NEÎNCETATA RUGĂCIUNE

Cuvânt rostit de Părintele Ioan Cojanu la invitaţia studenţilor din ASCOR Cluj-Napoca, în anul 2002.

M-am gândit să vă vorbesc despre neîncetata rugăciune. Este un titlu foarte pretenţios, dar poate mai pretenţios ar fi fost dacă aş fi numit cuvântarea mea rugăciunea neîncetată, pentru că aceasta se referă strict la o anumită formă a rugăciunii, şi anume la rugăciunea inimii, la rugăciunea lui Iisus, la experienţa mistică a Duhului Sfânt, la ultimele trepte ale urcuşului de îndumnezeire a omului, cunoscute de noi prin experienţa marilor Părinţi – pentru că altfel treptele continuă în infinitatea cunoaşterii lui Dumnezeu. De la început vreau să subliniez că nu mă refer la această rugăciune în mod special, chiar dacă o s-o amintesc, pentru că este un subiect prea pretenţios atât în ce mă priveşte, ca să vă pot vorbi despre aceasta, cât şi – dacă-mi permiteţi s-o spun – pentru dumneavoastră, care mă ascultaţi. În ce mă priveşte, pentru că nu am experienţa acestei rugăciuni, chiar dacă scopul vieţii mele este de a tinde spre ea. Iar în ce vă priveşte, pentru că trebuie să aveţi smerenia şi să acceptaţi că încă nici dumneavoastră nu aveţi nevoie, poate, despre o astfel de cuvântare.

Vorbind despre neîncetata rugăciune, am ales acest atribut, deoarece altfel nu există rugăciune. În primul rând, omul care nu doreşte să-L întâlnească pe Dumnezeu, să-L vadă sau, mai bine zis, să-L cunoască pe Dumnezeu, este un om care îşi închide singur posibilitatea de a se ruga cândva. Un astfel de om nu se roagă niciodată. Cel mult Îi adresează lui Dumnezeu nişte cereri, dar unui Dumnezeu pe care nu-L cunoaşte. Nu ştie încotro se duce rugăciunea lui, nu ştie dacă rugăciunea lui e primită şi, mai rău, nu-l interesează cui se adresează rugăciunea lui. Este ca şi când ar vorbi în van. El singur îşi face un dumnezeu, îşi pune un idol în faţă şi, ca să-şi împace conştiinţa sau, cum ar spune psihologii, ca să-şi echilibreze în momentele grele psihicul, socoteşte că se roagă, că îl ascultă cineva şi implicit că acel cineva îl va ajuta. Deci am putea spune că cel ce nu se roagă neîncetat, niciodată nu se roagă. Cel mult, cum am zis, adresează nişte cereri şi chiar nişte mulţumiri.

Ce înseamnă rugăciunea? Părintele Emilianos de la Sfântul Munte spune că rugăciunea este un drum: „La toţi Sfinţii Părinţi sunt diferite definiţii ale rugăciunii foarte importante; eu zic că rugăciunea este un drum, o cale”. Am socotit şi eu că este cea mai potrivită definiţie pentru ceea ce vreau să vă vorbesc.

Rugăciunea este o cale către Dumnezeu, pe care în mod normal apucăm sau ar trebui să apucăm încă de la Botez. Dacă ne-am născut într-o familie creştină şi părinţii ne-au botezat, aşezându-ne o icoană la căpătâi şi rostind rugăciuni lângă leagănul nostru, atunci am avut această experienţă a rugăciunii. Poate târziu, după ani de zile, după ce legăturile fireşti cu părinţii noştri s-au transformat şi nu mai sunt nişte legături trupeşti, de ocrotire, de încurajare şi susţinere, când simţim că avem nevoie încă de părinţi, dar nu din acest punct de vedere, ci avem nevoie ca ei să existe, numai să existe, simţim atunci că este o singură legătură care ne ţine, şi pe care poate din leagăn am avut-o, singura durabilă şi pe care nici moartea n-o poate desface. Şi anume: atât cât ei ne-au legat de Dumnezeu, atât cât ei încă din faşă, rostind rugăciuni la căpătâiul nostru, au făcut ca inima noastră să bată în ritmul rugăciunilor lor. Prin Dumnezeu simţim o legătură a veşniciei, simţim că nimic nu ne poate despărţi de ei, cum spunea Apostolul Pavel că de dragostea lui Dumnezeu nici moartea nu îl poate despărţi. Într-adevăr, ne dăm seama că aceşti părinţi ai noştri, care ajung la neputinţă, însă care simt şi ei că n-au nevoie chiar de atâta ajutor fizic din partea noastră, sunt desprinşi şi ei de materie. Această experienţă a rugăciunii din copilărie este, într-o anumită măsură, cea a unei neîncetate rugăciuni.

După ce creştem, rugăciunea devine mai grea. Am trăit o perioadă dificilă cei care am crescut fără şcoală religioasă, cei cărora numai în casa părintească li s-a putut vorbi despre Dumnezeu. Şi acest lucru se cunoaşte. Astfel încât prima noastră experienţă cu Dumnezeu la maturitate a fost mai grea, a fost mai tragică, mai extremă, din cauza acestei rupturi, anume calculate, a omului faţă de Dumnezeu.

