♦Daniel Turcea, Cântarea treptelor, Editura Eikon, Cluj-Napoca
„Scrie ca în faţa lui Dumnezeu!” Acest sfat pe care poetul rus Aleksandr Blok l-a dat tinerei poete Ana Ahmatova şi care este inspirat, desigur, nu doar din versul psalmistului David: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea” (Ps 15, 8), ci şi din înţelepciunea şi experienţa Sfinţilor Părinţi, cred că este definitoriu pentru literatura creştină. Aşa îl văd eu pe Daniel Turcea: stând cu frică şi cutremur înaintea lui Dumnezeu, cu sufletul topit de văpaia blândă a iubirii Lui, dorind în acelaşi timp să moară şi să trăiască. Să moară pentru a intra în frumuseţea de negrăit a vieţii veşnice şi să trăiască pentru a mărturisi tuturor, mai ales confraţilor săi poeţi, că se poate muri „spre viaţă”, „pentru a fi pururea vii”.
M-am întrebat adesea de ce Daniel Turcea a continuat să scrie versuri după ce căutările sale spirituale au cunoscut împlinirea în Hristos. Răspunsul l-am aflat ascultând-o pe sora poetului, Lucia Turcea, care în 2001 a susținut o conferinţă la Cluj, având ca titlu: „Istoria unei convertiri”. Acest tânăr poet scria „pentru scriitori”, pe care îi iubea cel mai mult, „pentru că pe ei nu-i iubeşte nimeni dintre semeni, ci numai Dumnezeu”. „Ce folos că sunt aşa culţi, dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu?”, spunea el. „De aceea am scris aşa învăluit, cum le place lor, măcar aşa să-i atrag cu ceva”.
E adevărat că poezia lui Daniel Turcea nu e prea cunoscută, nici în mediul literar, şi nici printre creştinii ortodocşi. Volumele sale de versuri au fost reeditate, dar în tiraje mici. În ultimii ani însă, Editura Doxologia le-a promovat prin iniţierea unei serii de autor. Până acum au văzut lumina tiparului Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creştină, Duhovnicul. Poeme dedicate Părintelui Arsenie Papacioc, precum şi volumul biografic Urme în veşnicie de Lucia Turcea. O surpriză plăcută o reprezintă volumul Cântarea treptelor, apărut la Editura Eikon, cuprinzând poezii postume din arhiva Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania. Ediţia critică este realizată şi prefaţată de Aurel Sasu, având spre final mai multe pagini de „Comentarii” în care sunt consemnate diferenţele de transcriere şi editare a poeziilor postume în versiunile tipărite până în prezent.
Sensurile profunde ale versurilor lui Daniel Turcea reprezintă o chintesenţă a înţelegerii şi trăirii duhovniceşti, şi nu întâmplător Părintele Dumitru Stăniloae îl considera un continuator al Sfinţilor imnografi, dar la un nivel de exprimare specific omului de azi. Versul alb, simplu, se descoperă ca un instrument mistic de revelare a unei realităţi transfigurate: „Adevărata poezie e gest sacru./ Cuvintele însă sunt vase/ pentru acea taină negrăită/ de care nu te poţi apropia decât trăind-o/ în desăvârşita Iubire” (Poezia este slujire şi jertfă). Bucuria Învierii copleşeşte frica de moarte, întunericul patimilor, deznădejdea. Viaţa veşnică este doar Iubire: „Iubire neînserată,/ întreit sfântă,/ în Ea strălucind.// Subţire adiere,/ Iubire, Înviere,/ pace adâncă” (Înviere).
