CUMINȚENIE DE PĂRINTE

Părintele Ioan Cojanu


Adeseori părintele nostru, Preasfinţitul Vasile, spune, încheindu-şi sfaturile adresate nouă: „Să fiţi cuminţi!” Şi atunci când nu se aud, atitudinea sa rosteşte aceste cuvinte. Dacă, pe bună dreptate, evităm să-l numim sfânt pe un om în viaţă, în cuvântul „cuminte” putem aduna, ca într-un potir, toată frumuseţea dumnezeiască revărsată de Hristos, prin Duhul Sfânt, peste om.

În mod fericit, în limba noastră, „cuminte”, cuvânt compus, descrie un om ce are minte, înţelepciune, raţiune. Pentru creştini, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel – „Noi avem gândul lui Hristos” (1 Corinteni 2, 16) – mintea, raţiunea, nu poate fi alta decât Însuşi Hristos, Chipul Tatălui, Cuvântul şi Raţiunea lui Dumnezeu. Puterea chipului lui Dumnezeu în om este capacitatea acestuia de a alege, într-o libertate înfricoşătoare, Cuvântul, Raţiunea divină, gândul lui Hristos. Această alegere deschide omului drumul spre asemănarea cu Tatăl. După modelul hristic, cea mai înaltă chemare a omului este de a gândi, a voi, a face, a rosti şi a împlini, precum Hristos, Cuvântul Tatălui: „M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (loan 6, 38); (…) „cele ce am auzit de la El, Eu acestea le grăiesc în lume” (loan 8, 26); „Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc” (loan 12, 49); „Trebuie să fac (…) lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine” (loan 9, 4). Împroprierea Raţiunii lui Dumnezeu ca mod de viaţă face ca întreaga fiinţă să pătimească trăirea (experienţa) lui Dumnezeu. Este o schimbare egală cu moartea, după cum putem înţelege din cuvintele Sfântului Apostol Pavel („Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba” – 1 Corinteni 15, 51). Trebuie subliniat faptul că Raţiunea lui Dumnezeu nu poate rămâne la nivel de gând. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae vorbeşte de „trăirea” lui Dumnezeu, iar Părintele Vasilios de la Sfântul Munte stăruie asupra faptului că „teologia trebuie pătimită”, pentru că, spune el, „Hristos nu a venit să discute, ci să caute şi să mântuiască”. Hristos, Mântuitorul, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, devine Cale, Raţiune şi Ţintă a vieţii.

La început a fost Cuvântul sau, spune domnul Andrei Pleşu, a fost Rostul. Plecând de la gândul filozofului Constantin Noica şi al domnului Andrei Pleşu, rostirea trebuie să aibă totdeauna un rost. Cuvântul lui Dumnezeu devine sau ar trebui să devină rost al vieţii noastre. Scopul-rostul este cel în jurul căruia se organizează viaţa fiecăruia. Dacă se umple de rostirea divină, omul se umple de propriul rost. Prin identificarea cu Rostirea-Cuvântul lui Dumnezeu, el se identifică cu rostul pentru care a fost creat. Mai mult, rostul celui creat după Chipul lui Dumnezeu devine rostirea Cuvântului, revelarea gândului, a raţiunii divine, a minţii lui Hristos. Viaţa unui astfel de om devine o Evanghelie deschisă sau, cum se mai spune, Evanghelia care merge pe drum. Nu se identifică cu Tatăl, precum Hristos – „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (loan 14, 9) – dar va zice împreună cu Apostolul Pavel: „Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos” (1 Corinteni 11, 1). Aşa s-au născut sfinţii şi aşa se nasc oamenii cuminţi, care, la rândul lor, într-o comuniune de dragoste desăvârşită cu Dumnezeu, nasc fii duhovniceşti prin Cuvânt – „Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (1 Corinteni 4, 15). Pe ei îi căutăm în Biserică şi prin ei aceasta este cunoscută ca „una sfântă”. În trupul mistic al lui Hristos, ei sunt mădularele vii prin care El se face cunoscut în lume, „viu şi lucrător”, cu o prezenţă „mai ascuţită decât orice sabie cu două tăişuri” (Evrei 4, 12). Întâlnind şi, mai ales, trăind în preajma unor astfel de oameni, nu poţi tăgădui existenţa lui Dumnezeu fără să te simţi vinovat că îţi tăgăduieşti propria existenţă.

