Asociația Eleon, în parteneriat cu Biblioteca Județeană „Octavian Goga”, Cluj și cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Andrei, organizează expoziția „Omul Bucuriei de Sus”, dedicată Preasfințitului Vasile Flueraș, episcopul emerit al Clujului, la împlinirea a 40 de zile de la mutarea în veșnicie. Expoziția va fi deschisă la parterul Bibliotecii Județene „Octavian Goga” din Cluj-Napoca, Sediul central, Calea Dorobanților 104, în perioada 10-21 noiembrie, 2021. Program: zilnic, 8.00-20.00. Personalitatea Preasfințitului Vasile a marcat profund atât viața religioasă, cât și pe cea socială a Clujului și a împrejurimilor sale. Bunătatea, blândețea, compasiunea, disponibilitatea până la jertfă, gingășia și smerenia ierarhului nostru sunt trăsăturile care au atins sufletele multora și care continuă să rodească în viețile noastre. Prin imagine și cuvânt, expoziția evocă și păstrează un model de a trăi frumos în mijlocul unei metropole și a unei lumi mereu tensionate. Ea exprimă recunoștința celor care l-au cunoscut și ne invită pe toți […]
Ceea ce trebuie să înţelegem noi cu privire la această viaţă îmbunătăţită a sfinţilor este faptul că ea reprezintă împlinirea chemării lui Hristos, adresată fiecăruia dintre noi: „Fiţi sfinţi, precum Tatăl vostru ceresc sfânt este” (Mt. 5, 48). Or, la această stare de sfinţenie, făptura omenească poate să ajungă numai în măsura în care îşi eliberează mintea şi toate simţirile de orice ispită, de orice formă a păcatului. Fiecare avem în noi mândrie, invidie, egoism, slăbiciune, avem pofte trupeşti, de mărire, de avere, de plăcere şi, dacă acestea pun stăpânire pe noi, viaţa noastră ajunge neliniştită, tulburată. Mai mult, aceste stări fac ca viaţa noastră şi a celor din jur să fie lipsită de armonie, de bucurie, de siguranţă. Pe măsură ce ne străduim să ne sporim credinţa, pe care fiecare dintre noi o avem în ființa noastră, ajungem să ne umplem inima şi mintea de lumină, de pace şi de bucurie duhovnicească, dar, pentru a câştiga acestea, noi trebuie să fim într‑o continuă nevoinţă.
Cel mai drag om inimii mele, Preasfinţitul Vasile, s-a mutat la Domnul. Nu e uşor să devii sfânt. Nu numai că trebuie să aştepţi până ce adierea Duhului Sfânt vine peste tine, dar trebuie să te ţii bine atunci când vine. Poate că experienţa pe care am avut-o cu primul meu duhovnic, Părintele Gavriil Miholca, care a purtat un cancer timp de cincisprezece ani, stând neclintit înaintea lui Dumnezeu, m-a făcut ca atunci când peste Preasfinţitul Vasile au început să vină necazurile, să nu-L mai întreb pe Dumnezeu: De ce? Însă sincer şi chiar plin de fiori vă spun că nu ştiu dacă aş rezista la încercările prin care a trecut Preasfinţitul. Ceea ce pot acum să mărturisesc este că n-au fost aduse direct de Duhul Sfânt, ci au venit din partea oamenilor. Dar el le-a luat ca de la Dumnezeu. Nici nu i-a trecut prin minte să judece pe […]
Această zi plină de harul dumnezeiesc şi cea dintâi între sărbători, purtând pe cap lumina fecioriei ca pe o cunună adunată din florile neprihănite ale pajiştilor duhovniceşti ale Scripturii, pune înainte făpturii veselie de obşte: Îndrăzniţi, zice, zi de naştere este praznicul şi naştere din nou a neamului omenesc. Căci acum Fecioara se naşte şi este hrănită cu lapte, şi este plămădită, şi lui Dumnezeu, Împăratul tuturor veacurilor, se găteşte să fie maică.
Cartea are un duh ce te prinde și care provine din relația duhovnicească a autorului cu Maica Domnului, ce trece dincolo de elementele teologice, pe care de altfel le înglobează firesc și le armonizează în țesătura cărții, reușind să transmită, într-un mod ce îmbină oarecum surpinzător poeticul și narativul, interpretarea patristică a evenimentelor din viața Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, fiecare pagină fiind însuflețită de „flacăra fierbinte și învăpăiată a doririi” de a o cinsti după cuviință pe cea mai presus de orice laudă.
