Sfântul Ioan Gură de Aur

„Dumnezeu a îngăduit să fie înjunghiat
cel care a trăit în pustie…”

 

Toată adunarea aceea de la masa lui Irod era o adunare drăcească. În primul rând, era alcătuită din beţie şi desfrâu. Nimic sănătos nu putea fi în ea! În al doilea rând, oaspeţii erau nişte stricaţi, iar gazda, mai stricată decât toţi. În al treilea rând, petrecerea lor era fără judecată. În al patrulea rând, fata, din pricina căreia căsătoria lui Irod cu Irodiada era o călcare de lege, pe care maică-sa ar fi trebuit să o ascundă, că era o insultă pentru ea, intră în sala de ospăţ, se dă în spectacol şi fecioara întrece pe desfrânate! Chiar timpul când a făcut Irod ospăţul învinuieşte nu puţin fărădelegea aceasta. Când ar fi trebuit să mulţumească lui Dumnezeu că în ziua aceea l-a adus la lumină, Irod tocmai atunci îndrăzneşte acele fărădelegi; în ziua în care trebuia să dezlege pe cel legat, atunci adaugă lanţurilor uciderea.

Ascultaţi, fecioare, dar, mai bine spus, ascultaţi şi voi femei măritate, care la nunţile altora vă schimonosiţi aşa, sărind, zbenguindu-vă, făcînd de râs pe femei! Ascultaţi şi voi, bărbaţilor, care umblaţi după ospeţe bogate şi pline de beţie! Temeţi-vă de prăpădul diavolului! Cu atâta putere l-a prins diavolul atunci pe acel ticălos împărat, încât s-a jurat să-i dea chiar jumătate de împărăţie. Că aceasta o spune Evanghelistul Marcu: «I s-a jurat ei: „Orice vei cere de la mine, îţi voi da ţie pînă la jumătate din împărăţia mea” (Mc 6, 23). Aşa de mult a ţinut la tronul său şi atât de robit de patimă a ajuns dintr-o dată, încât de dragul unui dans a renunţat chiar la domnie! Ce e de mirare că s-a petrecut lucrul acesta atunci, când chiar acum, după atât de mare filozofie, din pricina dansului mulţi tineri ajung nişte desfrânaţi şi-şi pierd sufletele fără măcar să fie constrânşi de jurământ! Ajung robi din pricina plăcerii! Sunt purtaţi ca o cireadă de vite oriunde îi târăşte lupul! Aşa a păţit atunci şi acel nebun împărat, că a făcut două mari nebunii: prima, că a făcut stăpână pe gândurile şi voinţa lui pe fata aceea atât de nebună şi beată de patimă, care nu se dădea înapoi de la nimic; a doua, că s-a legat cu jurământ.

Da, Irod a fost atât de nelegiuit; dar mai nelegiuită decât toţi a fost Irodiada; şi decât fiică-sa, şi decât tiranul. Că ea a fost arhitectul tuturor acestor nenorociri; ea a urzit toată această dramă; ea, care trebuia să-i fie recunoscătoare profetului. Fiica ei, convinsă de ea, s-a schimonosit, a dansat şi a cerut uciderea; iar Irod a fost prins de ea în mreje. Vezi că pe bună dreptate spunea Hristos: „Cel care-şi iubeşte pe tatăl lui sau pe mama lui mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Mt 10, 37). Dacă fata ar fi păzit porunca aceasta, n-ar fi călcat în picioare atâtea legi şi n-ar fi săvârşit crima aceea.

Ce poate fi mai rău decât o sălbăticie ca aceasta? Să ceri ca răsplată uciderea unui om, ucidere nelegiuită, ucidere în timpul ospăţului, ucidere în văzul tuturora şi fără de ruşine! Nu i-a grăit, apropiindu-se îndeosebi de Irod, ci în auzul tuturora; şi-a aruncat masca, cu capul gol; şi, luând ca avocat pe diavol, aşa a spus ce-a spus! Iar diavolul a făcut ca dansul fetei să placă lui Irod şi să-i cadă astfel Irod în mâna sa. Unde-i dans, acolo-i şi diavolul! Nu pentru asta ne-a dat Dumnezeu picioare, ci ca să mergem cu bună rânduială; nu ca să ne schimonosim, nu ca să sărim ca şi cămilele – că şi cămilele sunt neplăcute când dansează, cu atât mai puţin femeile –, ci ca să dănţuim împreună cu îngerii. Dacă trupul capătă o înfăţişare plină de urâţenie, când se schimonoseşte aşa, apoi cu mult mai mult sufletul! Dracii dănţuiesc aşa! Slugile dracilor se pocesc aşa!

Dumnezeu însă a îngăduit şi nici n-a dezlănţuit trăsnet din cer ca să ardă chipul acelei neruşinate, nici n-a poruncit să se despice pământul şi să înghită tot ospăţul acela nelegiuit. N-a făcut asta şi ca să încununeze cu şi mai mari cununi pe drept, şi ca să lase mare mângâiere celor care vor suferi mai târziu pe nedrept.

Să auzim, aşadar, acestea toţi câţi facem fapte de virtute, dar suferim necazuri de la oamenii răi! Că şi atunci Dumnezeu a îngăduit să fie junghiat cel care a trăit în pustie, cel încins cu cingătoare de piele, cel îmbrăcat cu haină de păr; profetul, cel mai mare profet dintre toţi profeţii, decât care altul mai mare n-a fost între cei născuţi din femei, a îngăduit Dumnezeu să fie junghiat, de o fată desfrânată şi stricată, omul care apăra legile dumnezeieşti. Gândindu-ne, dar, la acestea, să îndurăm cu curaj oricât am suferi.

(Fragment din: Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Ed. IBMOR, 1994)