pagină realizată de Maria-Elena Ganciu
♦Jurnal – Arhim. Sofian Boghiu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2019
O VIAŢĂ MĂRTURISITOARE
Semnalăm o apariţie editorială de excepţie, surprinzătoare, Jurnalul Părintelui Sofian Boghiu, care vine să completeze literatura memorialistică monahală publicată la noi, reprezentată până acum doar prin câteva volume, între care ar merita amintite Memoriile Mitropolitului Bartolomeu, Jurnalul fericirii al Părintelui Nicolae Steinhard, De la moarte la viaţă – roman autobiografic scris de Părintele Paulin Lecca.
Poate că, în primul rând, ar trebui să reliefăm motivaţia acestui jurnal. Cu alte cuvinte, ce folos aduce un jurnal celui care îl scrie? Care este scopul consemnării gândurilor intime şi al întâmplărilor particulare prin care trece un om? În general, jurnalul se scrie fie pentru a lăsa posterităţii ceva din personalitatea autorului, fie pentru ca acesta să-şi ordoneze şi să-şi analizeze gândurile şi trăirile. În cazul Părintelui Sofian, prima motivaţie este exclusă din start, fiindcă un monah adevărat, cum prin excelenţă a fost dânsul, tăcut, smerit, evitând să vorbească despre sine, dar şi despre alţii, este un luptător împotriva mândriei şi a slavei deşarte izvorâte din aprecierea şi lauda oamenilor. Nici a doua motivaţie nu se justifică, jurnalul de faţă având o curgere narativă foarte lină, fiind mai degrabă un jurnal de călătorie decât unul de idei. Mai plauzibilă este explicaţia dată de editorii cărţii, şi anume că la baza consemnărilor se află „un simţ dezvoltat al realităţii şi al datoriilor sale faţă de Dumnezeu şi de semenii săi”, în care este inclusă şi datoria de a ţine un jurnal.
Chipul Părintelui Sofian se conturează discret din aceste pagini, în prim-plan situându-se întotdeauna evenimente la care a participat sau de care a auzit, raportarea personală la acestea, precum şi evaluarea lor fiind făcută în duh monahal, nepătimaş, cuminte, curat, cu delicateţe. A călătorit mult, în primul rând pentru a picta biserici, în Siria şi Liban, făcând pelerinaje la Locurile Sfinte ale Ortodoxiei sau pentru a-şi trata diverse boli cu care s-a confruntat de-a lungul vieţii. Peste tot a observat cu minuţiozitate detalii şi amănunte de natură artistică, istorică şi, desigur, religioasă, pe care le redă cât se poate de fidel. Remarcabilă este implicarea dânsului în viaţa cotidiană a celor din jur şi, în acelaşi timp, participarea nu doar raţională, ci şi afectivă, la variaţiile contextului istoric în care a trăit. Căci Părintele a străbătut vremuri grele, începând cu refugierea din Basarabia pe când era doar un tânăr absolvent al seminarului, trecând apoi, pe rând, prin greutăţile celui de-al doilea război mondial, prin perioada comunistă în care a fost nu doar atent supravegheat, ci şi închis timp de şase ani, prin revoluţia din 1989 şi „mineriadă”. I-a dat întotdeauna slavă lui Dumnezeu pentru tăria cu care l-a învrednicit să le depăşească pe toate, el însuşi ajungând sprijin şi povăţuitor pentru semenii săi, duhovnic iscusit al credincioşilor, dar şi al unor mari personalităţi bisericeşti. Găsim aici mărturii inedite despre Patriarhul Teoctist, Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Vasile Vasilache, pictoriţa Olga Greceanu şi alţii.
Iată ce consemnează la începutul lui octombrie 1993, cu câteva zile înainte de moartea Părintelui Dumitru Stăniloae: „Am fost la Fundeni, să-l spovedesc pe Părintele Dumitru Stăniloae. Este foarte lucid şi memoria l-a ajutat foarte mult. A insistat foarte mult asupra anilor tinereţii, căsătoria şi urmările ei. Regreta că nu s-a făcut călugăr. Are o mare căinţă pentru păcate. Dumnezeu l-a ajutat să se menţină într-o smerenie adâncă. Mi-a povestit că după fiecare mare succes cărturăresc, apărea o grea suferinţă în familie. L-am împărtăşit. Se bucură nespus. Stă mereu cu faţa în sus. Are dureri grozave. Doctorii l-au deschis să-l opereze şi l-au închis la loc: era cancer. Visează mereu lume multă în jurul lui, cerându-i Sfânta Împărtăşanie. El se apără spunându-le că nu are cele de trebuinţă. N-a spus niciun cuvânt despre munca lui uriaşă, decât o mică nădejde că Dumnezeu îi va ierta măcar o parte din păcate.”