Cum ajungem să cunoaştem, să reînnodăm sau, dacă nu, să descoperim pentru prima dată această neîncetată rugăciune? Ce ar trebui să fie pentru noi neîncetata rugăciune? Setea noastră după Dumnezeu. Unii dintre noi, scârbiţi, sătui de tot ceea ce ne-a putut oferi lumea, ne-am întors către Dumnezeu numai pentru că ne-am întors în toate părţile. Doream să mai găsim ceva, adică altceva decât ne oferise lumea. Nenorocirea este că în aceste întoarceri Îl tratăm pe Dumnezeu cu aceeaşi monedă, cu aceeaşi experienţă pe care am avut-o şi în relaţia noastră cu lumea. Flămânzi, însetaţi, dar neglijenţi sau socotind că Dumnezeu ne este dator, uneori poate am dat cu piciorul celor mai sfinte momente. Atunci când am avut nevoie mai mult de Dumnezeu şi am strigat din adâncul sufletului nostru şi efectiv sufletul nostru a fost întors sau, mai bine zis, deschis spre a-L primi pe Dumnezeu şi poate chiar L-am şi primit, am reuşit aşa de repede să-L pierdem. De ce? Iată încă un pas, dar iată încă o piedică. Pentru că n-am ştiut cum să-L căutăm, cum să-L aflăm şi cum să-L reţinem pe Dumnezeu în viaţa noastră. Iată motivul pentru care am vrut să abordez acest subiect.

Am zis că rugăciunea este calea spre Dumnezeu. Pentru a alege această cale, pentru a alege rugăciunea care duce la Dumnezeu, trebuie, în primul rând, să cunoaştem această cale. Părintele Teofil spune adeseori: Cea mai lungă cale este de la minte la inimă. Ei, această lungă cale este calea rugăciunii, lungă uneori din motive subiective, dar alteori din motive obiective, tocmai ca să o preţuim.

Ziceam de la minte. Părintele Stăniloae spune că întotdeauna mintea trebuie să fie cea care se pogoară în inimă. Dacă rugăciunea se face cu mintea, rămâne rece. Dacă inima s-ar ridica spre minte, ar rămâne, de asemenea, rece. Dacă ne rugăm numai cu inima, ajungem la o rugăciune sentimentală, pietistă, o rugăciune care într-adevăr mişcă inima, dar, cum spune Părintele Stăniloae, dacă nu ştim încotro ne îndreptăm, dacă nu-L căutăm cu mintea pe Dumnezeu, niciodată n-o să-L cunoaştem şi rugăciunea nu va fi personală, pentru că nu ne rugăm unui Dumnezeu personal. Chiar dacă rugăciunea va fi înflăcărată, chiar dacă rugăciunea va fi cât rugul lui Moise, ea va rămâne un foc de paie, cum îi plăcea Înaltpreasfinţitului Teofil să spună. Deci drumul este de la minte la inimă.

Un lucru trebuie să mai cunoaştem când începem să ne rugăm: să ştim că avem minte şi că avem inimă. De obicei nu ne cunoaştem trupul nostru. Şi, veţi zice, dacă vrem să-l cunoaştem, să ne uităm într-o oglindă şi să vedem ce ochi avem, să vedem cum sunt urechile noastre şi aşa mai departe. Dar nu aşa ne cunoaştem trupul. Trupul ni-l cunoaştem prin acţiunea lui. Aceasta este adevărata epifanie, adevărata revelaţie a trupului înaintea oamenilor şi înaintea noastră. Tot aşa se întâmplă şi cu sufletul. Putem să-l cunoaştem ca într-o oglindă atunci când oamenii ne caracterizează, o oglindă mai corectă sau mai deformată. Însă adevărata cunoaştere a sufletului se face în acţiunile lui. Una din puterile sufletului este mintea. Ca să ne cunoaştem mintea, trebuie să-i urmărim mişcările. Este primul lucru pe care trebuie să-l facă un tânăr sau orice începător în cele ale rugăciunii. De cele mai multe ori noi ne cunoaştem mişcările minţii în lupta acerbă de a ne conduce mintea după voinţa proprie. Vrem să luptăm cu gândurile rele şi ne luăm la trântă cu ele. Niciodată nu vom reuşi. Pentru ca să ne putem conduce mintea, întâi trebuie să-i cunoaştem mişcările şi să o hrănim în funcţie de aceste mişcări. Putem să-i dăm o direcţie. Spre exemplu: Când ne rugăm, mai bine zis când suntem în biserică, observăm la un moment dat că mintea noastră nu este la rugăciune. Poate observăm că şi inimasaltăde bucurie pentru că mintea şi-a adus aminte de o experienţă omenească sau chiar duhovnicească. Însă nu este la rugăciune. Mintea trebuie să înveţe să fie ordonată. Şi nu ne luptăm cu gândurile bune sau rele, ci ne luptăm exact cu mintea. Ne strunim mintea ca să urmărească fiecare cuvânt al rugăciunii sau al cântării. Sigur că atunci când cântarea este plăcută, mai ales dacă e duhovnicească, mintea poate s-o urmărească mai uşor. Ba mai mult, poate angaja şi inima. Dar nu înseamnă că am făcut mari progrese.