Preasfinţitul nostru Părinte Vasile este cel mai tânăr din generaţia bătrânilor patericului care se scrie acum. Cel mai preţios suport pe care se cuvine să scriem aceste file de pateric nu este nici pergamentul, nici piatra, ci inimile noastre. Avem nevoie de modele. Şi avem modele. E drept, nu le întâlnim nici pe internet, nici în platourile de televiziune. Ele sunt acolo unde le-am aflat întotdeauna, într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Dacă nu le-am găsit, este pentru că nu le-am căutat sau le-am căutat unde nu le putem afla. Un om purtător de Hristos este mereu deschis în a se face cunoscut, deoarece Îl face cunoscut pe Dumnezeu. Condiţia este de a-l căuta. Dar nu putem să-l descoperim fără a ne descoperi. Şi aşa cum el se descoperă în chenoză, în golirea de sine, împărtăşind pe Hristos, tot în chenoză trebuie să ne căutăm şi să ne descoperim şi noi. lată de ce, în aceste condiţii, internetul sau televizorul nu funcţionează. Ele devin paravan în relaţie, obstacol în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în comuniunea cu El şi cu cel prin care se revelează. Cunoaşterea lui Dumnezeu este condiţionată atât de chenoza aproapelui, cât şi de descoperirea noastră prin chenoză, după cum putem înţelege şi din cuvintele Sfântului Apostol Pavel: (…) „aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă (…) aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu” (Galateni 4, 9).

Permanent se vorbeşte despre întâlniri cu tinerii, inclusiv când este vorba de întâlniri duhovniceşti. Este drept, întotdeauna au existat oameni care din tinereţe, din copilărie chiar, au avut o viaţă cuminte. Şi aici Preasfinţitul Vasile este un exemplu. În tinereţe, cei cuminţi sunt păstraţi, ca într-o pepinieră, în smerenie. Dar oare bătrânii s-au pensionat şi duhovniceşte? Cei duhovniceşti nu sunt mulţi, niciodată n-au fost mulţi. Pe aceştia îi aflăm statornici, luptând în arena duhovnicească. Expunerea celor tineri până la paroxism schimbă sensul de mers. Firescul devine nefiresc şi invers. Dar să revenim în biserică. Mi-e dor de bătrânii pe care să-i urmăm mergând smeriţi spre Sfânta Euharistie, purtând crucea tuturor anilor şi a tuturor generaţiilor. Mi-aduc aminte de o întâmplare în care un preot, gândindu-se că a convins prin predicile sale un enoriaş, care de curând începuse să vină regulat la sfintele slujbe, l-a întrebat pe acesta ce predică sau ce cuvinte l-au convins să se raporteze altfel la Dumnezeu şi la biserică. Omul i-a răspuns că în noaptea Învierii, înainte de începutul slujbei, urcând treptele bisericii în urma unei bătrâne, a auzit-o pe aceasta zicând la fiecare pas: „Doamne, Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să urc şi această treaptă şi Te rog ajută-mă şi la următoarea!” Aceste cuvinte l-au convins că Dumnezeu era acolo şi că femeia aceea vorbea cu El, se sprijinea pe El şi Îi mulţumea. Ajungând la uşa bisericii, bătrâna s-a întors spre bărbat şi i-a zis: „Cât de bun este Dumnezeu!” Omul a mărturisit părintelui că aşa L-a cunoscut pe Dumnezeu şi bunătatea Lui.

Mulţumim Domnului pentru că poartă de grijă ca în Biserica Lui să întâlnim oameni cuminţi şi sfinţi, prin care să-L putem cunoaşte şi să ajungem în comuniune cu El. Parafrazându-l pe Sfântul Apostol Pavel, îndrăznesc să închei spunând: cunosc un om în Hristos… (restul nu mai contează).

Întru mulţi şi sfinţi ani în Hristos, Preasfinţite Părinte!

(articol publicat în volumul omagial „Bucuria credinței. Părintele Episcop Vasile Fluieraș la 70 de ani”, Editura Renașterea, Cluj-Napoca)