Peste câteva zile, în 7 octombrie, va scrie: „Astăzi a fost înmormântat Părintele Dumitru. A adormit în noaptea de 4-5 octombrie, ora 1:00. Acum este zi caldă, cu soare blând şi luminos, şi tot dealul Mitropoliei a fost plin cu lume, ca într-o frumoasă zi de Paşte. S-a format un cortegiu care a însoţit maşina mortuară, mergând pe jos prin mijlocul Capitalei şi până la Cernica. Au ajuns la 6:00 seara. S-a cântat din toată inima imnul Învierii. Rog pe toţi sfinţii din cele douăsprezece filocalii să-l întâmpine şi să-l ajute înaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Azi împlinesc şi eu 81 de ani de viaţă. Seara târziu, tinerii întorşi de la înmormântare au venit să îmi cânte La mulţi ani! Dumnezeu să-i binecuvinteze pe toţi! Tot astăzi m-a vizitat părintele Marc-Antoine, preot ortodox francez, foarte sever în viaţa personală, asemenea unui călugăr, deşi este căsătorit. Părintele Stăniloae l-a iubit foarte mult!”
La o lectură superficială, poate că aceste însemnări autobiografice ar părea monotone, dar, aşa cum se întâmplă de fapt în viaţa monahală, care, văzută din exterior, creează impresia că ar fi repetitivă şi uniformă, în realitate fiind o adevărată aventură spirituală, tot astfel şi ceea ce a scris Părintele Sofian dezvăluie o viaţă duhovnicească profundă, echilibrată, cuminte, pătrunsă de smerenie, pocăinţă şi dragoste. Nu este un jurnal explicit mistic; Părintele n-a simţit nevoia de a-şi destăinui pe hârtie trăirile religioase, însă din toate paginile reiese o puternică şi pilduitoare lecţie de viaţă duhovnicească, un mod simplu şi clar de raportare smerită la Dumnezeu şi la oameni, cu atât mai autentic şi mai preţios, cu cât se pare că Părintele Sofian nu a avut intenţia publicării jurnalului său. Între cărţile scrise de Părintele Sofian şi cele despre dânsul, majoritatea fiind publicate tot la Editura Bizantină, această carte merită să ocupe un loc central, dată fiind valoarea ei documentară, mărturisitoare şi revelatoare a unor aspecte exemplare ale vieţii acestui mare părinte duhovnicesc.
♦ ♦ ♦
♦Bucuria credinței. Părintele Episcop Vasile Flueraș la 70 de ani, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2018
UN CHIP AL BLÂNDEȚELOR
Acest volum dedicat Preasfințitului Părinte Vasile Someșanul, cu prilejul împlinirii a 70 de ani, reprezintă, desigur, în primul rând un omagiu adus unei alese personalități bisericești, dar, lecturându-l, descoperim că este mai mult decât atât, și anume un dar pe care de fapt Preasfințitul îl face fiilor săi duhovnicești și tuturor celor care vor citi cartea, lăsându-se descoperit și portretizat, el, care întotdeauna căuta discreția și smerenia. Și o face cu aceeași iubire și aceeași ascultare care l-au caracterizat de-a lungul întregii sale vieți, urmărind un singur lucru: așezarea în voia lui Dumnezeu.
Chiar dacă mulți din cei care l-au cunoscut declară că e foarte greu să scrie despre dânsul, fiindcă a scrie despre sfinți e ca și cum ai încerca să pătrunzi o taină cu mintea omenească, totuși fiecare reușește să găsească o modalitate de a exprima fie și doar un crâmpei din relația tainică cu acest om al lui Dumnezeu: de la amintiri simple, fulgurante, la întâmplări patericale, de la sentimente atât de delicate, încât abia pot fi prinse în cuvinte, la adevărate și subtile portrete. De fapt, fiecare se portretizează pe sine în ceea ce a înțeles din legătura sa cu Preasfințitul Vasile, care mereu s-a ținut în umbră, știind să se facă tuturor toate, socotindu-se mai prejos de toți, dar considerându-l pe fiecare în statutul său firesc, de chip al lui Dumnezeu.
