VĂ PROPUNEM SĂ CITIŢI…

pagină realizată de Maria-Elena Ganciu

Daniel Turcea, Cântarea treptelor, Editura Eikon, Cluj-Napoca

http://www.librariasophia.ro/img/pozefmari/turcea-daniel-cantarea-treptelor-12554.jpg

Scrie ca în faţa lui Dumnezeu! Acest sfat pe care poetul rus Aleksandr Blok l-a dat tinerei poete Ana Ahmatova şi care este inspirat, desigur, nu doar din versul psalmistului David: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea” (Ps 15, 8), ci şi din înţelepciunea şi experienţa Sfinţilor Părinţi, cred că este definitoriu pentru literatura creştină. Aşa îl văd eu pe Daniel Turcea: stând cu frică şi cutremur înaintea lui Dumnezeu, cu sufletul topit de văpaia blândă a iubirii Lui, dorind în acelaşi timp să moară şi să trăiască. Să moară pentru a intra în frumuseţea de negrăit a vieţii veşnice şi să trăiască pentru a mărturisi tuturor, mai ales confraţilor săi poeţi, că se poate muri „spre viaţă”, „pentru a fi pururea vii”.

M-am întrebat adesea de ce Daniel Turcea a continuat să scrie versuri după ce căutările sale spirituale au cunoscut împlinirea în Hristos. Răspunsul l-am aflat ascultând-o pe sora poetului, Lucia Turcea, care în 2001 a susținut o conferinţă la Cluj, având ca titlu: „Istoria unei convertiri”. Acest tânăr poet scria „pentru scriitori”, pe care îi iubea cel mai mult, „pentru că pe ei nu-i iubeşte nimeni dintre semeni, ci numai Dumnezeu”. „Ce folos că sunt aşa culţi, dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu?”, spunea el. „De aceea am scris aşa învăluit, cum le place lor, măcar aşa să-i atrag cu ceva”.

E adevărat că poezia lui Daniel Turcea nu e prea cunoscută, nici în mediul literar, şi nici printre creştinii ortodocşi. Volumele sale de versuri au fost reeditate, dar în tiraje mici. În ultimii ani însă, Editura Doxologia le-a promovat prin iniţierea unei serii de autor. Până acum au văzut lumina tiparului Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creştină, Duhovnicul. Poeme dedicate Părintelui Arsenie Papacioc, precum şi volumul biografic Urme în veşnicie de Lucia Turcea. O surpriză plăcută o reprezintă volumul Cântarea treptelor, apărut la Editura Eikon, cuprinzând poezii postume din arhiva Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania. Ediţia critică este realizată şi prefaţată de Aurel Sasu, având spre final mai multe pagini de „Comentarii” în care sunt consemnate diferenţele de transcriere şi editare a poeziilor postume în versiunile tipărite până în prezent.

Sensurile profunde ale versurilor lui Daniel Turcea reprezintă o chintesenţă a înţelegerii şi trăirii duhovniceşti, şi nu întâmplător Părintele Dumitru Stăniloae îl considera un continuator al Sfinţilor imnografi, dar la un nivel de exprimare specific omului de azi. Versul alb, simplu, se descoperă ca un instrument mistic de revelare a unei realităţi transfigurate: „Adevărata poezie e gest sacru./ Cuvintele însă sunt vase/ pentru acea taină negrăită/ de care nu te poţi apropia decât trăind-o/ în desăvârşita Iubire” (Poezia este slujire şi jertfă). Bucuria Învierii copleşeşte frica de moarte, întunericul patimilor, deznădejdea. Viaţa veşnică este doar Iubire: „Iubire neînserată,/ întreit sfântă,/ în Ea strălucind.// Subţire adiere,/ Iubire, Înviere,/ pace adâncă” (Înviere).