Hristos ne-a dat apropierea, siguranţa, „pârga Duhului” (Rom. 8, 23), pe Sfântul Duh. Să ne străduim şi noi, cu suspinele noastre, să facem tot ce putem ca Duhul Sfânt să ne umple, ca să ajungem la măsura în care, în timp ce trupul nostru rămâne jos, noi, liberi prin Sfântul Duh, vom comunica cu cerul.
O adâncă umanitate şi un creştinism viu străbate prin toate povestirile, dezvăluind în chip minunat adâncul sufletului acestui mare scriitor creştin, supranumit de conaţionalii săi “sfânt al slovelor”, care şi-a construit întreaga operă ca pe o citadelă monahală în care să-I slujească lui Dumnezeu.
Toţi dau şi primesc. Înaintează necontenit din slavă în slavă. De la o sinaxă liturgică la o nouă sinaxă liturgică. Toate au devenit Liturghie.
“Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Luându-ne crucea, bineplăcem Domnului Iisus Hristos, Îl urmăm. Dacă ne urmăm pe noi înşine, nu putem să-L urmăm pe El. Cine nu se leapădă de el însuşi, nu poate să vină după Mine şi să-Mi urmeze (Matei 10, 38). Dacă-ţi urmezi mintea ta şi nu mintea lui Hristos, dacă-ţi urmezi voinţa ta şi nu voinţa lui Hristos, după cum se menţionează în Sfânta Evanghelie, sufletul tău nu este curat, nu este sfinţit, este pierdut în jungla rătăcirilor stricătoare de suflet şi înfiorătoare. Pentru că păcatul, răul, a reuşit să zidească înăuntrul nostru, alături de acel suflet cu chip dumnezeiesc pe care l-am primit de la Dumnezeu, propriul lui suflet. Dacă păcatul nostru devine urmare, creează înăuntrul nostru propriul lui suflet. Dacă înfăptuim păcatul, acesta, etapizat, ia chip în sufletul nostru. Alături de […]
Când Mântuitorul Hristos îi osândea pe farisei că se roagă pe la răspântii sau că atunci când postesc îşi smolesc feţele, nu ni se spune că nu posteau. Poate că posteau. Păcatul lor consta că arătau în afară mai mult decât erau în realitate, se lăudau cu postul lor, se lăudau cu rugăciunea, se lăudau cu virtutea. Or, virtutea este subsumată totdeauna virtuţii principale care se numeşte smerenie. Smerenia înseamnă şi simţul măsurii, bună-cuviinţă; nici pe departe să nu pari mai mult decât eşti. De aceea, încă o dată, postul, fără îndoială, ceea ce spuneam şi ieri, îl face fiecare după putinţa lui. Afirmam că nu e greu să posteşti, dar dacă eşti bătrân, dacă eşti bolnav – şi ştiu de la maică-mea, care era foarte credincioasă, era bătrână şi prăpădită de bolnavă, dar nu era în stare să bea un pahar cu lapte sau să mănânce un ou în […]
Cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea Mitropolitului Bartolomeu Anania, Părintele Profesor Dr. Ioan Chirilă de la Facultatea de Teologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca a susţinut, în data de 14 martie 2021, o conferinţă la mânăstirea noastră, în care a evocat personalitatea şi opera marelui ierarh.
Mijlocul esenţial şi cel mai profund prin care Stareţul îl formează pe ucenic şi îl face conform cu sine este cuvântul. Cu cuvântul îl naşte, îl înnoieşte, îl mântuie, i-L insuflă pe Duhul Sfânt, i-L dă pe Hristos. Este singurul lucru pe care i l-a dat Dumnezeu.
Lucru bun şi bine-plăcut este a slăvi toate cele săvârşite pentru noi, în chip dumnezeiesc-omenesc, din partea lui Hristos, Mântuitorul nostru. Căci sunt minunate şi uimitoare. Şi de ce n-ar fi cu putinţă, de vreme ce Dumnezeu S-a amestecat cu oamenii şi S-a făcut cunoscut lor, şi a fost îngăduitor în toate, ca om, şi poruncile Legii a săvârşit, şi a le împlini a poruncit, pentru ca cele din partea Lui, cele pline de har şi de adevăr, să ni le dea în schimb? Ceea ce e lucru minunat – şi cuvântul de faţă o arată – aceasta este: tăierea-împrejur cea de a opta zi de după Naştere şi ivirea fără de moşire a lui Hristos cel născut.
Naşterea lui Hristos cea familiară, dintâi şi a Lui proprie, cea a dumnezeirii, să fie cinstită cu tăcerea! Dar mai degrabă să poruncim gândurilor noastre să nu caute, nici să se preocupe cu aceea. Căci cum îşi va imagina mintea ceva la care nu a mijlocit timpul, nici veacul, al cărui mod nu este înţeles, la care nu este privelişte, nici cine să o relateze?
