NU TE TEME, TURMĂ MICĂ!

sau

Despre provocările mărturisirii credinţei

în zilele noastre

Cuvântul Părintelui Ioan Cojanu, adresat tinerilor din comunitatea Bisericii Studenţilor din Cluj-Napoca ( în timpul pelerinajului de iarnă, organizat la începutul lunii ianuarie 2015, cu ocazia sărbătorii anului nou calendaristic) şi publicat în revista „Arthos” nr. 1/2015.

În anii aceştia de după revoluţie – poate şi pentru că am fost implicat în mod direct în misiune (aveam 30 de ani atunci, nu eram nici copil, dar nu eram nici bătrân) – în aceşti 25 de ani am putut observa o involuţie duhovnicească. După revoluţie, mulţi oameni şi-au descoperit evlavia în câteva ceasuri sau în câteva zile, deşi nu aveau nici o legătură cu Biserica. Vroiau să ascundă nu numai o viaţă trăită fără Hristos sau chiar împotriva lui Hristos, ci, mai mult decât atât, o anumită activitate dusă împotriva Bisericii. Şi aceştia nu erau numai activişti de partid sau securişti, ci şi oameni care pur şi simplu nu credeau în Dumnezeu. Paradoxal, însă toată lumea devenise religioasă! Un lucru bun, de altfel. Îmi amintesc că imediat după Revoluţie, cred că nici nu trecuse Anul Nou, am mers la Părintele Dumitru Stăniloae, şi în Bucureşti toată lumea era cuprinsă de febra aceea a unei revoluţii de credincioşi. Se aşezau în genunchi, ziceau Tatăl nostru în pieţe, chiar dacă erau în pericol să fie ucişi.

Pr. Prof. Dumitru StaniloaePr. Prof. Dumitru Stăniloae

Părintele era bucuros şi bucuria aceea mi-a transmis-o şi mie, ceea ce m-a făcut să-mi amintesc mai greu de unele personaje ciudate, ca de exemplu doi oameni care, nu cu mult timp înainte, chiar în zilele Revoluţiei, m-au însoţit înarmaţi la colindat, sub pretextul că mă păzesc. Nu ştiam de cine mă păzeau: pe mine de alţii, pe alţii de mine sau pe mine de mine însumi. Chiar şi aceştia au venit pe urmă la mine şi şi-au arătat religiozitatea. Am uitat de toate, pentru că Părintele Stăniloae s-a bucurat tare mult de acest instinct al românilor de la Revoluţie. Când l-am întrebat: „Ce ne-a salvat pe noi, românii?”, dânsul a spus un lucru la care ţin foarte mult: „Pe noi ne-a salvat spovedania. Apoi faptul că am fost sănătoşi la minte, că n-am fost deprimaţi şi că am fost sinceri”. Într-adevăr, pe credincioşii adevăraţi i-a salvat spovedania.

Problema a fost alta, şi anume că ani de zile noi, preoţi şi credincioşi, am crezut că poporul acesta român a trăit 40 de ani de comunism fără să fie afectat, că a trecut comunismul şi dintr-odată oamenii au fost credincioşi şi gata. Dacă vă amintiţi, după Revoluţie au început să se umple mânăstirile cu tineri. Ştiu că la un moment dat numărasem la noi vreo 40-50 de tineri care veniseră să se călugărească. Totul era de un entuziasm nemărginit.