Învierea – schiță de Daniel Turcea

Daniel Turcea a trăit în sine, cu adevărat, moartea şi Învierea. Capacităţile sale intelectuale de excepţie, cultura şi mai ales năzuinţele spirituale l-au făcut să parcurgă un drum sinuos. A fost atras de limitele cunoaşterii umane, studiile sale de matematică, chimie, fizică cuantică ducându-l la descoperirea unei particule numite „neutrină”, pe care el o considera formula vieţii din atom. Şi-a distrus însă singur toate cercetările. Acaparat de filozofiile orientale, primul lui volum de versuri, care l-a situat printre cei mai buni poeţi ai generaţiei sale, numit „Entropia”, a fost scris sub influenţă demonică, aşa cum el însuşi a mărturisit. După convertire (datorată rugăciunilor mamei sale), l-a cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care i-a răspuns la toate întrebările şi frământările ce-l mistuiau. Boala incurabilă care l-a lovit la vârsta de 33 de ani a fost pentru el o modalitate de a se curăţa prin suferinţă, de aceea nici nu a vrut să-I ceară lui Dumnezeu să-l vindece. „Dacă a doua oară nu mă mai miluieşte pe mine Dumnezeu cu o asemenea suferinţă curăţitoare de păcate şi prilej bun de mântuire?”, zicea el. Chipul lui luminos a rămas întipărit în amintirea colegilor săi poeţi: „Impunea prin calmul şi blândeţea sa” (Valeriu Pantazi), „avea o existenţă aproape de sfinţenie” (Gheorghe Pantelie). Chiar Părintele Arsenie Papacioc considera că „valorile ce-i stăpâneau şi inspirau fiinţa erau pentru inima lui înfrântă, mult iubitoare, prezentă şi înduhovnicită”.

Imagini pentru Daniel Turcea

Mântuitorul – schiță de Daniel Turcea

Poezia lui Daniel Turcea, această „jertfă de laudă în îngenuncherea inimii”, rămâne nu doar o mărturie a experienţei autentice cu Dumnezeu, ci şi un îndemn de aprofundare a propriei noastre credinţe, de conştientizare a prezenţei continue a lui Dumnezeu, de „blândă chemare” spre „Iubirea ce se pogoară”, sfărâmând „taina morţii”.

„Vino, din cortul trupului tău, frate,

afară

în plină lumină, în cer

cei ce suntem în trup suspinăm

pământ şi cenuşă suntem,

dar aprins

este rugul în noi, ce ne mistuie

dorul şi setea

de Dumnezeu, de aproapele.”

 

http://3.bp.blogspot.com/-kacd5eyMjZ4/U1WKtKVO7fI/AAAAAAAAQEo/-3DVJ97zhzs/s1600/anastasia-daniel-turcea.jpg

Manuscrisul poeziei Anastasia

 

Date biografice

(preluate de pe site-ul edituradoxologia.ro)

Daniel Turcea s-a născut la Targu-Jiu, în data de 22 iulie 1945. Își petrece copilăria și adolescența la Pitești. Vădește o inteligență precoce și abilități artistice neobișnuite în literatură și pictură. În 1968 își încheie studiile universitare la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucuresti. Aparține acelui tip de homo universalis, cu o erudiție temeinică și neobișnuit de ramificată: matematici superioare, fizică atomică, chimie, anatomie, filozofie, istoria artei, literatură.

În liceu şi în facultate a trecut printr-o perioadă de răzvrătire, a contestat credinţa creştin-ortodoxă şi a „rătăcit” pe tărâmul filosofiei şi al religiilor orientale, ajungând totodată să trăiască o viaţă foarte dezordonată, sau, mai bine zis, decăzută. Experienta acestor ani de cautari dramatice este concentrata poetic in primul volum de versuri, Entropia (1970), care se bucură de o bună primire la noi şi în străinătate. Cartea este un delir al deznădejdii.