Așa cum a spus Înaltpreasfințitul Bartolomeu, atunci când Părintele Vasile a fost chemat la treapta arhieriei, misiunea sa a fost și este aceea de a unge rănile. Caracterizat de o disponibilitate dusă până la ultima limită a sacrificiului de sine, s-a nevoit nu doar să se uite pe sine din dragoste pentru Dumnezeu și pentru semenii săi, ci, urmând lui Hristos, a luat asupra sa necazurile și suferințele oamenilor, atât sufletește, cât și fizic, ajungând la suferințe în trup care să împlinească „lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Lui, adică Biserica” (Col 1, 24). De aici chipul său deopotrivă luminos și îndurerat, asemenea părinților isihaști, care aduce mereu liniște și odihnă celor care i se află în preajmă.
Model firesc de bucurie, blândețe, răbdare, adevărată „floare aleasă a virtuților creștine”, Preasfințitul Vasile umple cu duhul său paginile acestei cărți voluminoase, la care au colaborat 26 de ierahi, 19 cadre didactice de la Facultatea de Teologie, 52 de preoți și diaconi, 36 de mireni din diverse categorii profesionale. Paginile ei sunt tot atâtea răspunsuri de iubire față de jertfa și smerenia cu care dânsul a știut să-și deschidă brațele părintești tuturor celor care l-au căutat ca pe omul lui Dumnezeu, adevărată Evanghelie vie ce trăiește în mijlocul nostru. Așa îl vedem și pe coperta cărții: chip al blândețelor, izvor de lumină și bunătate. Și, privindu-l, atât de firesc ne vin în minte cuvintele unui ucenic din paginile Patericului: „Destul îmi este numai să te văd, Părinte!”
♦ ♦ ♦
♦Daniel Turcea, Cântarea treptelor, Editura Eikon, Cluj-Napoca
„Scrie ca în faţa lui Dumnezeu!” Acest sfat pe care poetul rus Aleksandr Blok l-a dat tinerei poete Ana Ahmatova şi care este inspirat, desigur, nu doar din versul psalmistului David: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea” (Ps 15, 8), ci şi din înţelepciunea şi experienţa Sfinţilor Părinţi, cred că este definitoriu pentru literatura creştină. Aşa îl văd eu pe Daniel Turcea: stând cu frică şi cutremur înaintea lui Dumnezeu, cu sufletul topit de văpaia blândă a iubirii Lui, dorind în acelaşi timp să moară şi să trăiască. Să moară pentru a intra în frumuseţea de negrăit a vieţii veşnice şi să trăiască pentru a mărturisi tuturor, mai ales confraţilor săi poeţi, că se poate muri „spre viaţă”, „pentru a fi pururea vii”.
M-am întrebat adesea de ce Daniel Turcea a continuat să scrie versuri după ce căutările sale spirituale au cunoscut împlinirea în Hristos. Răspunsul l-am aflat ascultând-o pe sora poetului, Lucia Turcea, care în 2001 a susținut o conferinţă la Cluj, având ca titlu: „Istoria unei convertiri”. Acest tânăr poet scria „pentru scriitori”, pe care îi iubea cel mai mult, „pentru că pe ei nu-i iubeşte nimeni dintre semeni, ci numai Dumnezeu”. „Ce folos că sunt aşa culţi, dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu?”, spunea el. „De aceea am scris aşa învăluit, cum le place lor, măcar aşa să-i atrag cu ceva”.
E adevărat că poezia lui Daniel Turcea nu e prea cunoscută, nici în mediul literar, şi nici printre creştinii ortodocşi. Volumele sale de versuri au fost reeditate, dar în tiraje mici. În ultimii ani însă, Editura Doxologia le-a promovat prin iniţierea unei serii de autor. Până acum au văzut lumina tiparului Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creştină, Duhovnicul. Poeme dedicate Părintelui Arsenie Papacioc, precum şi volumul biografic Urme în veşnicie de Lucia Turcea. O surpriză plăcută o reprezintă volumul Cântarea treptelor, apărut la Editura Eikon, cuprinzând poezii postume din arhiva Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania. Ediţia critică este realizată şi prefaţată de Aurel Sasu, având spre final mai multe pagini de „Comentarii” în care sunt consemnate diferenţele de transcriere şi editare a poeziilor postume în versiunile tipărite până în prezent.