Putem spune că am început să ne cunoaştem mintea şi efectiv să o şi strunim când, în cele mai mari tentaţii, oricât de frumoase ar fi, putem urmări ceea ce ne-am propus. Această educaţie a minţii face ca întreaga structură a judecăţilor noastre să se ordoneze. Pentru că mintea este cea care structurează, care conduce şi raţiunea, care stimulează şi memoria, cea care provoacă întreaga structură să aducă roade. O să observăm că acest lucru ne ajută nu numai pentru rugăciune, nu numai pentru ca să ne putem îndrepta mintea spre Dumnezeu, ci în toate acţiunile minţii noastre. Vrem să învăţăm, vrem să memorăm, vrem să ne echilibrăm gândurile, să ne verificăm capacităţile, oricând ne putem sprijini pe mintea noastră. Pentru un tânăr, chiar pentru un student serios, o minte necontrolată este un dezastru. O astfel de minte oricând îi poate da peste cap întreaga lui viaţă intelectuală. Trebuie să aibă tot timpul stimuli exteriori. Spre exemplu, dacă nu ia un examen şi mintea lui este dezordonată, nemaiavând astfel de stimuli, este capabil să renunţe la toată activitatea lui intelectuală, la facultate, la tot ceea ce ar putea să îl formeze intelectual.

Am ţinut să vă spun câteva lucruri ce nu vizează mintea angajată în drumul spre Dumnezeu tocmai ca să arăt că mintea pregătită pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu numai că nu ne împiedică în activitatea noastră intelectuală, ci dimpotrivă. Chiar dacă se spune că firea omului n-a fost structurată spre a sta la masa de lucru şi a munci numai cu mintea, însă nu trebuie să uităm că atunci când Dumnezeu a creat şi a aşezat în om capacităţile intelectuale, a făcut aceasta nu numai pentru cunoaşterea celor create, ci şi pentru cunoaşterea apofatică prin chenoza minţii, prin umilinţa ei, prin renunţarea la raţiunile omeneşti. Părintele Vasilios de la Sfântul Munte spune astfel: cunoaşterea apofatică este răstignirea minţii. Totuşi, dacă mintea este solicitată să se răstignească, Dumnezeu nu-Şi bate joc de raţiunile omeneşti, ci ele singure se urcă pe cruce, se răstignesc, pentru a trece şi ele prin mormântul lui Hristos, pentru a ajunge şi ele la acea capacitate pe care Fiul lui Dumnezeu a oferit-o firii Sale omeneşti după Înviere, şi anume de a-L cuprinde într-însa pe Dumnezeul cel necunoscut, pe Dumnezeul cel transcendent, de a avea nu numai experienţa energiilor necreate şi a celor ce sunt atinse de acestea, experienţa lucrării lui Dumnezeu, a manifestării Lui. Mintea poate să urmărească şi experienţa sufletului cu Dumnezeu în sânul Sfintei Treimi.

Nu putem spune că Dumnezeu ne-a creat ca să fim agricultori şi aşa trebuie să murim. E drept, în toate mânăstirile noastre se face agricultură, pentru că trebuie să ne angajăm şi trupul. Noi n-avem timp să batem munţii, pentru că mâncăm. Când o să fim pustnici şi n-o să mai avem nevoie de hrană, atunci o să batem dealurile. Dar până atunci trebuie să ne câştigăm pâinea. Tot timpul omul este angajat cu întreaga fire. Un pustnic de lângă Marea Roşie, care nu mai avea nevoie de nimic, care nici nu mai mânca şi se folosea doar de puţină apă, făcea coşuri şi, pentru că nu avea nevoie de bani, nici chiar ca să-i dea săracilor, le punea pe apă. Dar nu înceta să lucreze, astfel încât trupul să nu o ia razna. Pentru ca trupul să fie angajat în rugăciune, trebuie adunat în lucrare. Singura posibilitate de a aduna trupul este lucrarea.

Revenind la minte, aceasta a fost creată de Dumnezeu ca să ajungă nu numai la experienţa lărgirii ei omeneşti, ci prin chenoză, prin răstignire să ajungă la experienţa cuprinderii în ea a Sfintei Treimi şi a integrării ei în relaţia Sfintei Treimi, în iubirea dumnezeiască. Sigur, veţi zice, atunci să obişnuim mintea să-şi lărgească capacităţile. Nu neapărat. Dacă munca noastră este intelectuală, nu ne va împiedica să ajungem la Dumnezeu. Însă şi dacă munca noastră nu este intelectuală, dacă rămânem simpli ţărani, nu înseamnă că nu avem posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu şi că mintea noastră niciodată nu se va lărgi atât cât să-L cuprindă. Însă toţi trebuie să avem o educaţie a minţii ca să putem ajunge pe drumul cunoaşterii lui Dumnezeu, deci ca să ajungem implicit la rugăciune.

Ce împiedică mintea să-L cunoască pe Dumnezeu? Sfinţii Părinţi spun că mintea este împiedicată de păcat, care creează o aderenţă a minţii la stricăciune. Chiar dacă în minte avem şi raţiunea, avem şi discernământul, chiar dacă prezenţa lui Dumnezeu creează în minte conştiinţa păcatului şi a nimicniciei acestuia, omul care consimte la păcat îşi perverteşte mintea, raţiunea şi-şi adoarme conştiinţa.