În 1973 are un vis minunat care îl întoarce la Dumnezeu. Întâlnirea cu Hristos îi schimbă ireversibil existența. Părintele Dumitru Stăniloae, teologul iubirii dumnezeiești, care a înțeles ca nimeni altul opera acestui poet al dragostei de Dumnezeu, considera convertirea lui Daniel Turcea o adevarată minune pe drumul Damascului. Mult timp poetul nu a mai putut scrie nimic. După o căutare îndelungă și stăruitoare el găsește în Părintele Arsenie Papacioc duhovnicul potrivit pentru căutările sale spirituale. De acum viața îi va fi o continuă înaintare în unirea cu Hristos.

În 1978 apare volumul Epifania, o uimitoare mărturisire de credință. În același an este admis la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Sibiu cu media 9,50, dar i se respinge dosarul din motive politice.

Peste puțin timp se îmbolnăvește de o teribilă maladie a sângelui, un cancer absolut neclasabil. În ultimele 8 luni de viață, în chinuri cumplite, scrie o poezie mistică de mare seninătate, străbătută de la un capăt la altul de bucuria Învierii. Moare la 28 martie 1979, la 33 de ani.

http://4.bp.blogspot.com/-m4IFbbWeDbw/TohbfWmMB0I/AAAAAAAADao/keQ56N-V9SY/s1600/Horea%2BBernea.JPG

Daniel Turcea (pictură de Horea Bernea, 1979)

Sfântul Mărturisitor Gavriil Georgianul, cel nebun întru Hristos (1929-1995), Editura Iona, Bucureşti, 2015


„Ne-a vizitat dragostea”, obişnuia să spună Părintele Gavriil unora din cei care îl căutau. Altora, care îl întrebau cum se vor mântui oamenii în vremurile din urmă, le răspundea: „Prin fapte bune şi prin dragoste”. Plin de daruri dumnezeieşti încă din copilărie, deşi crescut într-o familie şi într-un mediu ostile credinţei, Părintele Gavriil a fost un vas ales al harului, pe care a ştiut să-l păstreze şi să-l înmulţească prin numeroase osteneli ascetice, prin fapte de milostenie duse până la jertfa de sine şi prin asumarea nebuniei întru Hristos.

A trăit între anii 1929 şi 1995 în Georgia sovietică. Ca toţi mărturisitorii acelor vremuri de prigoană, şi el a fost arestat, bătut şi în cele din urmă declarat bolnav psihic. Prin acest diagnostic, autorităţile comuniste au vrut să-i pună o pecete de necinste pe viaţa lui curată de călugăr şi preot. Suferinţele fizice şi psihice la care a fost supus au fost cumplite, dar cu smerenie şi-a luat această cruce, prefăcându-se a nu fi în toate minţile, pentru a ascunde lucrarea minunată a lui Dumnezeu, ce se săvârşea întru el.

Dacă este vreun lucru greu de înţeles pentru noi, şi mai ales de primit, acesta este crucea. Părintele Gavriil a ştiut că doar crucea aduce plinătatea lucrării lui Hristos, de aceea el a purtat crucea nebuniei şi a jertfirii de sine până la sfârşitul vieţii.

Atât de puţine cuvinte se pot spune în doar câteva rânduri despre acest om al lui Dumnezeu, şi toate sărace în comparaţie cu profunzimea vieţii sale. Din învăţăturile şi din faptele lui minunate se poate creiona portretul unui sfânt al zilelor noastre, însă partea cea mai importantă, relaţia cu Dumnezeu, rămâne acoperită de taină, aşa cum el însuşi a vrut.

Citind cartea apărută la Editura Iona, ne simţim îndemnaţi să punem început bun iubirii faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri, urmându-l pe acest mare Părinte (proslăvit între Sfinţi în anul 2012) şi asumându-ne cu dragoste şi smerenie crucea pe care Dumnezeu ne-o pune înainte.

