„Mai puternică decât durerea e îmbrățișarea lui Dumnezeu” (Maica Siluana)
—————————-
(Propunere de lectură: Maica Siluana, “Cuvinte nerisipite”, Editura Lumea Credinței, 2020)
77 de pagini. Despre post, durere, moarte. Și ÎNVIERE.
Calea de a trece prin toate până la cea din urmă: isihasmul.
Iar lumina de pe cale: Filocalia.
Alergăm prin viață. Avem atâtea de făcut pentru a avea. Dar nu avem timp SĂ FIM. Nici nu mai știm, dacă am știut vreodată, ce înseamnă aceasta. În fiecare zi ne cuprinde umbra durerii. E atâta moarte în tot ceea ce ne înconjoară. De ce să nu postim, atunci, de tot ceea ce ne risipește, de tot ceea ce ne desparte de Domnul? De ce să nu tăcem adânc, așezându-ne pe marginea zdrențuită a inimii și să nu ascultăm? Dorul din noi. Vocea lui Dumnezeu, ecoul ei din cuvintele Sfinților și oglindirea lor în trăirea Maicii Siluana. Căci nu o carte avem în palme ci esența unei vieți.
Întâlnirea cu Maica este la fel de neașteptată și de proaspătă ca împiedicarea de petalele unui bujor înmiresmat. Știți acum, vara, cum florile se apleacă îmbrăcate în haine de rouă sau picături de ploaie peste marginea grădinilor să ne pună piedică pe drum și să ne aducă pe cale? Să ne ridice privirea din tina nimicniciei noastre spre dragostea lui Dumnezeu care ne înconjoară tot atât de nestăvilită pe cât este de nebăgată în seamă… În același direct și delicat fel lucrează și cuvintele Maicii. Sunt puține și încărcate de sens. „Opriți-vă și cunoașteți că sunteți făpturi minunate, chemate la sfințenie, la bucurie, la minunare.” Adesea ele se transformă în rugăciune: „Tu ești Dumnezeul meu, tot ce trăiesc, tot ce am, tot ce mi se întâmplă e darul Tău”.
În haosul fărâmițării, unica, minunată scăpare este mai aproape decât ne-am imagina: „mintea mea se poate întoarce ușor de la păcatul meu la mila lui Dumnezeu”. Al nostru e un mic pas: „să postim desăvârșit de știrile care ne risipesc mintea și ne tulbură sufletul”. Toți ceilalți sunt ai Dăruitorului: „Domnul nu va lipsi de la noi, cei flămânzi de prezența Lui”.
Lupta este neîncetată, dar și mâna lui Dumnezeu mereu întinsă către noi în valurile vieții: „Am văzut cât suntem de neputincioși în împlinirea poruncilor – uităm, nu putem, cădem. Apoi presiunea acestei lumi care se îndepărtează cu viteză maximă de Hristos e din ce în ce mai copleșitoare. Presiunea vieții acestei lumi, duhul acestei lumi e foarte puternic asupra noastră și efectiv ne face slăbănogi, ne facem neputincioși în a împlini poruncile. Dar există o poruncă pe care nicio forță din lume, în afară de reaua mea voință, nu mă poate împiedica s-o împlinesc. Chiar dacă nu desăvârșit.(…) Acest miracol este pocăința”.
Repere mântuitoare ne sunt pașii celor care au străbătut acest aspru urcuș al Învierii înaintea noastră. „Părinții filocalici sunt Părinții mei duhovnicești. Fiecare dintre ei a primit focul pe care Mântuitorul l-a adus pe pământ și și-au aprins inimile cu el, cu acest foc. Duhul Sfânt le-a aprins inima și focul din inima lor s-a revărsat în cuvântul lor, rostit sau scris în limba lor. (…) Ca să-l aprind și să mă aprind de la el, eu pun pe el vreascurile sufletului și trupului meu, vreascurile vieții mele, trăirilor mele și suflu în el Numele Domnului, Rugăciunea Domnului: «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!»”.
Cartea este constituită ca un dialog între inima celui care caută Adevărul întrebând și cea care dăruiește răspunsurile, luminând calea spre El, în trei popasuri: „Despre isihasm”, „Despre post, moarte și înviere”, „Despre Filocalie, durere, moarte și înviere”.
Maica Siluana Vlad a fost una dintre cele mai calde personalități ale ortodoxiei românești contemporane. Profesoară de filosofie, apoi paznic și bibliotecar, a trecut prin spinii marginalizării profesionale și cei ai filajelor Securității, pentru simplul motiv de a avea coloana vertebrală a intelectualului care caută și afirmă cu mult curaj Adevărul. Iubirea pentru Dumnezeu și aproapele a purtat-o mai apoi prin canale, pușcării, școli și spitale, pentru a întinde, în chip văzut, mâna lui Hristos spre toți cei care aveau cu disperare nevoie de ea. Intrată în călugărie, Maica a țesut, la București, Craiova și Iași, cu delicatețe și tenacitate, plasa de rezistență pentru inimile tuturor celor care simt căderea în golul acestei lumi. Una din lucrările sale, comunicarea și îndrumarea spre vindecare prin Seminarul Iertării, a salvat mii de suflete din toată țara. Iată de ce, răspunsurile Maicii sunt, dincolo de toate, împărtășire a suferinței și bucuriei, adâncă, vindecătoare comuniune.
Să ne oprim o clipă și, citind, să o ascultăm pe Maica! Învăluiți în „tandrețea Duhului Sfânt”, „să fim onești cu noi înșine” și să ne transformăm cu ajutorul Lui întreaga viață în „legătură vie cu bunătatea lui Dumnezeu”. Să auzim cuvintele ei când în mijlocul propriilor furtuni ne împiedicăm de petalele înmiresmate ale florilor de vară: „Mai puternică decât durerea e îmbrățișarea lui Dumnezeu”.
Arabela Popa