Ce mai împiedică mintea să-L cunoască pe Dumnezeu? Părintele Stăniloae spune că tot ceea ce mintea trebuie să depăşească într-un anumit moment. Spre exemplu, pot să-L cunosc pe Dumnezeu din experienţa de zi cu zi, dar acesta este un anumit nivel de cunoaştere al lui Dumnezeu. Îi cunosc prezenţa Lui. Dumnezeu mi-a făcut bine şi mi-a dăruit sănătate sau mi-a dăruit bunătăţi. Ei, eu pot să-L cunosc pe Dumnezeu din aceste bunătăţi, însă mai pot şi să mă opresc cu mintea şi implicit cu inima în cunoaşterea, în experienţa acestor bunătăţi. Sfinţii Părinţi spun că fiecare lucru pe care ni-l oferă Dumnezeu trebuie să fie o experienţă cu El şi numai cu El. M-am aşezat la masă făcând o rugăciune; m-am ridicat de la masă mulţumindu-I lui Dumnezeu. Dacă masa respectivă nu mă aşază într-o experienţă cu Dumnezeu, ci într-una pur materială, care merge de la gustul mâncării până la desfătarea şi trezirea altor pofte – şi adânc pe adânc cheamă –, sau chiar dacă mă opresc numai, cum spune Părintele Stăniloae, la afectele nepătimaşe, la a fi mulţumit că m-am săturat, dar nu I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că m-am săturat, atunci această experienţă, care într-o anumită măsură este o posibilitate de a mă apropia de Dumnezeu, de a mă aşeza pe cale, devine piedică în a ajunge la această cale. Am vorbit despre mâncare, dar tot atât de valabil este şi în ce priveşte, spre exemplu, studiul, filozofia sau ştiinţa, sau, de ce să n-o spunem, Vechiul Testament. Toate ereziile nu sunt altceva decât capcane iudaizante, care îţi întind o cursă în drumul spre Dumnezeu, ca să te arunce într-o negare a lui Dumnezeu, într-un refuz al experienţei cu Hristos. Cânţi cântece despre Iisus, vorbeşti despre un Iisus întrupat, dar vrei să te opreşti la El. Hristos nu S-a oprit. Hristos nici pe cruce nu S-a oprit, nici măcar în mormânt, nici în iad nu S-a oprit. Hristos S-a înălţat la ceruri şi ne cheamă, ne trage pe toţi la Sine. Ne cheamă la experienţa Înălţării, la experienţa Sfintei Treimi. Nu există altă cale. Ori vrei să te îndumnezeieşti, ori nu rămâi poate nici măcar în legea Vechiului Testament, în nişte precepte morale, ci rămâi undeva în nişte plăceri, cum ar fi cea a mâncării şi până la alte plăceri.

Chemarea lui Dumnezeu este experienţa Duhului Sfânt. Am hotărât că n-o să vorbesc despre rugăciunea inimii, dar trebuie s-o avem ca ţintă. Dacă omul nu are această ţintă, dacă nu vrea să devină dumnezeu, nu este creştin. Întâlnind la un moment dat, într-o expoziţie, un tablou ce înfăţişează răstignirea, Octavian Paler spune că în faţa unei răstigniri nu putem să stăm privind la ea, ceea ce este o aberaţie, o nebunie. Avem două variante: ori ne urcăm cu Hristos pe cruce, ori ne aflăm implicit între cei ce-L răstignesc. Ori ne răstignim cu Hristos, ori Îl răstignim pe Hristos. Exact aşa este şi în experienţa vieţii duhovniceşti. Ori ne angajăm într-o cunoaştere a lui Dumnezeu, într-o cale din care nu este întoarcere, ori rămânem de partea celor ce-L răstignesc. Putem fi chiar şi clerici. Între cei ce L-au răstignit au fost de toate. A fost şi prostimea din Ierusalim, dar au fost şi fariseii. Ba mai mult, a intervenit şi politicul, a fost angajat şi Imperiul Roman. Deci nu contează ce suntem. Ori tot, ori nimic. Iată de ce vorbesc despre neîncetata rugăciune. Nu putem spune: Acum am zis Tatăl nostru, acum mâncăm; acum Îl lăsăm pe Dumnezeu la o parte, fiindcă mâncăm. Nu putem. „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu.” Să ne gândim la faptul că acea mâncare, în momentul în care ne hrănim spre slava lui Dumnezeu, cu gândul la Dumnezeu şi mulţumindu-I lui Dumnezeu, nu devine putreziciune; acea hrană ne ajută să ne angajăm într-o lucrare dumnezeiască, acea hrană se găseşte pe sine în lucrarea noastră divină, în răspunsul lui Dumnezeu sau mai bine zis în ecoul pe care îl are lucrarea noastră în ceruri. De aceea spune Apostolul că toate suspină după mântuirea omului, deci implicit după angajarea noastră duhovnicească.

Ce mai împiedică mintea să rămână cu Dumnezeu? Mintea se poate împiedica de orice. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că se poate împiedica şi de cuvintele despre Dumnezeu, şi de teologie. Ba mai mult, se poate împiedica şi de cuvintele rugăciunii. Părintele Stăniloae aminteşte de un mare părinte care i-a vorbit despre rugăciunea inimii şi despre experienţa Duhului Sfânt. Acest om al lui Dumnezeu i-a mărturisit că nu mai este nevoie nici de cuvintele rugăciunii lui Iisus în momentul în care chiar şi ele te pot împiedica. Deci iată cât este de împiedicată mintea. În viaţa duhovnicească mintea nu este atât de uşoară. Mintea este greoaie, chiar dacă Dumnezeu ne-a pus capul deasupra tuturor mădularelor; cu atât mai mult inima, cu atât mai greu trupul. De aceea mintea trebuie să fie ascuţită. Aici intervine privegherea. Veţi zice că privegherea îngreunează mintea. Da, privegherea ne face să gândim mai greoi. După câteva nopţi de priveghere devenim mai greoi, şi aceasta pentru că n-avem experienţă.