„Monah desăvârşit şi nebun întru Hristos în vremile de pe urmă, cel întocmai cu Cuvioşii cei de demult, mărturisitor al credinţei celei adevărate, venit-ai pe lume în pământul Sfintei Nino şi fost-ai multă vreme necunoscut creştinilor. Ci astăzi întreaga lume
drept-slăvitoare te slăveşte şi strigă ţie cu mulţumită: Bucură-te, Sfinte Cuvioase Gavriil, mult-pătimitorule!”

Stareţa Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2015 – Traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu

A fi monah înseamnă a iubi osteneala, într-o „necontenită silire a firii” (Sf. Ioan Scărarul): osteneală în rugăciune, osteneală în muncă, osteneală şi jertfă în relaţiile cu oamenii. Monahul nu are linişte zi şi noapte, până ce nu află liniştea cea dumnezeiească. El lucrează chiar şi când pare a se odihni, căci mintea şi inima lui nici o clipă nu se opresc din a-L căuta pe Dumnezeu. Iată portretul, în linii mari, al unui monah din cei de demult. Totuşi, în aceste rânduri am vrut să schiţez un chip monahal de secol XX, care, e adevărat, pentru generaţia noastră face parte dintr-o altă epocă. Şi nu chipul aspru al unui bărbat, ci acela delicat al unei femei care, dând dovadă de multă bărbăţie, s-a luptat cu slăbiciunile şi neputinţele ei nu ca să dobândească virtuţi demne de laudă, ci ca să rămână continuu alipită de Hristos.

Despre Stareţa Macrina de la Mânăstirea Maicii Domnului Odighitria din Portaria – Volos (Grecia) se cunosc puţine date biografice, deoarece ea mereu a ţinut să-şi tăinuiască viaţa şi să trăiască cât mai discret. S-a născut în anul 1921, în Asia Mică şi, la câteva luni după naşterea sa, părinţii s-au refugiat în Grecia, din cauza războiului dintre greci şi turci. Tatăl ei a murit când micuţa Maria avea opt ani, iar mama, un an mai târziu. Copilăria şi tinereţea le-a trăit în condiţii grele, de sărăcie şi lipsuri, fiind nevoită să lucreze peste puterile ei. Din puţinul câştigat, întotdeauna îi ajuta şi pe alţii mai sărmani decât ea. Astfel a învăţat să iubească osteneala şi jertfa. După ce şi-a pierdut părinţii, ea şi-a încredinţat Maicii Domnului orice problemă şi dorinţă pe care o avea. L-a cunoscut şi l-a avut un timp duhovnic pe Părintele Efrem Karayanis, care făcuse parte din obştea Stareţului Iosif Athonitul. A corespondat mulţi ani chiar cu Stareţul Iosif şi sub călăuzirea lui a trăit ca o monahie în lume, împreună cu alte tinere care iubeau viaţa de nevoinţă.

Cinci dintre aceste surori duhovniceşti au hotărât să locuiască provizoriu într-o clădire dintr-un sat, aşa cum le-a descoperit Stareţul Iosif, care şi-a asumat povăţuirea duhovnicească a acestei mici obşti timp de şapte ani, până ce s-a mutat la Domnul. Înainte de a muri, el le-a încredinţat pe maici ucenicului său, Stareţul Efrem Filotheitul. Între timp, mânăstirea propriu-zisă a fost construită, astfel încât în 1963 obştea s-a putut muta acolo. În acelaşi an, Maria a fost tunsă în monahism şi i s-a dat numele Macrina. Mai înainte de aceasta fusese însă aleasă egumenă, în urma dorinţei celorlalte surori şi a vedeniei primite de Stareţul Iosif.

Având încă din tinereţe experienţa rugăciunii isihaste, Stareţa Macrina se ruga mult pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru monahiile din obşte, cerând lui Dumnezeu s-o înveţe cum să le călăuzească în călătoria lor duhovnicească. „Şi Domnul i-a dăruit vedere duhovnicească, învăţând-o prin vedenii dumnezeieşti şi experienţe cereşti”.