Au trecut anii şi neliniştea pe care o aveam în suflet s-a schimbat. Nu mai sunt neliniştit pentru faptul că unii sunt făţarnici, ci pentru că aceştia încep să devină agresivi. Mulţi şi-au dat seama că n-o să mai fie dispreţuiţi sau marginalizaţi dacă sunt necredincioşi, dacă nu mai merg la biserică, dacă se manifestă în sinceritatea lor.  Şi astfel au devenit agresivi. De fapt nu pentru ei sunt neliniştit, ci pentru noi, cei care credem. Oare suntem noi pregătiţi să primim agresivitatea lor? Oare suntem pregătiţi să răspundem cu bine celor ce ne fac rău? Adeseori chiar preotul este luat prin surprindere. Nu pentru că preotul a uitat de Evanghelia care spune: „Nu căuta să birui răul cu rău, ci biruie răul cu binele”. Nu, nu uită, dar nu poate. Nu poate să-l rabde pe cel care vine şi îi spune în faţă: „Voi, preoţii care mâncaţi banii…” (şi altele asemenea). Dacă nu eşti pregătit, e foarte greu. Aceasta cu atât mai mult cu cât cel care te învinuieşte nu participă la viaţa Bisericii, nici duhovniceşte, cu atât mai puţin cu bani. De ce să te simţi umilit de el? Mai departe, credincioşii noştri, oare, sunt pregătiţi să facă faţă unei astfel de campanii care e dusă, nu împotriva Bisericii sau a preoţilor, ci împotriva lor şi a crezului lor? Şi problema se pune astfel: Îi clatină sau nu? Răspunsul este că pe mulţi îi clatină. Şi cum să nu îi clatine această campanie împotriva celor ce vor să creadă în Hristos, a celor ce vor să aibă o viaţă religioasă, să aibă o familie creştină şi copii educaţi creştineşte? Cum să răspundă? Trebuie să răspundă sau nu? Ce trebuie să facă ca să nu se clatine?

Iubiţii mei, o spun adeseori: tinerii nu sunt pregătiţi pentru viaţă şi de aceea foarte mulţi se pierd. Hristos ne învaţă să îi pregătim pe oameni cum Şi-a pregătit El ucenicii. Primul lucru pe care L-a spus, sau cel mai important lucru pe care L-a spus pentru viaţa lor a fost: În lume veţi avea necazuri. Deci nu trebuie să ascundem copiilor noştri, nu trebuie să ascundem apropiaţilor noştri, prietenilor noştri faptul că viaţa e grea şi plină de necazuri. Viaţa este un atelier în care omul este chemat să accepte să fie pregătit şi să participe.

Dar la început, în afară de a accepta viaţa aşa cum este, noi prea puţin participăm în mod activ. În momentul în care primim harul, viaţa noastră este activă. Avem expresia „credincioşi practicanţi”. Da, îmi place expresia. Şi în ucenicie se numesc „muncitori practicanţi” cei care se iniţiază într-o meserie. În acest sens trebuie înţeleasă expresia, şi nu în altul. Nicidecum că ceilalţi sunt mai puţin practicanţi. Pretenţiile sunt periculoase. „Nimeni să nu socotească că este ceva”. Primul lucru pe care trebuie să-l ştim este că suntem într-un atelier al lui Dumnezeu în care putem să participăm prin a fi disponibili. De obicei, oamenii sunt disponibili. Vorbesc despre cei care vin la Biserică, despre cei care cred în Dumnezeu. Însă al doilea lucru pe care trebuie să-l avem în vedere şi pe care îl pierdem de cele mai multe ori este că, nu numai că nu trebuie să facem noi ceva, ci că noi nu putem să facem nimic. Iar dacă încercăm să facem ceva, Îl încurcăm pe Dumnezeu. Deci noi trebuie să fim disponibili spre a primi atât cele bune, cât şi cele rele, sau invers, cum spune Iov: Pe cele rele să le primim ca şi pe cele bune. Aceasta înseamnă disponibilitate. Aici cred că se dă primul examen de credinţă în Dumnezeu: dacă eu sunt capabil, nu să înţeleg, ci să accept să le primesc şi pe cele rele ca şi pe cele bune ca venind de la Dumnezeu. Sigur, ar fi bine să le şi înţeleg, dar nu neapărat! Să le accept chiar dacă nu le înţeleg. Atunci când beau un suc dulce e una, şi când beau unul amar, din reflex, încep să mă strâmb. Nu Se supără Dumnezeu, dar trebuie să bei paharul şi să ai încredere în Acest Doctor al sufletului tău. Nu-ţi fac mai bine cele bune decât cele rele. Iar cu cât începi să te maturizezi, observi că se reduc sucurile dulci şi se administrează mai mult cele amare. Chiar şi când ai avea nevoie de ceva dulce, vezi că în spatele acelui dulce este amarul. Cu cât un om ajunge să-şi asume această lucrare a lui Dumnezeu în viaţa lui, cu atât realizează care este rostul vieţii, rostul Bisericii, al Sfintelor Taine şi, în special, rostul suferinţei.

