Dacă uneori mi-am dorit ca scrierile şi discursurile părinţilor noştri duhovniceşti să fie mai sistematizate şi mai clare, simţind că mă pierd printre nenumărate sensuri adânci cărora nu le puteam percepe întotdeauna înlănţuirea logică, iată că zilele acestea am avut surpriza de a primi un răspuns neaşteptat, o confirmare a importanţei acestui stil filocalic de exprimare tocmai din partea unui mare profesor de teologie, ce are atât experienţa predării organizate de la catedră, cât şi a aprofundării duhovniceşti. Este vorba de Părintele Constantin Coman, care, sprijinit de ostenitorii Editurii Bizantine, şi-a adunat gândurile şi frământările de-o viaţă referitoare la tema Spovedaniei într-o carte intitulată „De ce ne spovedim sau despre darul înnoirii lăuntrice”. Ei bine, chiar din primele pagini autorul afirmă că a scrie şi a citi cărţi, a susţine şi a asculta conferinţe înseamnă pentru mulţi dintre noi doar o mângâiere (o plăcere!) care ne îmbogăţeşte cultura creştină şi atât. Ne plac informaţiile sistematizate pe care le putem memora, iar aceasta dânsul o consideră o ispită, pentru că ne provoacă o stare de mulţumire, de satisfacţie, la care ne şi oprim, fără să mergem mai departe în practicarea lor, ceea ce reprezintă de fapt o pagubă pentru viaţa noastră duhovnicească. De unde şi propunerea de a nu mai asimila cunoştinţele teologice ca simple informaţii, ci întotdeauna raportate la trăirile noastre. Este şi motivul pentru care dânsul a adoptat împărţirea cărţii în „capete”, asemenea scrierilor filocalice, folosind stilul sapienţial şi renunţând la capitolele şi subcapitolele bine organizate cu care ne-am obişnuit „ex cathedra”.
Astfel, scopul acestei cărţi nu este acela de a explica ce este Spovedania, ci de a căuta motivaţia ei; nu ce trebuie să ştim despre ea, ci de ce să o facem şi ce rol are ea în relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu semenii. Mai mult, Părintele doreşte ca ceea ce a scris dânsul să fie perceput ca un strigăt, ca o chemare adresată cititorului de a îndrăzni să aibă şi să aprofundeze această experienţă a Spovedaniei. Primul gând care mi-a venit a fost că majoritatea dintre noi ne spovedim şi ştim de ce o facem. Totuşi, există aici o fisură pe care de multe ori o ignorăm: obişnuinţa mărturisirii ne-a făcut să devenim superficiali. Pentru a rezolva această problemă, autorul ne propune, iată, să revenim la motivaţie, să ne întemeiem din nou demersurile religioase pe fundamentele care există, desigur, în mintea noastră, dar pe care le-am îngropat sub rutină. Să (re)descoperim că Spovedania nu este o obligaţie a noastră ca şi creştini, în virtutea unor rânduieli bisericeşti, ceea ce la unii creează un sentiment de respingere, ci o oportunitate şi o şansă de a ne elibera de presiunea păcatelor (care sunt de fapt, aşa cum se afirmă în carte, „eşecurile noastre existenţiale”), de a ne împăca cu noi înşine, cu ceilalţi şi mai ales cu Dumnezeu, şi de a o lua de la capăt, de parcă atunci ne-am naşte din nou. Dacă noi, oamenii, cădem continuu, avem nevoie de această Taină a Spovedaniei prin care să ne restaurăm continuu, lucrare ce se desfăşoară pe două paliere: curăţirea de păcate şi înnoirea lăuntrică prin primirea harului. Simţim cum toată mizeria păcatelor noastre se sedimentează în mintea şi în inima noastră, astfel încât ajungem la o desensibilizare treptată, până la împietrirea inimii în egoism şi mândrie, şi până la întunecarea minţii care nu mai poate discerne. Viaţa noastră interioară se dereglează, nu mai funcţionează după legile lăsate de Dumnezeu, de aceea apar şi suferinţele sufleteşti, întristările şi nemulţumirile, ajungând să ne distrugă nu doar pe noi, ci şi pe cei din jurul nostru. Mereu m-am întrebat de ce un credincios poate să ajungă depresiv. Explicaţia pe care am găsit-o aici este simplă: pentru că spovedania de suprafaţă sau, mai grav, lipsa spovedaniei, ne lasă încărcaţi de toată zgura şi tensiunea „eşecurilor existenţiale”.
Schimbarea, această trăsătură a firii noastre, ce mare dar de la Dumnezeu, ce mare minune în viaţa noastră! Ne putem schimba în rău, e drept, dar ne putem schimba şi în bine, iar aici intervine rolul major al Spovedaniei, care ne dă prilejul cercetării de sine, în primul rând, iar apoi mărturisirea păcatelor la preot, pentru a primi harul dezlegării de la Dumnezeu. De remarcat că autorul face o necesară distincție între Spovedanie, ca Taină ce aduce harul, şi îndrumarea duhovnicească, pentru că adesea cele două sunt confundate nu doar de credincioşi, ci şi de preoţi, ajungându-se chiar ca dialogul duhovnicesc să concureze sau să umbrească mărturisirea. În urma experienţei sale pastorale de zeci de ani, Părintele Constantin Coman consideră că cele două componente ale relaţiei cu duhovnicul trebuie separate, mai ales că în ce priveşte îndrumarea duhovnicească este necesar un raport „foarte personal” între fiu şi părinte duhovnicesc, care să oglindească relaţia noastră de iubire cu Dumnezeu.
Ne apropiem de sfârşitul postului şi chemarea pe care ne-o face această carte este nu doar binevenită, ci ea cere un răspuns imperios mai ales acum, în apropierea Săptămânii Patimilor şi a Sfintelor Paşti. Poate că e dificil să răspundem, poate că ne apasă ruşinea şi deznădejdea, dar perspectiva ce ni se înfăţişează aici este una din cele mai frumoase şi mai optimiste, pentru că Spovedania întotdeauna ne pune în faţă şansa restaurării: Ai căzut? Ridică-te! Ai căzut din nou? Ridică-te iar şi iar! Este umilincios, dar este ceea ce făceau marii Părinţi ai Patericului şi toţi urmaşii lor duhovniceşti; este ceea ce putem face şi noi, desigur, cu ajutor de Sus, înscriindu-ne în acest şir neîntrerupt al nevoitorilor şi iubitorilor de Dumnezeu.