(Propunere de lectură: Christine Rogers, „Papucii lui Spiridon”, Editura Doxologia, 2021)
Copiii au un mod al lor de a merge prin viață. De cele mai multe ori desculți. Unii merg desculți prin lumea văzută, pentru că sunt săraci. Alții merg desculți prin cele nevăzute, cu sinceritate și gingășie. Învață să poarte bocanci și să intre cu ei în sufletul celorlalți mai târziu, de la noi cei mari („mari”?!?). Și, desculți cum sunt, se rănesc. Sunt multe cioburi pe cale: neatenția, neputințele, neiubirea noastră.
Din fericire, printre noi, văzuți și nevăzuți pășesc Sfinții. Printre ei sunt Sfinții grabnic ajutători, care aleargă neîncetat să salveze din orice primejdie copiii lui Dumnezeu, oricât de mici sau de „mari” ar fi. Până își rup papucii.
„Papucii lui Spiridon” este o carte-răsărit pe malul mării. Nu doar pentru că începe așa, ci și pentru că schițează, în marea neliniștilor noastre un alt orizont. În culori blânde și vii. Culorile copilăriei. Ale Raiului pierdut cândva, dar regăsit de fiecare dată când copilul din noi își aduce aminte să surâdă.
În opt capitole sunt opt pași din viața unui copil care învață să fie om, înconjurat de dragostea familiei sale și îndreptat spre Cer de dragostea Sfântului Spiridon. Spiros, eroul principal, este un copil sărac, mistuit de dorința de a ajunge să învețe, alături de colegii lui, la școală. Adună cu greu, cu muncă multă și cinstită, fiecare bănuț care îi poate îndeplini visul. Înainte de a învăța însă pe băncile școlii, el învață să renunțe la ceea ce își dorește cel mai mult, pentru binele celor pe care îi iubește. Autoarea, Christine Rogers, este preoteasă și mamă a patru copii. Simplitatea scrisului ei devine cale spre adâncul profund, netulburat din inima fiecăruia din noi și sădește acolo semințe de bucurie. Firul senin al povestirii poate lumina chipul unui copil care o ascultă înainte de culcare, citită de părinți, dar și pe al bunicilor cărora le-o va istorisi pe nerăsuflate a doua zi.
Sfântul Spiridon ne așteaptă pe toți. Aici pe pământ, în racla din inima insulei și bisericii sale (pe Insula Corfu). Și mai apoi Acasă, în Cer. Când ne e greu, când de împotmolim, când rătăcim drumul și ne scufundăm în păcate, o rupe la fugă. Nu, nu în direcția opusă, cum am face noi, ci spre strigătul inimii noastre, neștiut, neauzit, nerostit. Binecuvântarea lui să ne cuprindă pe toți și bucuria de a citi, alături de cei mici, o carte minunată!
Arabela Popa