Am vorbit ca şi când altcineva lucrează, iar eu stau pasiv. Aşa este, să ştiţi. Altcineva lucrează, dar eu nu stau pasiv. Eu primesc. Capacitatea mea de a primi lucrurile pe care mi le dă Dumnezeu îmi măsoară vârsta duhovnicească. Cu cât sunt capabil să primesc mai mult, cu atât mă dezvolt mai mult. Pentru ca, într-o zi, când ajung la maturitate duhovnicească, Dumnezeu să aibă curajul – pentru că Îi trebuie curaj lui Dumnezeu – să mă pună şi pe mine la treabă şi să verse peste mine lucrarea harului Sfântului Duh, pentru că pe Duhul Sfânt Îl avem de la botez. Să înceapă să se reverse prin mine Duhul Sfânt, aşa încât să pot să devin şi eu, la rândul meu, unealtă a Sfântului Duh, organ, mădular al Bisericii.

Aceasta este normalitatea vieţii religioase, ca membru al Bisericii. Neliniştea pe care o am eu acum, în ultimii ani, este: Oare credincioşii noştri buni se vor ridica la această stare duhovnicească? Nu la nivelul de a-şi apăra preotul sau Biserica, chiar dacă unii preoţi spun: „Credincioşii mei nu mă apără. Mă apără alţii”. Zilele trecute, un preot îmi spunea că „l-au apărat sectarii din sat şi nu credincioşii lui”. Nu asta trebuie. Biserica este un organ viu. Nu trebuie să ne apărăm unii pe alţii. E firesc să funcţionăm precum mlădiţele prin tulpina viţei. Numai mlădiţa vie în tulpina viţei poate să se păstreze vie şi sănătoasă. Numai aşa nu se va sminti omul. Deci, ca să nu se smintească creştinul, trebuie să nu se contamineze uşor, şi, ca să nu se contamineze, trebuie să fie sănătos. Boala necredinţei, a îndoielii în credinţă, e contagioasă, şi dacă omul nu e sănătos, nu ai ce-i face acestei boli, deoarece creştinul trebuie să trăiască printre ceilalţi. Mai contagios însă este binele. Binele se molipseşte mai tare decât răul. Întrebarea e: De la cine să ne molipsim? Un om bun ajunge să influenţeze sute de oameni.

Dacă Preasfinţitul Vasile rosteşte puţine cuvinte acum, nu este din cauza bolii. Întotdeauna a vorbit puţin. Sau cum zice dânsul: „Mă bâlbâi”. Nu se bâlbâie, ci e emotiv. Spune lucruri profunde, iar când le spune, le spune în puţine cuvinte. Nu spune mult, încât zici: „Ce să învăţ de la el?” Numai să stai aproape de el. Nici nu îţi dai seama – nu că ai învăţat ceva – ci că te-ai schimbat, te-ai molipsit! Nu poţi să trăieşti lângă el oricum. Nu poţi. Sigur că nu toţi cei care tac sunt buni, sau nu toţi cei care vorbesc sunt superficiali. Primul meu duhovnic, Părintele Gavriil Miholca, vorbea mult şi foarte apăsat. Spunea lucrurilor pe nume. Însă lângă el nu puteai trăi oricum. Te puteai ancora de el, ţinea la orice prostie îi ziceai, rezista. Dar te şi sfărâmai dacă nu erai atent. Te împrăştiai singur. Nu trebuia să-ţi spună nimic. Aşa sunt sfinţii. Oamenii aceştia influenţează sute.

O altă problemă e că majoritatea dintre noi rămânem la nivel de căldicei. Nici nu ne stingem, nici nu ne aprindem. Şi acolo să ştiţi că, de cele mai multe ori, e cea mai mare sminteală. Despre cel care merge în cârciumă, ştii că e beţiv. Despre cel care merge la Biserică, ştii că e credincios. Dar cu cel care merge şi la cârciumă, şi la Biserică e foarte greu. Sigur, te ajută să mergi la cârciumă, dar nu te mai lasă parcă să mergi la Biserică. Sau să auzi înjurând un om care merge la Biserică. Ţi-e frică parcă să mai mergi la Biserică, nu cumva să te apuci şi tu de înjurat. Grav e că într-o ţară creştină şi majoritar ortodoxă, a ne sminti sau a sminti pe alţii ori a le face pe amândouă, la mulţi devine preocuparea zilnică. Aşadar suntem noi oare pregătiţi să rezistăm să rămânem cuminţi, să rămânem credincioşi fără să smintim sau să ne smintim, ci să rămânem statornici în credinţă?

