Secolul XX a avut, ca orice perioadă istorică, nivelul propriu de întunecime, de beznă religioasă. În neţărmurita-I bunătate, Dumnezeu a avut însă grijă să nu-l lase pe om în lipsă de faruri călăuzitoare. Despre trei dintre aceste faruri ale sufletelor, ce au luminat veacul trecut, ne vorbeşte, din propria experienţă, ÎPS Neofit, Mitropolitul de Morfou, în cartea lui „Amintiri despre Sfinţii Porfirie Kavsokalivitul, Paisie Aghioritul şi Iacov Tsalikis”. De fapt cele trei personalităţi ale Ortodoxiei sunt numai „capetele de afiş” ale cărţii anterior precizate, întrucât din filele ei răzbat spre cititori şi alte figuri de sfinţi mai puţin cunoscuţi, unii deocamdată necanonizaţi, dar pecetluiţi în inimile şi mentalul credincioşilor. Pe toţi îi aduce în prim plan un ierarh de referinţă al Ciprului, dar în acelaşi timp un vrednic slujitor la Sfântul Altar, care prin activitate, predici şi atitudine publică ţinteşte să propovăduiască dreapta credinţă în lumea de astăzi tot mai şubredă din punct de vedere religios.
Pătrunzând, după aceste scurte detalii introductive, direct în miezul cărţii, vom atenţiona cititorul să înţeleagă amintirea, ca gen literar, mult mai mult decât o simplă descriere a unor fapte din viaţa autorului aşa cum s-au întâmplat ele în strânsă corelaţie cu figurile celor trei sfinţi sus menţionaţi. Asta deoarece ÎPS Neofit nu doar că aşterne pe hârtie evenimente, ci le umple de tâlc, le încarcă emoţional, face din relatări prilejuri de familiarizare cu învăţăturile şi valorile spiritual – morale pe care s-au străduit să le răspândească dinspre chilii printre creştini cei trei monahi purtători acum de aureolă împrejurul capetelor.
Sfântul Porfirie Kavsokalivitul ni se prezintă ca având „harisme atât de mari, încât minţii omeneşti îi este foarte greu să le înţeleagă”. Aflăm despre el, printre altele, că „rugăciunea i-a devenit pătrunzătoare; auzea, mirosea şi vedea tot de la kilometri distanţă; vorbea cu fineţe şi delicateţe despre toate; i s-a dat de sus descoperirea cunoştinţei faptului pentru care a fost făcută orice creatură şi scopul acesteia”. În ceea ce-i priveşte pe oameni îl interesa ca ei „să-L cunoască pe Hristos fără constrângere, să fie inspiraţi de frumuseţea naturii, de un suflet bun, de o imagine frumoasă, de o muzică frumoasă, să admire, să se uimească şi să se bucure de Creatorul întregii lumi şi de creaţia Sa”.
Sfântul Paisie Aghioritul are splendida imagine a unuia „ajuns învăţător ecumenic al Ortodoxiei, în special al vieţii monahale şi al celei familiale, precum şi minunat profet care, prin cuvântul său, încearcă credinţa şi necredinţa multora”. Din punctul de vedere al interacţiunii cu semenii „era omul ce prin isteţimea lui se adapta perfect fiecărui om cu care vorbea, indiferent de vârstă, rang şi situaţie; îşi privea propria păcătoşenie; era deosebit de sincer, extrem de compătimitor, practic, dintr-o bucată şi cam iute; iubea mult durerea, osteneala şi lacrima; era extraordinar de modest şi cultiva modestia întru cunoştinţă”.
Sfântul Iacov Tsalikis a fost cel care a vrut cu tărie „să trăiască după voia lui Dumnezeu” şi „să-i fie dat destinul lui de om care se va mântui”. Atât de fierbinte era râvna credinţei sale, încât „de Paşti mergea în cimitirul mânăstirii şi spunea «Hristos a înviat!» părinţilor adormiţi, iar de Naşterea Domnului inima lui sensibilă continua serbarea şi prăznuirea zilei în pădurea din apropiere, cântând cu braţele larg deschise către cer în timp ce în jurul lui se strângeau stoluri de păsări”. În tot ce a săvârşit „şi-a aliniat voia lui cu cea a lui Dumnezeu” şi astfel a reuşit să aibă mereu „o mişcare dreaptă spre adevărul lucrurilor şi adevărul lui Dumnezeu”. Atunci când spovedea pe cineva, „prin harisma străvederii deschidea televizorul lui duhovnicesc şi vedea lumea interioară a aceluia”.
Iată ce minunat ni se poate înfăţişa Ortodoxia prin intermediul unui asemenea sfânt „triumvirat”! Unul lângă celălalt, trei titani într-ale credinţei vin spre noi şi chiar de pe copertă ne invită să le desluşim fiecăruia în parte chipul exterior, dar mai ales pe cel interior. În acest fel Îl vom afla pe Însuşi Dumnezeu trăitor în ei, precum flacăra în nişte candele, şi ne vom întreba „în duet” cu autorul cărţii: „Când viaţa unui sfânt grăieşte, noi ce să mai spunem”?
Ioan Adrian Popa