Sensurile profunde ale versurilor lui Daniel Turcea reprezintă o chintesenţă a înţelegerii şi trăirii duhovniceşti, şi nu întâmplător Părintele Dumitru Stăniloae îl considera un continuator al Sfinţilor imnografi, dar la un nivel de exprimare specific omului de azi. Versul alb, simplu, se descoperă ca un instrument mistic de revelare a unei realităţi transfigurate: „Adevărata poezie e gest sacru./ Cuvintele însă sunt vase/ pentru acea taină negrăită/ de care nu te poţi apropia decât trăind-o/ în desăvârşita Iubire” (Poezia este slujire şi jertfă). Bucuria Învierii copleşeşte frica de moarte, întunericul patimilor, deznădejdea. Viaţa veşnică este doar Iubire: „Iubire neînserată,/ întreit sfântă,/ în Ea strălucind.// Subţire adiere,/ Iubire, Înviere,/ pace adâncă” (Înviere).
Învierea – schiță de Daniel Turcea
Daniel Turcea a trăit în sine, cu adevărat, moartea şi Învierea. Capacităţile sale intelectuale de excepţie, cultura şi mai ales năzuinţele spirituale l-au făcut să parcurgă un drum sinuos. A fost atras de limitele cunoaşterii umane, studiile sale de matematică, chimie, fizică cuantică ducându-l la descoperirea unei particule numite „neutrină”, pe care el o considera formula vieţii din atom. Şi-a distrus însă singur toate cercetările. Acaparat de filozofiile orientale, primul lui volum de versuri, care l-a situat printre cei mai buni poeţi ai generaţiei sale, numit „Entropia”, a fost scris sub influenţă demonică, aşa cum el însuşi a mărturisit. După convertire (datorată rugăciunilor mamei sale), l-a cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care i-a răspuns la toate întrebările şi frământările ce-l mistuiau. Boala incurabilă care l-a lovit la vârsta de 33 de ani a fost pentru el o modalitate de a se curăţa prin suferinţă, de aceea nici nu a vrut să-I ceară lui Dumnezeu să-l vindece. „Dacă a doua oară nu mă mai miluieşte pe mine Dumnezeu cu o asemenea suferinţă curăţitoare de păcate şi prilej bun de mântuire?”, zicea el. Chipul lui luminos a rămas întipărit în amintirea colegilor săi poeţi: „Impunea prin calmul şi blândeţea sa” (Valeriu Pantazi), „avea o existenţă aproape de sfinţenie” (Gheorghe Pantelie). Chiar Părintele Arsenie Papacioc considera că „valorile ce-i stăpâneau şi inspirau fiinţa erau pentru inima lui înfrântă, mult iubitoare, prezentă şi înduhovnicită”.
Mântuitorul – schiță de Daniel Turcea
Poezia lui Daniel Turcea, această „jertfă de laudă în îngenuncherea inimii”, rămâne nu doar o mărturie a experienţei autentice cu Dumnezeu, ci şi un îndemn de aprofundare a propriei noastre credinţe, de conştientizare a prezenţei continue a lui Dumnezeu, de „blândă chemare” spre „Iubirea ce se pogoară”, sfărâmând „taina morţii”.
„Vino, din cortul trupului tău, frate,
afară
în plină lumină, în cer
cei ce suntem în trup suspinăm
pământ şi cenuşă suntem,
dar aprins
este rugul în noi, ce ne mistuie
dorul şi setea
de Dumnezeu, de aproapele.”
Manuscrisul poeziei „Anastasia”
Date biografice
(preluate de pe site-ul edituradoxologia.ro)
Daniel Turcea s-a născut la Targu-Jiu, în data de 22 iulie 1945. Își petrece copilăria și adolescența la Pitești. Vădește o inteligență precoce și abilități artistice neobișnuite în literatură și pictură. În 1968 își încheie studiile universitare la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucuresti. Aparține acelui tip de homo universalis, cu o erudiție temeinică și neobișnuit de ramificată: matematici superioare, fizică atomică, chimie, anatomie, filozofie, istoria artei, literatură.
În liceu şi în facultate a trecut printr-o perioadă de răzvrătire, a contestat credinţa creştin-ortodoxă şi a „rătăcit” pe tărâmul filosofiei şi al religiilor orientale, ajungând totodată să trăiască o viaţă foarte dezordonată, sau, mai bine zis, decăzută. Experienta acestor ani de cautari dramatice este concentrata poetic in primul volum de versuri, Entropia (1970), care se bucură de o bună primire la noi şi în străinătate. Cartea este un delir al deznădejdii.