Dar noi, fraților, în vremea postului și a rugăciunii, să scoatem din sufletul nostru – rogu-vă – ceea ce avem împotriva cuiva, fie că în adevăr și pe drept avem, fie că doar socotim că avem, și să fim cu toții oameni evlavioși, să gândim mai mult unii despre alții sub îndemnul dragostei și al faptelor celor bune, grăindu-ne de bine, cumpănind noi în sine și cugetând la cele bune înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, pentru ca să postim noi cu postul cel aducător de laude și fără de prihană.
Viaţa Părintelui nostru Gavriil Miholca ar trebui evocată în fiecare zi, nu pentru el, fiindcă Dumnezeu l-a preaslăvit. De altfel, fiecare om al lui Dumnezeu nu aşteaptă cinstire de la oameni, căci, aşa cum spune Domnul, ceea ce este cinstit înaintea oamenilor devine urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este urâciune înaintea oamenilor, iată, se împărtăşeşte de cinstea lui Dumnezeu. Nu Părintele are nevoie să fie în memoria noastră, ci noi avem nevoie să purtăm astfel de oameni în sufletele noastre. Prin modelul vieţii lor, aceştia ne sunt şi nouă mai mult decât pildă, mai mult decât drum spre Dumnezeu; ei devin cale a lui Dumnezeu spre noi.
Are şi lemnul Crucii un fruct, dar e contrar celui din care au gustat strămoşii. E fructul puterii de înfrânare şi de răbdare. Fructul prin care se întăreşte spiritul nostru în libertatea lui şi prin care ne suim la Dumnezeu, la un cer mai înalt, la comuniunea cu Dumnezeu
Veniţi toate neamurile, tot neamul omenesc şi toată limba, toată vârsta şi toată vrednicia, cu veselie să prăznuim naşterea bucuriei cea a toată lumea. Că dacă elinii, cu minciuna drăcească şi cu basme, care fură mintea şi întunecă adevărul şi vatămă, pe toata viaţa, cinsteau naşterea împăraţilor, jertfe aducând fiecare după putere, cu atât mai vârtos noi se cuvine să cinstim Naşterea Născătoarei de Dumnezeu, prin care s-a înnoit tot neamul omenesc şi amărăciunea Evei în bucurie a schimbat-o.
În pofida titlului derutant prin alăturarea surprinzătoare a doi termeni ce par a se respinge reciproc, cartea O muscă în Sfântul Munte s-a dovedit a fi o lucrare aparte de apologetică creştină, pusă în rama bine conturată a unei scrieri ficţionale atractive, având structura şi dimensiunile unui roman.
Sfântul Ioan, Înaintemergătorul Domnului, este cel dintâi model de viaţă călugărească. Aşa îl şi socoteau primii asceţi creştini şi se îmbărbătau în chip deosebit cu pilda lui în ostenelile sihăstreşti. De la el învăţau însingurarea, fiindcă el din copilărie a petrecut în pustie. De la el învăţau postirea, pentru că el se hrănea cu plantele peste care dădea întâmplător în pustie.
Astfel, întâia după Domnul Hristos, Maica Domnului şi Născătoarea de Dumnezeu a ajuns să cunoască această mare bucurie, să se înalţe cu trupul şi să învieze cu trupul, aşa cum Fiul său a înviat.
Eu zic că dacă cineva ar avea de gând să se înalţe, ca ucenic, împreună cu Cuvântul, pe muntele vederii înalte şi să vadă slava cea neapropiată a împărăţiei aceleia, şi să se învrednicească de arătarea Lui cea văzută şi înţelegătoare, atunci când Îl va auzi pe Hristos, Care mai înainte a glăsuit că în scurtă vreme va veni împărăţia Lui – căci pentru aceasta este Schimbarea la Faţă, întru care Cel neschimbabil a luminat mai presus decât soarele ceea ce este al nostru şi de dragul nostru a asumat –, va hrăni şi va adăpa pe Hristos, Cel ce flămânzeşte şi însetează de mântuirea tuturor.
Dacă pentru Nicolas Arseniev îndrumarea duhovnicească reprezintă o introducere a credinciosului „în taina participării la Crucea lui Hristos”, ca „fiind singura cale de unire cu Hristos”, Vladimir Lossky consideră că şcoala harismatică a stăreţismului, aşa cum s-a dezvoltat la Optina, are la bază „descoperirea gândurilor” şi dezvăluirea celor mai ascunse unghere ale sufletului, astfel încât persoana care se mărturiseşte, „slobodă de piedicile ei ascunse, să poată înflori în har”.