La vârsta de 66 de ani s-a îmbolnăvit de cancer, iar după operaţie, rămânând un timp în spital, deşi a suferit mult, Dumnezeu a mângâiat-o prin arătarea Îngerului ei păzitor, care i-a spus că o va lua doar peste şapte ani. Într-adevăr, în anul 1995, în Duminica Sfinţilor Părinţi, a trecut la Domnul, la înmormântarea ei luând parte mulţime de monahi şi mireni, care au dorit s-o petreacă pe Maica lor duhovnicească spre întâlnirea cu Mirele ceresc, pe care L-a iubit şi L-a slujit întreaga ei viaţă.

Partea a doua a cărţii cuprinde cuvintele sau omiliile pe care Stareţa Macrina le-a adresat obştii în timpul sinaxelor ţinute între anii 1971-1992, având drept scop povăţuirea şi întărirea maicilor. Aceste cuvinte sunt redate în ordine cronologică şi rămân o mărturie vie şi preţioasă a intensei şi profundei sale trăiri duhovniceşti, precum şi a dragostei şi a „neadormitului ei interes pentru mântuirea obştii”, care „o stăpâneau necontenit”.

Încheiem această prezentare cu o mică fărâmă din cuvintele Stareţei Macrina, o pregustare duhovnicească care să trezească în sufletele celor ce-L caută pe Hristos râvna de a cerceta în întregime aceste cuvinte născute de o inimă smerită, mereu blândă, mereu atentă şi în neîncetată osteneală de a fi cu Hristos.

„Milostivirea lui Dumnezeu este nesfârşită ca oceanul, ca cerul. Dumnezeu nu spune: De ce ai păcătuit?, ci: De ce nu te scoli? Pe toate ni le iartă, numai să ne pocăim de îndată ce ne dăm seama că am făcut o greşeală. Oare nu suntem oameni? Cădem, dar să ne şi sculăm. Hristos ne iubeşte mult. Cine? Cel care a creat toată lumea. Pe noi ne-a ales din lume şi ne-a făcut miresele Lui. Iar miresele lui Hristos trebuie să fie desăvârşite, să aibă ascultare şi smerenie. Mirele pământesc vrea ca mireasa lui să aibă pantofi, rochie, vrea ale sale. Mirele ceresc însă vrea ascultare, smerenie, respect, înfrânare, iar nu vorbire în deşert şi contraziceri. Vrea acrivie, şi mai ales în privinţa ascultării. Ascultarea va aduce pacea, liniştea sufletului, bunătatea, blândeţea, măreţia lui Dumnezeu. Monahul care are ascultare nu simte nici o legătură, este ca o păsărică liberă. (…) Când cineva ia aminte la subiectul ascultării şi al odihnirii Stareţului sau a Stareţei, Îl odihneşte pe Dumnezeu, pentru că ascultarea se face pentru El. Trebuie să devenim miresele Lui adevărate şi să-L iubim. Dacă Îl vom iubi, Îl vom dori mereu pe El, ca pe un om al nostru. Aşa cum El Însuşi ne iubeşte mult, tot astfel cere şi de la noi să-L iubim mult. (…) Când dragostea noastră va fi adevărată, atunci vom fi cum se cuvine şi în îndatoririle noastre duhovniceşti, şi în biserică, şi la lucrul de mână, şi peste tot.”

Părintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantină, 2015 – Ediţie îngrijită de Preot Constantin Coman şi Costion Nicolescu

„Părintele Petroniu a fost un om mare. A fost aspru cu sine şi cu alţii. Era nevoitor. Era tăcut. Avea rugăciunea.” (Părintele Iulian de la Prodromu)

Aceste cuvinte atât de simple, dar care lasă să se întrevadă taina vieţii Părintelui Petroniu, constituie începutul unui amplu volum dedicat în întregime marelui nevoitor român de la Schitul Prodromu din Muntele Athos, publicat anul acesta de Editura Bizantină, în seria „Duhovnici români contemporani”.

