolastic, academic, ci numai prin experienţa personală a relaţiei de dragoste, oricât de minimale, a fiecăruia. Părinţii pustiei ne incită nu la a filozofa în mod teologic despre viaţa şi cuvintele lor, ci pur şi simplu la iubire. Iar ca să înveţi să iubeşti, trebuie mai întâi să urăşti lumea şi împrăştierea ei, până când ajungi să descoperi dragostea de Dumnezeu, iar apoi te porţi întoarce spre lume „cu dragostea care i se cuvine”. Iată chintesenţa lucrurilor, ceea ce e mai important în viaţă: să-L cauţi pe Dumnezeu, iar toate celelalte se vor adăuga.

Conturând aceste idei, Părintele Profesor Constantin Coman a realizat prin discursul său o adevărată apologie a vieţii duhovniceşti, accentuând, dintr-o perspectivă teologică firească, unitatea şi continuitatea între dumnezeieştile Scripturi şi Pateric, ceea ce denotă de fapt „unitatea între viaţa Mântuitorului şi viaţa creştinilor”.

Chiar dacă, de-a lungul timpului, nu mulţi au mai reuşit să atingă standardul de viaţă duhovnicească al Părinţilor pustiei, acela de a împlini poruncile Mântuitorului în mod desăvârşit, apoftegmele lor îi însufleţesc şi pe creştinii zilelor noastre. Acesta este motivul pentru care Părintele Profesor Mihai Himcinschi, al doilea protagonist al acestei minunate seri duhovniceşti, consideră că şi monahii de azi trebuie să facă dovada unei mucenicii fără de sânge. „Acest lucru ar trebui noi să-l simţim când venim în mânăstiri: mărturia misionară prin sfinţenie.” Dacă Patericul poate fi considerat drept o Evanghelie vie, trăită, monahismul ar trebui să fie un Pateric viu, actualizat în permanenţă de cei care au luat jugul lui Hristos.

„Patericul arată modul în care focul Duhului Sfânt poate fi aprins şi să răcorească chiar în arşiţa lumii acesteia”, a spus Părintele Profesor Lucian Colda, accentuând ideea de practicare desăvârşită a învăţăturilor evanghelice. Nu se găsesc în carte reţete de viaţă duhovnicească, ci ni se transmite o „cunoaştere a inimii”, directă, printr-o rostire „de la inimă la inimă”. Văzând cum aceşti Părinţi au aplicat în mod concret învăţăturile Sfintei Evanghelii, ne putem da seama cum ar trebui să trăim şi noi o viaţă creştină autentică.

Ar putea însă interveni o idee-capcană, a reliefat apoi Domnul Profesor Octavian Gordon: de a ne raporta la Pateric ca la un idol. După cum Sfânta Scriptură nu se tâlcuieşte singură, tot aşa şi apoftegmele Patericului trebuie să-şi afle dezlegare prin prisma unor experienţe duhovniceşti.

Mai sunt capabile generaţiile actuale să cunoască măcar parţial astfel de experienţe? Pentru Părintele Profesor Jan Nicolae, Patericul este „un semn de nădejde”, căci raportul dintre micimea noastră şi înălţimea la care este chemat omul apare şi la Părinţii pustiei, care nu-şi ascund neputinţele, ci le folosesc pentru a înainta în smerenie.

Perspectiva monahală asupra cărţii, „mult diferită şi evident apropiată de cea a Patericului” – cum a remarcat Părintele Profesor Constantin Coman, a fost conturată de ultimii doi vorbitori: Părintele Dionisie de la Albac, care, lecturând de mai multe ori Patericul, şi-a dat seama că a găsit aici răspunsuri practice la toate problemele duhovniceşti, şi Părintele Ioan, stareţul Mânăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul”, gazda şi organizatorul lansării Patericului Mare. Explorând mai profund viaţa monahală, Părintele Ioan a definit-o ca fiind o aventură. Însă astăzi, de cele mai multe ori, ea nu mai este înţeleasă corect. A fi monah nu înseamnă a da sfaturi cu Patericul în mână, ci a trăi în ascultare. După cum spunea Părintele Rafael Noica: părinţii trebuie să-i cauţi în cei care rămân copii, în cei care rămân în ascultare. Patericul nu trebuie asimilat doar la nivel teoretic. A cita din Pateric nu e greu, însă e dificil să-l pui în practică, fiindcă „Patericul ne învaţă să murim”, cum de altfel mărturisea chiar unul din Părinţii pustiei: Dacă nu mă voi dărâma, nu mă voi putea zidi. Aceasta este aventura la care ne îndeamnă Patericul, indiferent dacă suntem monahi sau mireni: „să ajungem să ne omorâm câte puţin în fiecare zi”. Este un început al vieţii duhovniceşti, care presupune „a nu mai judeca pe nimeni, a ne vedea păcatele noastre, a lua în fiecare zi un cuvânt, o apoftegmă, şi a o urmări, a ne ascunde gândurile noastre de toate judecăţile lumii şi de toate ispitele în cuvintele Patericului şi ale Sfinţilor Părinţi”. Astfel, Patericul poate deveni viu şi în sufletele noastre.

Această culegere de apoftegme, apărută la sfârşitul secolului al V-lea, n-a fost, de-a lungul celor cincisprezece veacuri care au trecut, doar o mărturie a vremurilor de întemeiere a monahismului, ci a rămas o carte vie prin toţi cei care au citit-o şi i-au dat viaţă mereu şi mereu prin propriile lor experienţe duhovniceşti. Acum, datorită îndelungatei trude a Părintelui Profesor Constantin Coman, la care se adaugă contribuţia familiei dânsului în ce priveste viziunea grafică a cărţii, tehnoredactarea şi difuzarea, stă şi la îndemâna noastră această monumentală lucrare de înţelepciune duhovnicească, ca un reper de siguranţă pe calea cea anevoioasă a mântuirii.