În 1973 are un vis minunat care îl întoarce la Dumnezeu. Întâlnirea cu Hristos îi schimbă ireversibil existența. Părintele Dumitru Stăniloae, teologul iubirii dumnezeiești, care a înțeles ca nimeni altul opera acestui poet al dragostei de Dumnezeu, considera convertirea lui Daniel Turcea o adevarată minune pe drumul Damascului. Mult timp poetul nu a mai putut scrie nimic. După o căutare îndelungă și stăruitoare el găsește în Părintele Arsenie Papacioc duhovnicul potrivit pentru căutările sale spirituale. De acum viața îi va fi o continuă înaintare în unirea cu Hristos.
În 1978 apare volumul Epifania, o uimitoare mărturisire de credință. În același an este admis la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Sibiu cu media 9,50, dar i se respinge dosarul din motive politice.
Peste puțin timp se îmbolnăvește de o teribilă maladie a sângelui, un cancer absolut neclasabil. În ultimele 8 luni de viață, în chinuri cumplite, scrie o poezie mistică de mare seninătate, străbătută de la un capăt la altul de bucuria Învierii. Moare la 28 martie 1979, la 33 de ani.
Daniel Turcea (pictură de Horea Bernea, 1979)
♦ ♦ ♦
♦Sfântul Mărturisitor Gavriil Georgianul, cel nebun întru Hristos (1929-1995), Editura Iona, Bucureşti, 2015
„Ne-a vizitat dragostea”, obişnuia să spună Părintele Gavriil unora din cei care îl căutau. Altora, care îl întrebau cum se vor mântui oamenii în vremurile din urmă, le răspundea: „Prin fapte bune şi prin dragoste”. Plin de daruri dumnezeieşti încă din copilărie, deşi crescut într-o familie şi într-un mediu ostile credinţei, Părintele Gavriil a fost un vas ales al harului, pe care a ştiut să-l păstreze şi să-l înmulţească prin numeroase osteneli ascetice, prin fapte de milostenie duse până la jertfa de sine şi prin asumarea nebuniei întru Hristos.
A trăit între anii 1929 şi 1995 în Georgia sovietică. Ca toţi mărturisitorii acelor vremuri de prigoană, şi el a fost arestat, bătut şi în cele din urmă declarat bolnav psihic. Prin acest diagnostic, autorităţile comuniste au vrut să-i pună o pecete de necinste pe viaţa lui curată de călugăr şi preot. Suferinţele fizice şi psihice la care a fost supus au fost cumplite, dar cu smerenie şi-a luat această cruce, prefăcându-se a nu fi în toate minţile, pentru a ascunde lucrarea minunată a lui Dumnezeu, ce se săvârşea întru el.
Dacă este vreun lucru greu de înţeles pentru noi, şi mai ales de primit, acesta este crucea. Părintele Gavriil a ştiut că doar crucea aduce plinătatea lucrării lui Hristos, de aceea el a purtat crucea nebuniei şi a jertfirii de sine până la sfârşitul vieţii.
Atât de puţine cuvinte se pot spune în doar câteva rânduri despre acest om al lui Dumnezeu, şi toate sărace în comparaţie cu profunzimea vieţii sale. Din învăţăturile şi din faptele lui minunate se poate creiona portretul unui sfânt al zilelor noastre, însă partea cea mai importantă, relaţia cu Dumnezeu, rămâne acoperită de taină, aşa cum el însuşi a vrut.
Citind cartea apărută la Editura Iona, ne simţim îndemnaţi să punem început bun iubirii faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri, urmându-l pe acest mare Părinte (proslăvit între Sfinţi în anul 2012) şi asumându-ne cu dragoste şi smerenie crucea pe care Dumnezeu ne-o pune înainte.
„Monah desăvârşit şi nebun întru Hristos în vremile de pe urmă, cel întocmai cu Cuvioşii cei de demult, mărturisitor al credinţei celei adevărate, venit-ai pe lume în pământul Sfintei Nino şi fost-ai multă vreme necunoscut creştinilor. Ci astăzi întreaga lume
drept-slăvitoare te slăveşte şi strigă ţie cu mulţumită: Bucură-te, Sfinte Cuvioase Gavriil, mult-pătimitorule!”