Cine a fost Părintele Petroniu? Iată mai întâi câteva date biografice, redate succint: S-a născut în localitatea Fărcaşa din judeţul Neamţ, la data de 23 mai 1916, într-o familie de ţărani, fiind al şaptelea din cei opt copii. La vârsta de 14 ani a intrat frate la Mânăstirea Neamţ. A studiat apoi la seminariile monahale de la Cernica şi Bucureşti. În 1946 a absolvit Facultatea de Teologie, precum şi Facultatea de Litere şi Filozofie. A fost angajat la Cancelaria Sfântului Sinod; timp de doi ani a fost detaşat la Secretariatul Patriarhului Nicodim, iar pe urmă a funcţionat doi ani ca profesor la seminarul de la Neamţ. La Mânăstirea Slatina i s-a încredinţat timp de şapte ani conducerea şcolii monahale, aici fiind şi stareţ. În 1959 a fost obligat să plece din mânăstire, datorită Decretului 410, mutându-se la Curtea de Argeş, unde a lucrat ca paznic la Casa de odihnă a Patriarhiei. În 1963 se închinoviază la Mânăstirea Curtea de Argeş. Anul 1966 îi aduce prilejul unui pelerinaj în Sfântul Munte, iar din 1978 rămâne definitiv la Schitul Prodromu, aici fiind ales egumen în 1984. Din cauza vârstei înaintate, renunţă la stăreţie în ianuarie 2011, iar în 22 februarie 2011 trece la Domnul.

Monografia nu se limitează doar la datele biografice. Cele 640 de pagini ale cărţii conturează personalitatea puternică a unui om duhovnicesc, dedicat cu prioritate nevoinţelor monahale, hotărât şi consecvent în lupta pe care a dus-o cu sine însuşi. Rigoarea şi asprimea se pot citi şi pe chipul său, aşa cum se observă în fotografiile de la sfârşitul volumului, dar şi în instantaneul de pe copertă, realizat de George Crăsnean, şi care împodobeşte atât de frumos această carte. A fost un Părinte al tainelor, mereu discret, ascuns, pe care puţini au reuşit să-l cunoască cu adevărat. Mărturiile celor care i-au fost apropiaţi, mai ales spre sfârşitul vieţii, dezvăluie acum aspecte inedite din viaţa şi faptele Părintelui Petroniu: cum se nevoia, cum se raporta la oameni, care era trăirea sa liturgică, cum punea în practică învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ce program avea, cum se lupta cu bătrâneţea…

Dialogurile, relatările, mărturiile, apoi notele şi reflecţiile făcute pe marginea lecturilor, cuvintele de învăţătură şi predicile – toate acestea zugrăvesc în cuvinte icoanaunui „Părinte cu totul îngeresc” (Costion Nicolescu), al unui „pustnic din obşte” (Pr. Prof. Constantin Coman), al unui „ascet în Hristos, un monah cărturar, iubitor de carte şi un desăvârşit împlinitor al îndatoririlor monahale” (Teodor Baconski).

Fiind o carte voluminoasă, poate unii cititori vor fi mai reticenţi, ştiind că timpul nu ne mai prea permite lecturi îndelungi şi aprofundări duhovniceşti. Totuşi, ajungând la finalul ei, mi-am dat seama că Părintele Petroniu a fost unul din acei oameni iscusiţi în gestionarea timpului vieţii sale, timp dăruit de Dumnezeu fiecărui om spre lucrarea de mântuire. Iar lucrarea Părintelui Petroniu, atât cu sine, cât şi cu cei din jurul său, poate fi considerată exemplară pentru toţi cei care, în zilele noastre, doresc să răscumpere vremea şi s-o deschidă spre veşnicie.