
(Predică la sărbătoarea Sfântului Dimitrie Basarabov, 27 octombrie 2006)
Iubiţi credincioşi,
Pentru Biserica Ortodoxă, ziua de douăzeci şi şapte octombrie este o zi de praznic, pentru că astăzi ortodoxia de pretutindeni şi‑n mod cu totul deosebit Patriarhia Română îl cinstesc pe Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Dimitrie Basarabov, ale cărui sfinte moaşte se află în Catedrala Patriarhală, încă din anul 1774, motiv pentru care Cuviosul este socotit ocrotitor al Bucureştilor şi al ţării întregi.
Această sărbătoare este ţinută după toată rânduiala tipiconală mai ales în Mitropolia Munteniei şi Dobrogei. Fiindcă aici, în Ardeal, praznicul acesta a pătruns mai târziu, după generalizarea sa, în 1955, există încă biserici şi parohii în care, deşi importantă pentru ortodoxie şi pentru neamul nostru, ea nu se ţine după rânduiala tipiconală, de la orele zece. Astăzi, aici, în Biserica Tuturor Sfinţilor, Sfânta Liturghie urma să se ţină de la orele zece, dar am început‑o mai devreme, pentru că, de la orele unsprezece, la Şcoala Numărul 21, din cartierul Mănăștur, Inspectoratul Şcolar Județean Cluj a organizat o festivitate prin care şcoala va fi pusă sub patronajul unui mare savant român, doctorul Iuliu Hațieganu. Cei mai în vârstă dintre frăţiile voastre aţi avut posibilitatea de a‑l cunoaşte, iar medicii tineri, chiar dacă nu l‑au cunoscut, încă învaţă după cursurile lui, după studiile temeinice ale acestui savant, important medic român, întemeietor de Şcoala medicală clujeană, dar, mai mult de atât, om de o înaltă cultură, cu mare dragoste faţă de Sfânta Biserică şi de ţară.
Faptul cel mai important al zilei de astăzi este prăznuirea Sfântului Dimitrie Basarabov, care s‑a născut în sudul Dunării, în jurul anului 1300, când acest teritoriu sud‑dunărean constituia, sub conducerea fraţilor Ioniţă şi Asan, Imperiul Româno‑Bulgar, destrămat odată cu pătrunderea turcilor. Târnovo, Ruse şi alte oraşe erau renumite pentru credinţa puternică a locuitorilor lor. Sfântul Dimitrie cel Nou s‑a născut în localitatea Basarabov, aproape de oraşul Ruse, într‑o familie de țărani. A crescut în lipsuri şi‑n mare nevoinţă, de‑aceea a fost obligat să‑şi câştige pâinea îngrijind vitele şi făcând diferite munci sătenilor. Cu toate acestea, de mic s‑a dovedit a avea o fire evlavioasă, fiind blând şi ascultător faţă de părinţii săi, plăcându‑i să meargă la biserică şi făcând milostenie celor mai săraci decât el, chiar din puţinul pe care‑l avea, ca şi Cuvioasa Parascheva. Crescând, a părăsit satul natal şi a început să cerceteze mănăstirile din jur, care erau numeroase în vremea aceea, şi, cuprins de dor, de râvnă şi de dragoste pentru Duhul Sfânt, s‑a retras într‑o mănăstire, apoi, după scurt timp, într‑o peşteră, unde a continuat să vieţuiască de unul singur. Se pare că era un loc retras, unde stăteau marii asceţi, marii isihaşti, care‑şi petreceau viaţa în rugăciune neîncetată şi în înfrânare.