Maica stareţă de la Ţigăneşti spunea că în şapte ani, după privegheri şi după un ritm de viaţă religioasă, nu neapărat strict duhovnicească – care include mersul la biserică în fiecare zi sau în fiecare duminică, postul de două ori pe săptămână, dimineaţa şi seara rugăciune, gândul de a face în fiecare zi o faptă bună –, sufletul se schimbă. Şi, credeţi-mă, se schimbă şi chipul. Oamenii nu devin sfinţi şi nici nu sunt duhovniceşti, dar stând şapte ani în mânăstire, ajung să semene cu Hristos şi la chip. Efectiv omul se schimbă, devine chip, dar şi asemănare a celui cu care vieţuieşte zilnic. Primul lucru ce reiese dintr-o astfel de experienţă, dintr-un astfel de ritm duhovnicesc, este că ştim unde să ne întoarcem. Fiul cel risipitor ştia unde-i casa părintească, ceea ce a fost esenţial pentru el. Gândiţi-vă dumneavoastră, care v-aţi întors la Dumnezeu, poate şi astăzi bâjbâiţi, căci nu ştiţi încotro să vă îndreptaţi. Poate aţi trecut şi prin Ortodoxie, aţi mers şi la sectari, peste tot. De ce? Pentru că n-aţi ştiut unde să vă întoarceţi. N-aţi avut experienţă. Eu sunt sigur că astfel de oameni, chiar dacă Dumnezeu i-ar trimite din mânăstire şi ar ajunge să aibă alte experienţe, să fie episcopi, să fie mercenari, dacă Dumnezeu îi împinge, orice să fie, ei ştiu unde să se întoarcă. De un lucru sunt sigur: nu numai că nu-L vor refuza pe Dumnezeu – şi fiul cel risipitor putea să-L refuze la infinit pe Dumnezeu –,, dar în momentul în care îşi vin în fire, ştiu încotro s-o ia. Axa vieţii lor este precizată, este înfiptă.

Iată, v-am vorbit şi despre posibilitatea de a afla calea şi de a rămâne pe ea. Sigur că, în această cale de cunoaştere a lui Dumnezeu, rugăciunea nu este totul. Scopul nu este rugăciunea, ci cunoaşterea şi unirea noastră cu Dumnezeu. Începând de la micile experienţe: am trecut strada, n-am fost atenţi şi în faţa noastră a trecut o maşină şi nici măcar nu ne-a atins, până la experienţa în care Dumnezeu ne trânteşte de toţi pereţii şi vedem că nu ne lasă. Îi simţim poate mai mult iubirea Lui decât atunci când ne-a ocrotit. Pentru că atunci simţim şi încrederea pe care o are în noi şi pe care noi nu se cuvine s-o avem în noi; El ne-a trântit, El ne-a şi ridicat şi a avut încredere că rezistăm.

Deci calea rugăciunii este efectiv cunoaşterea lui Dumnezeu. A ne ruga lui Dumnezeu nu înseamnă a ne pune în genunchi. Sigur, rugăciunea trece şi prin genunchi, şi prin priveghere, rugăciunea trece şi prin tot programul religios; trece strict prin viaţa liturgică. Însă nu se opreşte nici la Liturghie, nu se opreşte nici în genunchi, nu se opreşte nici în contemplaţie, ci este neîncetată. În momentul în care spunem că ne-am rugat destul şi dacă atunci când am închis cartea de rugăciuni am respirat uşuraţi că ne-am făcut datoria, atunci înseamnă că nu ne-am întâlnit cu Dumnezeu. Omul care nu caută să se îndrăgostească este omul care nu caută să se însoare. Păi nici unul dintre cei care v-aţi căsătorit nu v-aţi gândit să o faceţi fără să vă îndrăgostiţi. Şi când v-aţi îndrăgostit aţi fost înnebuniţi, n-aţi mai văzut pe nimeni. E firesc. Şi ce aţi zis? Să nu se mai termine. Ei, poate s-a terminat într-o zi. Însă cu Dumnezeu nu se termină. Părintele Emilianos spune fecioarelor, copilelor lui de la Ormylia: „Mireselor ale lui Hristos, pentru voi Hristos a păstrat vinul cel mai bun”, cum scrie în Apocalipsă. „Cu el vrea să vă îmbătaţi pentru veşnicie.” Şi care este vinul cel bun? Sângele lui Hristos, care curge cald din rănile Lui şi care ne dă viaţă veşnică. Ce-i în Sângele Lui? Dragoste, iubire. Însă nu uitaţi, este altă iubire. „Poruncă nouă vă dau vouă”, poruncă pe care n-aţi mai cunoscut-o. Experienţă nouă vă dau vouă, „să vă iubiţi unul pe altul”. Cum? Cu o iubire nouă, „cum v-am iubit Eu pe voi”, cu iubire dumnezeiască. Păstrez la mare cinste o felicitare pe care mi-a trimis-o Părintele Sofian, Dumnezeu să-l odihnească, în care scria cuvinte frumoase. Dânsul întotdeauna, pentru toată lumea avea cuvinte frumoase. Se semna acolo: Cu dragostea lui Dumnezeu. Ei, faţă de un bătrân din acesta poţi să-ţi dai drumul să-l iubeşti, fără să te temi că te iubeşte altfel, că iubirea ta se perverteşte. Exact ca în braţele lui Dumnezeu mă duceam la părintele.