Învierea – schiță de Daniel Turcea
Daniel Turcea a trăit în sine, cu adevărat, moartea şi Învierea. Capacităţile sale intelectuale de excepţie, cultura şi mai ales năzuinţele spirituale l-au făcut să parcurgă un drum sinuos. A fost atras de limitele cunoaşterii umane, studiile sale de matematică, chimie, fizică cuantică ducându-l la descoperirea unei particule numite „neutrină”, pe care el o considera formula vieţii din atom. Şi-a distrus însă singur toate cercetările. Acaparat de filozofiile orientale, primul lui volum de versuri, care l-a situat printre cei mai buni poeţi ai generaţiei sale, numit „Entropia”, a fost scris sub influenţă demonică, aşa cum el însuşi a mărturisit. După convertire (datorată rugăciunilor mamei sale), l-a cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care i-a răspuns la toate întrebările şi frământările ce-l mistuiau. Boala incurabilă care l-a lovit la vârsta de 33 de ani a fost pentru el o modalitate de a se curăţa prin suferinţă, de aceea nici nu a vrut să-I ceară lui Dumnezeu să-l vindece. „Dacă a doua oară nu mă mai miluieşte pe mine Dumnezeu cu o asemenea suferinţă curăţitoare de păcate şi prilej bun de mântuire?”, zicea el. Chipul lui luminos a rămas întipărit în amintirea colegilor săi poeţi: „Impunea prin calmul şi blândeţea sa” (Valeriu Pantazi), „avea o existenţă aproape de sfinţenie” (Gheorghe Pantelie). Chiar Părintele Arsenie Papacioc considera că „valorile ce-i stăpâneau şi inspirau fiinţa erau pentru inima lui înfrântă, mult iubitoare, prezentă şi înduhovnicită”.
Mântuitorul – schiță de Daniel Turcea
Poezia lui Daniel Turcea, această „jertfă de laudă în îngenuncherea inimii”, rămâne nu doar o mărturie a experienţei autentice cu Dumnezeu, ci şi un îndemn de aprofundare a propriei noastre credinţe, de conştientizare a prezenţei continue a lui Dumnezeu, de „blândă chemare” spre „Iubirea ce se pogoară”, sfărâmând „taina morţii”.
„Vino, din cortul trupului tău, frate,
afară
în plină lumină, în cer
cei ce suntem în trup suspinăm
pământ şi cenuşă suntem,
dar aprins
este rugul în noi, ce ne mistuie
dorul şi setea
de Dumnezeu, de aproapele.”
Maria-Elena Ganciu
Manuscrisul poeziei „Anastasia”
Date biografice
(preluate de pe site-ul edituradoxologia.ro)
Daniel Turcea s-a născut la Targu-Jiu, în data de 22 iulie 1945. Își petrece copilăria și adolescența la Pitești. Vădește o inteligență precoce și abilități artistice neobișnuite în literatură și pictură. În 1968 își încheie studiile universitare la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucuresti. Aparține acelui tip de homo universalis, cu o erudiție temeinică și neobișnuit de ramificată: matematici superioare, fizică atomică, chimie, anatomie, filozofie, istoria artei, literatură.
În liceu şi în facultate a trecut printr-o perioadă de răzvrătire, a contestat credinţa creştin-ortodoxă şi a „rătăcit” pe tărâmul filosofiei şi al religiilor orientale, ajungând totodată să trăiască o viaţă foarte dezordonată, sau, mai bine zis, decăzută. Experienta acestor ani de cautari dramatice este concentrata poetic in primul volum de versuri, Entropia (1970), care se bucură de o bună primire la noi şi în străinătate. Cartea este un delir al deznădejdii.
În 1973 are un vis minunat care îl întoarce la Dumnezeu. Întâlnirea cu Hristos îi schimbă ireversibil existența. Părintele Dumitru Stăniloae, teologul iubirii dumnezeiești, care a înțeles ca nimeni altul opera acestui poet al dragostei de Dumnezeu, considera convertirea lui Daniel Turcea o adevarată minune pe drumul Damascului. Mult timp poetul nu a mai putut scrie nimic. După o căutare îndelungă și stăruitoare el găsește în Părintele Arsenie Papacioc duhovnicul potrivit pentru căutările sale spirituale. De acum viața îi va fi o continuă înaintare în unirea cu Hristos.
În 1978 apare volumul Epifania, o uimitoare mărturisire de credință. În același an este admis la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Sibiu cu media 9,50, dar i se respinge dosarul din motive politice.
Peste puțin timp se îmbolnăvește de o teribilă maladie a sângelui, un cancer absolut neclasabil. În ultimele 8 luni de viață, în chinuri cumplite, scrie o poezie mistică de mare seninătate, străbătută de la un capăt la altul de bucuria Învierii. Moare la 28 martie 1979, la 33 de ani.
Daniel Turcea (pictură de Horea Bernea, 1979)