Nu ştim care au fost ispitele şi nevoinţele acestui cuvios, dar putem să înţelegem că nu au fost deloc uşoare, nu atât prin lipsa hranei, de care el însuşi s‑a îndepărtat, mulţumindu‑se cu ceea ce‑i oferea pădurea. Se ştie că toţi cei care se străduiesc să ducă o astfel de viaţă, să se ferească de auzire, de vedere, de judecare, toţi cei care vor să sporească în fiinţa lor bucuria prezenţei cu Hristos, fără ca această bucurie să mai fie umbrită de gânduri, de imagini, de discuţii sau de fapte rele, toţi au de îndurat de la diavol multe rele, prin care acesta încearcă pe orice cale să‑i tulbure. Se spune că marele Antonie Pustnicul, care se nevoia în pustia Egiptului, în jurul anului 100, avea în preajma lui legiuni întregi de demoni, care încercau să‑l prindă cu ceva, în timp ce deasupra cetăţii Alexandriei, unde se găseau toate păcatele, era un singur diavol, care stătea fără ocupaţie, nemaiavând pe cine să ispitească. Aşa au fost şi nevoinţele Cuviosului Dimitrie cel Nou şi numai Dumnezeu ştie în ce formă şi‑a încheiat viaţa.
În cunoscuta lucrare Convorbiri duhovniceşti, părintele arhimandrit Ioanichie Bălan relatează astfel de experienţe, petrecute în sihăstriile din Carpaţi, despre pustnici pe cale de‑a părăsi această lume. Vă amintiţi cu toţii de Maria Egipteanca, la care, după patruzeci de ani de izolare în pustia Iordanului, Dumnezeu l‑a trimis pe părintele Zosima, s‑o spovedească şi s‑o împărtăşească, înainte ca ea să‑şi dea sufletul în mâinile Sale. La fel, părintele Ioanichie vorbeşte despre un preot din zona Carpaţilor, care a avut o descoperire: noaptea, târziu, o voce‑i spunea să‑şi ia calul şi să meargă să împărtăşească un pustnic despre a cărui vieţuire nici măcar nu avea cunoștință. Aşa cum bine ştiţi, pustnicii trăiesc în completă izolare, dar, spune tradiţia bisericească, dacă aceştia n‑ar exista, lumea s‑ar prăbuşi. Lumea, cu păcatele, cu ispitele şi cu răutățile ei, este îngăduită de Tatăl Ceresc doar pentru rugăciunile, pentru nevoinţele acestor aleşi ai lui Dumnezeu, care sunt marii pustnici. După ce s‑a repetat această descoperire, părintele despre care ne vorbeşte arhimandritul Ioanichie n‑a avut ce face şi s‑a supus chemării. Ajungând undeva, la o vale pe care n‑o cunoştea, a găsit o peşteră în care un pustnic era gata să‑şi dea ultima suflare. L‑a împărtăşit şi s‑a întors acasă, la rosturile lui. Încă un caz similar acestuia este relatat în aceeaşi carte a părintelui Ioanichie Bălan – Convorbiri duhovniceşti –, o carte apărută în trei volume, în anii 1983‑1984, pe care o recomand călduros.
Aşa se va fi întâmplat şi cu Cuviosul Dimitrie cel Nou. Abia după mai mulţi ani, râul Lom, care curgea prin acea zonă, a început să emane o lumină vie, puternică, iar oamenii spuneau că acolo se află o comoară, pentru că, potrivit credinţei populare, aurul şi nestematele radiază uneori o astfel de lumină. De mai multe ori, Cuviosul i s‑a arătat în vis unei femei cu viaţă îmbunătăţită şi, la îndemnul ei, sătenii din Basarabov, în apropierea cărora acesta trăise ascuns, au săpat şi i‑au găsit trupul nestricat şi neputrezit. Cum s‑au săvârșit multe minuni cu trupul Sfântului Dimitrie Basarabov, oamenii veneau în număr mare în acel sat. Vitregiile vremii au făcut ca sfintele moaşte să ajungă la turci, de unde un general rus le‑a luat în stăpânirea sa, pentru ca apoi să le dăruiască Mitropoliei din Bucureşti, unde se află în prezent şi unde primesc închinare de la credincioşii din întreaga ţară.