Deci iată ce experienţă avem, iată unde se coboară mintea. Într-o inimă frământată? Nu. Într-o inimă plină de mizerii? Nu. Mintea se coboară cu Hristos într-o inimă care, iad fiind, devine rai, într-o inimă care se linişteşte. Ei, în momentul în care mintea reuşeşte să cunoască inima, în momentul acela omul ajunge să se apropie de cale. Dar mai întâi trebuie să ne statornicim mintea în Hristos. Aceasta este singura teologie pe care trebuie s-o învăţăm. Şi nu este numai pentru monahi. Monahul făgăduieşte să aibă neîncetata rugăciune, spunând: Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, Preasfinţite sau Preacuvioase Părinte. Şi spune chiar şi cum: rostind neîncetat Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Deci trebuie să cunoaştem numele lui Iisus. Trebuie să-i cunoaştem puterea, faptul că este un nume mai presus de orice nume, că în numele Lui, cum spun Sfinţii Apostoli, duhurile fug şi nu mai este nici o problemă. Având numele Lui, toate se rezolvă. „Duhurile se pleacă nouă în numele Tău”. Ba mai mult, spune Hristos, „orice veţi cere în numele Meu de la Tatăl se va da vouă”. Dacă pomenim numele lui Iisus Hristos, Dumnezeu Tatăl Îşi va întoarce faţa spre noi. Nu poate rezista nici Tatăl cel ceresc, oricât am fi de păcătoşi. Deci să ajungem să cunoaştem ce înseamnă numele lui Iisus. Şi să ajungem să ne îmbătăm de această iubire a Lui. Mai mare dragoste nu există. Dar nu mai mare; aşa dragoste nu există. Este cu totul altceva. Nu are nimic din lumea aceasta. „N-am nimic din stăpânitorul lumii acesteia”. Nu avea nimic nici din Vechiul Testament. „Am venit să împlinesc”, spune Hristos. Singurul lucru care rămâne din Vechiul Testament este faptul că se împlineşte, că este încununat prin porunca iubirii. Ei, trebuie să ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Şi iată ce cale frumoasă: să-L cunoaştem prin iubire. Tot ce-i în jurul nostru poate să ne spună despre dragostea lui Dumnezeu, dar să nu ne oprim aici. Toate lucrurile să ne ducă la Dumnezeu. Spun Sfinţii Părinţi că şi filozofia păgână, şi religiile păgâne, oculte chiar, îi ajutau pe păgâni să se apropie de Hristos, dar numai câtă vreme Hristos nu venise în lume. Din moment ce L-am cunoscut pe Hristos, este ca şi cum am folosi nişte trepte după ce am ajuns sus, adică numai pentru a coborî, pentru a ne îndepărta de înălţime.

Viaţa duhovnicească trebuie să fie un urcuş. Iată cum avem dreptul să ne împărtăşim: ridicându-ne. Nu trebuie să avem păcate de moarte ca să fim opriţi de la Împărtăşanie. Dacă duhovnicul vede că împărtăşindu-ne, ne ducem în jos, ne opreşte. Să urcăm şi ne vom putea împărtăşi, chiar dacă venim din adâncul păcatelor. Deci rugăciunea trebuie să dovedească un urcuş. Toate trebuie să ne ajute. Părintele Rafail spune că şi păcatele ne pot ajuta. Căderile noastre ne pot ajuta să ne apropiem de Dumnezeu atunci când le convertim, mărturisindu-ne. Dacă ne-a trântit diavolul într-un păcat, să ne trezim. Sigur că diavolul de obicei nu ne trânteşte, ci ne duce uşurel, ca să nu ne trezim. Când suntem mai agitaţi şi ne luptăm cu el, atunci ne mai trânteşte. În momentul în care viaţa noastră devine tot timpul o ridicare, putem spune că suntem pe calea rugăciunii, pe calea vieţii duhovniceşti.

Iată ce înseamnă neîncetata rugăciune. Rugăciunea nu poate fi altfel. Nu putem spune că acum ne rugăm şi pe urmă am terminat. Acum ne ducem la furat şi apoi venim şi ne rugăm. Nu se poate. Neîncetata rugăciune, prezenţa lui Dumnezeu în mintea şi în viaţa noastră nu ne lasă să facem rele. Deci noi tot timpul avem posibilitatea să ne îndreptăm spre Dumnezeu, neoprindu-ne la nimic. Apostolul Pavel ne mărturiseşte: „Una fac: uitând cele ce sunt în urma mea…” Ce era în urma lui? Şi păcatul. Dar mai era şi Vechiul Testament, cea mai înaltă religie care se cunoştea la vremea aceea, cu o morală deosebită. „…privind spre cele dinainte, alerg la ţintă…”. Deci nu numai că mergea; alerga! „…la taina chemării celei de sus, la măsura bărbatului desăvârşit, a deplinătăţii în Iisus Hristos”. Aceasta era ţinta: îndumnezeirea. Nu putem altfel. Ne este ruşine? Eu, beţivul, curvarul, să mă gândesc la Dumnezeu? Da, Hristos m-a creat să fiu dumnezeu. Ne ridicăm şi alergăm. Iată încă un factor foarte important: mărturisirea, pocăinţa. „Ori de câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui”. Întoarce-te la Dumnezeu în fiecare zi, în fiecare ceas. Şi cu cât o faci mai repede, cu atâta suferi mai puţin timp înstrăinarea de Dumnezeu. Cu atâta e mai mică primejdia de a pierde calea.