Avem o singură şansă: dacă suntem mădulare vii. Dacă nu, nu ne taie Hristos sau Sfântul Ioan Botezătorul cu securea de la rădăcina pomului. Nu! Ne tăiem noi singuri. Ne rupem singuri, ne răcim singuri, ne uscăm singuri. Şi să ştiţi că aceasta nu este spre câştigul celor răi. Nu! Cel mult al diavolului. Nu e nici spre paguba Bisericii. O spun cu durere, dar e o realitate. Hristos vorbeşte despre „turmă mică”. Numai catolicii s-au neliniştit că se micşorează turma lor. Ortodocşii nu s-au neliniştit niciodată. Sfinţii din Bizanţ, atunci când au venit turcii peste ei, nu s-au bucurat, dar nici nu s-au neliniştit. Turma trebuie să fie vie, nu mare sau mică. Cum o dă Domnul, dar El vorbeşte despre o „turmă mică”. Aşa că Biserica nu se va nelinişti că suntem puţini. Sigur că Biserica suferă pentru noi, fiecare în parte, dar nu pentru că nu mai suntem mulţi.

Ce frumoşi sunteţi dumneavoastră, şi nu în comparaţie cu cei de la televizor. Pentru că-L aveţi pe Hristos, de aceea sunteţi foarte frumoşi. Pentru că-L purtaţi pe Hristos, de aceea şi-n privirile dumneavoastră se vede. Pe măsură ce trece timpul, viaţa ne dă nenumărate lovituri. Să ştiţi, nu când m-au umilit oamenii mi-a fost cel mai greu, ci când am făcut păcate, când m-a umilit diavolul. Ceva din privirea aceea curată şi senină a tinereţii s-a mai micşorat, s-a mai stins cu fiecare păcat. Am îmbătrânit şi nu mai am aceeaşi frumuseţe. Omul primeşte răni şi, dacă le luăm ca de la Dumnezeu, printr-o rană am dobândit o cicatrice, printr-un păcat asumat, Domnul a scos din noi o slăbiciune. Important este să nu fim răniţi degeaba. Şi nu vom fi, dacă aparţinem Bisericii. Dacă ne aflăm în acest atelier al Creatorului, atât loviturile oamenilor, cât şi ale diavolilor vor intra în programul de înfrumuseţare a omului după Hristos: Moartea devine viaţă, iar rănile, mărgăritare. Atunci n-o să ne doară pentru imaginea Bisericii, pentru neputinţele preoţilor şi credincioşilor ce cad, dar se ridică, ci o să ne doară pentru tot, pentru cel de lângă noi, care este un membru simplu, iar dacă a căzut, trebuie să-l ridicăm. Până nu simţim că plângem cu Hristos şi că ne bucurăm cu El, că ne întristăm de întristările Bisericii şi ne bucurăm de bucuriile Bisericii – nu ale instituţiei, ci ale acestei Biserici vii care suntem noi toţi, preoţi şi credincioşi – până nu simţim lucrurile cum le simte Hristos, nu avem viaţă în noi.

Adeseori constatăm că suntem ca şi morţi din punct de vedere religios. Venim la biserică, ne spovedim şi părintele parcă ne-ar pune o perfuzie. O zi e bine,  atunci când ne împărtăşim, dar a doua zi suntem din nou muribunzi. O viaţă trăită în comă – nu aş vrea să zic că nu e viaţă, pentru că nu aş vrea să îi jignesc pe cei care sunt într-o astfel de situaţie fizică, dar nu e viaţa pe care ne-a dat-o Hristos. Hristos ne-a dat să avem viaţă; nu numai să nu fim în comă, nu numai să fim conştienţi, ci să fim conştienţi de tot. La un moment dat, ajungem să ne trezim că nu ne mai recunoaştem părinţii, că nu ne mai recunoaştem casa. Gândiţi-vă ce dezamăgire pentru cei din jur! Aşa trăim majoritatea celor botezaţi. Nu-L mai recunoaştem pe Tatăl cel ceresc. Mai mult, nu L-am cunoscut niciodată. Nu o recunoaştem pe Maica Domnului.