Ceea ce trebuie să înţelegem noi cu privire la această viaţă îmbunătăţită a sfinţilor este faptul că ea reprezintă împlinirea chemării lui Hristos, adresată fiecăruia dintre noi: „Fiţi sfinţi, precum Tatăl vostru ceresc sfânt este” (Mt. 5, 48). Or, la această stare de sfinţenie, făptura omenească poate să ajungă numai în măsura în care îşi eliberează mintea şi toate simţirile de orice ispită, de orice formă a păcatului. Fiecare avem în noi mândrie, invidie, egoism, slăbiciune, avem pofte trupeşti, de mărire, de avere, de plăcere şi, dacă acestea pun stăpânire pe noi, viaţa noastră ajunge neliniştită, tulburată. Mai mult, aceste stări fac ca viaţa noastră şi a celor din jur să fie lipsită de armonie, de bucurie, de siguranţă. Pe măsură ce ne străduim să ne sporim credinţa, pe care fiecare dintre noi o avem în ființa noastră, ajungem să ne umplem inima şi mintea de lumină, de pace şi de bucurie duhovnicească, dar, pentru a câştiga acestea, noi trebuie să fim într‑o continuă nevoinţă.
Desigur, în acest scop, noi nu trebuie să facem lucruri extraordinare, aşa cum făceau cei care‑şi retrăgeau copiii din lume, ca să nu audă, să nu vadă, să nu judece, să nu clevetească. Fiecare dintre noi ştim că, dacă am face ceva mai mult ca să ne controlăm gândurile şi faptele, am spori în noi liniştea şi am contribui la sporirea bucuriei, pe care noi, în calitatea noastră de creştini, trebuie s‑o trăim, fiindcă rostul vieţii acesteia este ca, urcând din treaptă în treaptă, din mărire în mărire, cum spune Sfântul Apostol Pavel, să cunoaştem bucuria, veselia duhovnicească şi fericirea. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm mereu, să postim, să ne păstrăm în ascultarea şi în lucrarea Bisericii, să ne tăiem voia de la tot ceea ce este potrivnic poruncilor lui Dumnezeu, să ne spovedim cât mai des şi să ne împărtăşim. Toate aceste lucrări duhovniceşti acţionează în fiinţa noastră şi, pe măsură ce le sporim, ajungem şi la rezultatele dorite, acelea de‑a avea mai multă pace, mai multă bucurie.
Un cunoscut duhovnic al zilelor noastre, de la Mănăstirea Sâmbăta, părintele arhimandrit Teofil Părăian, spune că lipsa gândului la Dumnezeu umple lumea de păcate. Vedem că noi, cei care ducem o viaţă obişnuită, avem multe momente în cursul zilei în care nu ne gândim la Dumnezeu, pentru că, dacă ne‑am gândi, nu am mai spune vorbe de ocară, nu am mai spune vorbe de scădere, nu am mai face fapte care să ne dăuneze nouă şi semenilor noştri şi alta ar fi viaţa lumii. Dar cei care fac fapte rele, cei care consumă droguri, cei care comit acte de violenţă, de terorism, aceia cu siguranţă nu se gândesc nicidecum la Dumnezeu, fiindcă, dacă s‑ar gândi la El, aceste acte nu s‑ar mai petrece în lumea de astăzi. De aceea, noi, creştinii, suntem meniţi de Dumnezeu să fim lumina lumii, sarea care dă gust bucatelor, aluatul care dospeşte frământătura. Aceasta înseamnă că, urmând sfinţilor, cuvioşilor, mărturisitorilor vieţii cu Hristos, şi noi trebuie să ne străduim să sporim rugăciunea şi faptele cele bune. Atunci când simţim că ispitele caută să ne copleşească, să fie mai tari decât credinţa şi voinţa noastră, atunci când mintea nu ne ajută suficient, atunci, mai mult decât oricând, trebuie să cerem ajutorul şi rugăciunile sfinţilor. Oricare ar fi încercarea şi primejdia în care ne‑am afla, să rostim cea mai simplă şi cea mai scurtă rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, Preasfântă Fecioară, Maica Domnului, Sfinţilor Îngeri, Sfinţilor Apostoli, Sfinților Mucenici şi toţi Sfinții, ajutaţi‑mă!” O astfel de rugăciune are întotdeauna puterea de‑a străbate spre Dumnezeu şi de a ne aduce liniştea şi sporul pe care le dorim.
Bunul Dumnezeu să vă dea tuturor putere de rugăciune, bucurie, dragoste de viaţă şi sănătate! Amin!
Sursa: Preasfinţitul Vasile Someşanul, „Experienţa vieţii cu Hristos”, Editura Renaşterea, 2013