Totul trebuie să ne devină rugăciune. Poate v-aţi pus întrebarea: Cum să facem să ne rugăm neîncetat, aşa cum spune Apostolul Pavel? Căci atunci nu mai lucrăm, nu mai citim, nu mai studiem. Poate mai putem lucra cu mâinile şi să ne rugăm cu buzele. Trebuie să-I oferim lui Dumnezeu toată lucrarea noastră: Doamne, primeşte ca pe o rugăciune această cuvântare pe care o ţin în seara aceasta! Deja sunt cu Dumnezeu, mă raportez tot timpul la El, ştiu că e aici. Să fiţi siguri că e aici. Doar ne-a spus că e cu noi în toate zilele. Însă mai este un lucru: pot să nu fiu eu cu El. Căci mă respectă chiar dacă Îl refuz şi Îl ţin la distanţă.

N-am pomenit nimic despre simţirea lui Dumnezeu. Noi primim prin credinţă şi la vremea potrivită Dumnezeu ne va descoperi ceea ce trebuie. Toţi Sfinţii Părinţi – şi asta o ştiţi destul de bine din Pateric – cer cu stăruinţă, mai ales ucenicilor tineri, să nu se lase înşelaţi de arătări şi de vedenii, de experienţe omeneşti în viaţa lor duhovnicească, în urcuşul lor duhovnicesc. Ei spun că atunci când te amăgeşte duhul cel rău şi-ţi dă o falsă experienţă a prezenţei lui Dumnezeu este echivalent, şi uneori mai mult, cu a cădea în păcat. V-am spus: eu cred că Hristos este aici şi nu îmi mai trebuie nimic altceva. Dacă Hristos mi-ar spune: Uite, o să mă şi arăt, eu I-aş răspunde: Doamne, nu vreau! Nu vreau, pentru că eu sunt prost. Ori mă înşeală diavolul şi cred când nu trebuie, ori dacă eşti Tu, cad în mândrie. Nu sunt vrednic. Mi-este destul că o să Mi te arăţi faţă către faţă după ce o să mor, şi sunt sigur de asta. Că dacă eu sunt cu Tine aici în toată vremea, şi Tu vei fi cu mine. Sunt sigur, nu mai am nevoie. Însă dacă o să am nevoie, fiţi siguri că o să Se arate mai aievea ca dumneavoastră aici. Dumneavoastră sunteţi pentru că El există, pe când El este prin Sine.

Dacă ne eliberăm până şi de ultimul obstacol care ar putea să ne abată de la cale, n-o să-L percepem pe Dumnezeu prin simţurile noastre fizice, nici poate prin inimă, prin simţurile duhovniceşti. Dar percepem altceva. Simţim că am cunoscut adevărul. Este ceva ce ne eliberează. „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. Simţim că suntem liberi; simţim că suntem în stare să dăm orice pentru semenul nostru şi să nu aşteptăm nimic. Este ca şi cum ne-am da drumul de pe coama unui munte până în prăpastie, ca să-i ajutăm pe alţii, fiind siguri că avem centura de siguranţă în locul cel mai ferit de orice primejdie. Ne-am legat cu centura de siguranţă direct de Dumnezeu. Este singurul Care ne oferă nu libertatea, ci experienţa libertăţii. Noi avem libertatea, dar n-avem experienţa ei. Întotdeauna noi vrem să fim liberi faţă de ceilalţi, robindu-i. Şi implicit ne robim pe noi, aşteptând de la ei ceea ce nu ne pot da. Şi chiar dacă ne oferă, suntem robii lor. Hristos este singurul Care poate să ne ofere libertate, deoarece n-are nevoie de ea. Semenul nostru are nevoie, trebuie să-i oferim libertate, să ne oferim noi ca să se ofere el. Aici este neputinţa dragostei pământeşti curate, a îndrăgostirii. De ce încetează perioada de îndrăgostire dintre doi tineri? Pentru că se epuizează unul pe altul, de la un timp se sufocă. Efectiv simt nevoia să respire, pentru că se consumă unul pe altul ca şi reptilele. Sigur că dragostea dumnezeiască nu este numai verticală; poate fi şi orizontală. Însă întotdeauna este triadică, aşa cum este în Sfânta Treime. Totdeauna trebuie să treacă prin Dumnezeu. Îl iubesc pe semenul meu până la jertfă, dar pentru Dumnezeu, şi numai cu iubirea Lui; altfel nu reuşesc. Îi iubesc până şi pe vrăjmaşii mei. Deci iată, iubirea prin Dumnezeu ne oferă libertatea chiar şi în relaţia cu semenii. Ne oferim viaţa fără să ne epuizăm libertatea, pentru că izvorul libertăţii noastre este din Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de libertatea noastră ca să Îşi manifeste libertatea. Este liber prin Sine şi de aceea ne oferă continuu izvorul libertăţiiSale.