Ne pot uşor debusola cei care spun: Preoţii sunt aşa şi pe dincolo, credincioşii sunt păcătoşi şi nemernici, icoanele trebuie scoase afară… şi alte nebunii de-ale lor. Cu astfel de oameni nu se poate manifesta Biserica; ei nu au viaţă sau Biserica nu-şi poate arăta viaţa prin ei. Mai bine câţiva credincioşi buni, şi cu aceia să defilăm până-n ceruri, decât o comunitate mare, nu greoaie, ci moartă. Sigur, nu vreau să spun şi nu voi spune niciodată, pentru că nu este al nostru a spune cine este viu sau mort. Dar trebuie să spun, şi o spun cu o întristare nemărginită, că multe mlădiţe din vie, mulţi membri ai Bisericii, mulţi botezaţi ortodocşi au răni adânci şi mortale pe care Hristos într-o clipă le-ar tămădui, schimbându-le în diademe. Pentru aceştia trebuie să plângem şi să-L rugăm pe Dumnezeu să le arate calea, iar nu, manifestându-ne ca nişte bolnavi, să ne smintim sau să îi smintim.

Vă spun lucrurile acestea vouă, tinerilor, şi pentru că sunteţi la început de drum, dar, fiind deja în Biserică, şi ca să nu scadă entuziasmul vostru şi să devină mai profundă credinţa voastră. Să fiţi capabili de a rezista în faţa necazurilor. Să vedeţi dincolo de necazuri, să aveţi orizont duhovnicesc. Dincolo de problemele vieţii să-L vedeţi pe Hristos, Care vă aşteaptă.

Zilele trecute l-am sărbătorit pe unul dintre cei mai frumoşi Sfinţi ai Bisericii noastre, pe primul Mucenic, în acelaşi timp foarte tânăr, Arhidiaconul Ştefan. El privea dincolo de cei care-l ucideau şi Îl vedea pe Hristos stând. Nu şezând. Dacă Hristos ar fi şezut de-a dreapta Tatălui, ar fi spus că şedea. Hristos S-a ridicat în picioare, ca să-Şi aştepte mucenicul. Pe El Îl vedea Sfântul Ştefan, şi altceva nu mai conta. Exact ca atunci când mergeţi la o petrecere şi nu contează troienele, nu contează nimic, pentru că aveţi o destinaţie clară. Sau când vă aşteaptă cineva pe care-l iubiţi foarte mult sau care vă iubeşte foarte mult. Vă gândiţi numai la momentul în care vă întâlniţi cu el. Dacă avem perspectiva aceasta, atunci viaţa noastră este mai profundă, nu numai la nivel de epidermă. Nu mai contează ce simţim, ce gustăm, ce mirosim. Astea nu mai contează. Le vedem relativitatea lor. Cine numără stâlpii de pe marginea drumului? Cine nu are o destinaţie clară. Altfel ne interesează să ajungem sănătoşi şi precis la destinaţie. Depinde cât de mult ţinem la destinaţia respectivă, cât de bine o cunoaştem. De aceea avem nevoie să cultivăm credinţa în Hristos. Nu are rost să pierdem cerând de la Dumnezeu să ne cruţe, ci cât mai repede să fim pregătiţi să primim aceste lovituri care vin asupra noastră, aceste dăltuiri, şmirgeluiri şi toate celelalte munci care se fac într-un atelier, crezând din toată inima că Cel care conduce acest atelier este Hristos, Dumnezeul nostru, chiar folosindu-se de loviturile celui rău, pe care le transformă în bine. Privind duhovniceşte şi lucrarea vrăjmaşului, vom înţelege că, sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu, el ne lucrează binele fără voia lui. Însă prin această atitudine şi noi îi facem un serviciu veşnicului nostru duşman, dându-i ocazia să se căiască pentru că lucrarea lui a fost zadarnică.