(Propunere de lectură: Alexandru Mironescu, „Admirabila tăcere. Jurnal 1968-1969”, Editura Humanitas)
Am ales acest titlu deoarece autorul cărții pe care vreau să o prezint este unul din membrii fondatori ai mișcării duhovnicești Rugul Aprins. Pentru un astfel de om, lupta cu întunericul înseamnă în primul rând lupta cu propriul întuneric. Pe de altă parte, Alexandru Mironescu (1903-1973) a trăit în mijlocul unui veac întunecat și, prin tot ceea ce a făcut și a scris, a fost o făclie pentru cei din jurul său.
Cartea despre care aș dori să schiţez câteva idei se intitulează „Admirabila tăcere. Jurnal 1968-1969″. Apărută la Humanitas și prefațată de Marius Vasileanu, în continuarea Jurnalului (1967-1968) editat de Eikon, ea are un conţinut bogat, dar firul ei roșu îl constituie preocuparea autorului de a da un sens creștin ideilor sale și de a da o mărturie creștină cu însăși viața sa. Ceea ce poate surprinde la un om ca profesorul Mironescu, om de știință deschis spre alte orizonturi ale cunoașterii, este înainte de toate valorizarea ascezei. Pentru el, asceza este „efortul susținut și deliberat de încorporare în miezul existenței personale a valorilor, a realităților religioase care dau un anumit stil, un anumit sens vieții, dinamicii personale interioare”. Este semnificativ faptul că nu socotea asceza o practică specifică monahului, ci o vedea necesară și mireanului, ba chiar credea că dialogul dintre monah și mirean poate fi constructiv pentru ambele părți. După Mironescu, asceza face parte dintr-un proces spiritual și prin ea noi, indiferent dacă suntem în mânăstire sau în lume, promovăm în noi înșine și în afara noastră un sens al vieții.
Un alt capitol esențial al credinței pe care intelectualul creștin Alexandru Mironescu îl abordează este Sfânta Liturghie. Viziunea sa asupra acestui subiect este una complexă. Liturghia – spune Mironescu – este chemarea necontenită la ordine și cel mai eficace antidot împotriva anarhiei. Este vorba, bineînțeles, de anarhia lăuntrică, care poate merge de la simpla împrăștiere până la răvășirea totală a minții. Din această perspectivă, Dumnezeiasca Liturghie este un remediu sigur, de vreme ce „participarea la Liturghie reface sentimentul renașterii, al reîmprospătării, al învierii dintr-o agonie mai rea decât moartea”. În ultimă instanță, anarhia lăuntrică înseamnă risipire, iar Liturghia întoarcerea acasă a fiului risipitor. Pentru Alexandru Mironescu, Liturghia e viața în esența ei, iar participarea la ea e tot una cu simțirea deplină a actualității veșniciei. Liturghia constituie nici mai mult, nici mai puțin decât întâlnirea cu materialitatea sacrului, care suprimă alienarea provocată în noi de palavre și nesfârșite ideologii, și ne oferă ceea ce ne este realmente de folos.
Mărturia lui Alexandru Mironescu este una luminoasă. Iar dacă ne gândim că, după Sfântul Simeon Noul Teolog, lumina este sensul existenței, vom ajunge la concluzia că atât prin asceză, cât și prin ancorarea în Liturghie, profesorul Mironescu a aflat sensul vieții. N-a vrut să țină comoara doar pentru sine, ci a dorit să ne facă și pe noi părtași acesteia, conștient că menirea luminii este aceea de a lumina pe toți.
Ierom. Prodromu Nagy