♦ ♦ ♦
♦Stareţa Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2015 – Traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu
A fi monah înseamnă a iubi osteneala, într-o „necontenită silire a firii” (Sf. Ioan Scărarul): osteneală în rugăciune, osteneală în muncă, osteneală şi jertfă în relaţiile cu oamenii. Monahul nu are linişte zi şi noapte, până ce nu află liniştea cea dumnezeiească. El lucrează chiar şi când pare a se odihni, căci mintea şi inima lui nici o clipă nu se opresc din a-L căuta pe Dumnezeu. Iată portretul, în linii mari, al unui monah din cei de demult. Totuşi, în aceste rânduri am vrut să schiţez un chip monahal de secol XX, care, e adevărat, pentru generaţia noastră face parte dintr-o altă epocă. Şi nu chipul aspru al unui bărbat, ci acela delicat al unei femei care, dând dovadă de multă bărbăţie, s-a luptat cu slăbiciunile şi neputinţele ei nu ca să dobândească virtuţi demne de laudă, ci ca să rămână continuu alipită de Hristos.
Despre Stareţa Macrina de la Mânăstirea Maicii Domnului Odighitria din Portaria – Volos (Grecia) se cunosc puţine date biografice, deoarece ea mereu a ţinut să-şi tăinuiască viaţa şi să trăiască cât mai discret. S-a născut în anul 1921, în Asia Mică şi, la câteva luni după naşterea sa, părinţii s-au refugiat în Grecia, din cauza războiului dintre greci şi turci. Tatăl ei a murit când micuţa Maria avea opt ani, iar mama, un an mai târziu. Copilăria şi tinereţea le-a trăit în condiţii grele, de sărăcie şi lipsuri, fiind nevoită să lucreze peste puterile ei. Din puţinul câştigat, întotdeauna îi ajuta şi pe alţii mai sărmani decât ea. Astfel a învăţat să iubească osteneala şi jertfa. După ce şi-a pierdut părinţii, ea şi-a încredinţat Maicii Domnului orice problemă şi dorinţă pe care o avea. L-a cunoscut şi l-a avut un timp duhovnic pe Părintele Efrem Karayanis, care făcuse parte din obştea Stareţului Iosif Athonitul. A corespondat mulţi ani chiar cu Stareţul Iosif şi sub călăuzirea lui a trăit ca o monahie în lume, împreună cu alte tinere care iubeau viaţa de nevoinţă.
Cinci dintre aceste surori duhovniceşti au hotărât să locuiască provizoriu într-o clădire dintr-un sat, aşa cum le-a descoperit Stareţul Iosif, care şi-a asumat povăţuirea duhovnicească a acestei mici obşti timp de şapte ani, până ce s-a mutat la Domnul. Înainte de a muri, el le-a încredinţat pe maici ucenicului său, Stareţul Efrem Filotheitul. Între timp, mânăstirea propriu-zisă a fost construită, astfel încât în 1963 obştea s-a putut muta acolo. În acelaşi an, Maria a fost tunsă în monahism şi i s-a dat numele Macrina. Mai înainte de aceasta fusese însă aleasă egumenă, în urma dorinţei celorlalte surori şi a vedeniei primite de Stareţul Iosif.
Având încă din tinereţe experienţa rugăciunii isihaste, Stareţa Macrina se ruga mult pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru monahiile din obşte, cerând lui Dumnezeu s-o înveţe cum să le călăuzească în călătoria lor duhovnicească. „Şi Domnul i-a dăruit vedere duhovnicească, învăţând-o prin vedenii dumnezeieşti şi experienţe cereşti”.
La vârsta de 66 de ani s-a îmbolnăvit de cancer, iar după operaţie, rămânând un timp în spital, deşi a suferit mult, Dumnezeu a mângâiat-o prin arătarea Îngerului ei păzitor, care i-a spus că o va lua doar peste şapte ani. Într-adevăr, în anul 1995, în Duminica Sfinţilor Părinţi, a trecut la Domnul, la înmormântarea ei luând parte mulţime de monahi şi mireni, care au dorit s-o petreacă pe Maica lor duhovnicească spre întâlnirea cu Mirele ceresc, pe care L-a iubit şi L-a slujit întreaga ei viaţă.
Partea a doua a cărţii cuprinde cuvintele sau omiliile pe care Stareţa Macrina le-a adresat obştii în timpul sinaxelor ţinute între anii 1971-1992, având drept scop povăţuirea şi întărirea maicilor. Aceste cuvinte sunt redate în ordine cronologică şi rămân o mărturie vie şi preţioasă a intensei şi profundei sale trăiri duhovniceşti, precum şi a dragostei şi a „neadormitului ei interes pentru mântuirea obştii”, care „o stăpâneau necontenit”.