Aproape că nu mai putem vorbi despre rugăciune; vorbim despre dragoste. Pentru că rugăciunea nu trebuie să se oprească în cuvinte. Ce înseamnă rugăciunea rostită? Care este rostul ei şi până unde merge ea? Rugăciunile pe care le citim noi, alcătuite de Sfinţii Părinţi, izvorăsc dintr-o exprimare a firii lor. Pentru că adevărata rugăciune este rostirea firii noastre, când cu toată firea noastră rostim rugăciunea, ne rostim, ne oferim lui Dumnezeu. Totuşi, atunci de ce mai avem nevoie de rostirea cuvintelor? Pentru că nu ştim să ne rugăm. Şi cum învăţăm să ne rugăm? Când Hristos a fost provocat de ucenici: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”, El ne-a învăţat Tatăl nostru. Ne-a învăţat o rugăciune. Cum înveţi să te rogi? Rugându-te. Rugăciunea te învaţă să te rogi. Omul care se roagă mereu învaţă să se adâncească în rugăciune, ţinând seama de căile amintite mai înainte şi depăşind obstacolele despre care am vorbit. Deci iată rostul rugăciunii. Dacă urmărim psalmii, observăm că ei ni se adresează mai mult nouă decât lui Dumnezeu. „La munţi, suflete al meu…” Ne învaţă să ne rugăm. Dacă citiţi Psaltirea ani de zile, vedeţi că atunci când vă întâlniţi cu cineva, pe buze vă vin psalmi. „Vorbiţi între voi în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti”. Ştiţi de ce? Pentru că pe vremea Apostolilor creştinii se rugau tot timpul. Ne-a smerit cineva? „Bine-mi este mie că m-ai smerit, Doamne, ca să învăţ căile Tale.” Sau „la poruncile Tale cugetarea mea este”, „la poruncile Tale voi cugeta ziua şi noaptea”, atunci când mintea vrea s-o ia razna, şi aşa mai departe.

Deci, în primul rând, rugăciunea ne învaţă să ne adresăm frumos lui Dumnezeu, să nu-I spunem prostii. În al doilea rând, rugăciunea ne angajează. În al treilea rând, rugăciunea ne transformă, ne schimbă. Însă rugăciunea nu ne poate mântui. Trebuie să ne angajăm cu toată fiinţa noastră, trebuie să ne angajăm neîncetat. Nu ne putem opri la un ceas de rugăciune. E drept, Hristos îi mustră pe ucenici: „Un ceas n-aţi putut să privegheaţi împreună cu Mine”. Trebuie să ajungem ca inima noastră să devină o rugăciune. Inima e făcută să bată pentru două lucruri: pentru a menţine şi a pulsa în întregul corp viaţa, oxigenul şi tot ceea ce are nevoie organismul, şi în al doilea rând (poate în primul rând, dar de obicei la noi vine în al doilea rând), pentru a pulsa în întreaga noastră fiinţă atmosfera rugăciunii, a întâlnirii noastre cu Dumnezeu. Pentru că ce înseamnă rugăciunea? Întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Şi dacă avem o dată experienţa aceasta, vă garantez că n-o mai uităm. Dacă noi avem  experienţa întâlnirii cu cineva foarte drag, n-o mai uităm. Să mă ierte Prea Sfinţitul Vasile. De câte ori am o întâlnire cu dânsul, n-o uit. Singura şansă de a o uita pe aceea este de a-l întâlni din nou. Şi Prea Sfinţitul e un om – ca să-l şi smeresc. Deci iată calea de a-L întâlni pe Dumnezeu. Rugăciunea ne pune în atmosfera cerului, în atmosfera iubirii Sfintei Treimi.

V-am vorbit despre lucruri mari, v-am spus cuvinte mari. Mă iertaţi. Dar Îl rog pe Dumnezeu să ne putem angaja cu toţii. N-o spun de sus. Sunt poate la un nivel mai jos decât mulţi dintre dumneavoastră. Dar nu avem altă şansă. Singura şansă este aceasta. V-am spus-o poate ca un stareţ, cum o spun părinţilor mei de la mânăstire, dar v-am spus-o exact cum le-o spun lor, ca un părinte deasupra căruia se află sabia Apostolului Pavel: „Vai mie de nu voi vorbi!” Şi, sigur, al doilea vai, mai mare: Vai mie de nu voi şi face!

Deci, dragii mei, vreţi să vă rugaţi? Vreţi să-I reproşaţi lui Dumnezeu cândva: Doamne, m-am rugat şi nu m-ai ascultat? Gândiţi-vă dacă v-aţi rugat vreodată! Şi dacă nu, încercaţi să vă rugaţi. Faceţi o mărturisire bună, începeţi cu pocăinţa. Să vă ridicaţi, să vă veniţi în fire şi să căutaţi calea de la minte la inimă. Şi să ştiţi că în inima dumneavoastră locuieşte Dumnezeu. Iată cât sunteţi de mari. În fiecare inimă încape un Dumnezeu, şi un Dumnezeu treimic.