Eu nu citesc cărți distopice. De ce? Pentru simplul fapt că nu cred în asemenea incursiuni într-un viitor afectat de dezastre. Distopia construiește imaginea unei lumi degradate. O civilizație mohorâtă, o lume cenușie (aproape neagră) în care credința, dragostea și mai ales nădejdea sunt infracțiuni grave, pedepsite cu moartea. Într-o lume acromatică, culoarea înseamnă viață, însă permis este doar griul. În acest gri de plumb lipsește esențial Dumnezeu și purtarea Sa de grijă. În creație lipsește tocmai Creatorul ei, iar omul, marele uzurpator, distruge și se autodistruge.
Cu toate acestea, în „Făuritoarea de albastru”, Lois Lowry descrie arhitectura unei lumi distopice pornite pe un drum al restaurării. Principiul fondator de la care pornește autoarea este afirmația dostoievskiană că „frumusețea va salva (va mântui) lumea” („Idiotul”). Mai mult, Lois Lowry în demersul ei culege discret flori multe din grădina Sfintelor Scripturi și alcătuiește un buchet biblic impresionant, livrându-l ca pe o foarte profundă parabolă a istorei omenirii.
Intersecțiile literare cu Sfânta Scriptură sunt prea numeroase ca să fie doar niște simple coincidențe. De aceea propun această lectură în doi pași. Recomand ca mai întâi să fie urmărit firul narativ (de altfel simplu) al nuvelei și eleganța stilului scrierii. Abia apoi recomand o a doua lectură urmărind sensurile metaforelor cu temei biblic.
„Frica fusese dintotdeauna parte din viața oamenilor.” Lumea lui Lois Lowry este construită pe frică, însă aceasta nu produce angoase pentru că e plină de viață. Satul, Lunca și Câmpul Pieirii (cimitirul) sunt delimitări spațiale în care oamenii își trăiesc intens viața. Ei au nume de una, două, trei sau patru silabe, în funcție de vârstă. Cei cu nume de patru sibabe sunt socotiți înțelepți. Timpul se măsoară în răsărituri și apusuri. (După patru răsărituri și patru apusuri oamenii se întorc de pe Câmpul Pieirii.) Satul este condus de 12 bărbați care formează Consiliul Gardienilor. Gardianul șef are un nume de patru silabe. Cei 12 reprezintă legea. Cea mai impresioantă clădire, dar și cea mai veche este Edificiul. Aici judecă cei 12, iar sala de judecată e și locul unde toamna se face Adunarea anuală în timpul căreia Cântărețul interpretează Cântecul Ruinării, un fel de istorie cântată a neamului omenesc. Sala de Adunare are un altar pe care se află Obiectul de Cult, „o misterioasă construcție din lemn făcută din două bețe încrucișate”. O dată pe an cântărețul poartă marea robă în timpul Cântecului Ruinării. Anual trebuie reparată și broderia.
Cea mai pricepută la brodat este tânăra Kira, o fată orfană și șchioapă. După legile satului, ea nu ar avea dreptul de a trăi. Oamenii infirmi erau dați spre hrană fiarelor încă de mici. Kira este salvată și dusă la Edificiu, unde se inițiază în arta vopsitului. Tot acolo locuiește și Thomas Cioplitorul (de aceeași vârstă cu Kira, numele de două silabe) și micuța cântăreață Jo. „Ei trei – micuța cântăreață, ce într-o zi avea să ia locul Cântărețului (…), Thomas Cioplitorul, care scria cu trudă pe Toiag (purtat de Cântăreț) istoria lumii cu uneltele sale, și ea, Kira, cea care colora istoria – erau artiștii care puteau crea viitorul cu harul lor”.
Citită dintr-o altă perspectivă, nuvela „Făuritoarea de albastru” este un bun text motivațional, tuturor de folos. Tânăra Kira nu se lasă discriminată pentru neputința piciorului, într-o lume dominată prin frică. Ea crede în darul ei special, iar frica o înlocuiește cu dragostea și mila pentru toți cei din jur. Reușita și succesul ei se datorează în mare parte legăturii cu familia (în special cu tatăl ei) și cu prietenii. Căutarea culorii albastru este o metaforă pentru speranță. Prin albastrul aerului este simbolizat Dumnezeu, izvorul nădejdii. Cămașa lui Christopher, tatăl Kirei, este albastră ca și cerul. Însă tânărul prieten Matt (nume de o silabă), un hoțoman aproape profesionist, îi aduce Kirei primul petec albastru din cămașa tatălui. El este cel care îl găsește primul pe tatăl Kirei, care vine din „satul unde vindecătorii trăiau în pace”, și îi oferă fiicei sale cămașa pe care el însuși o deșiră în fire albastre. De asemenea îi oferă Kirei planta numită drobușor cu care va putea vopsi pe viitor fire albastre.
Limbajul lui Lois Lowry este uneori supărător de secularizat. Pentru aceasta se observă cum autoarea se ferește de confiscări confesionale. În acest caz literatura se încarcă cu sensuri teologice profunde, rămânând totuși literatură. Chiar bună de citit.
Reformulând sintetic: O tânără fecioară (cu neputința ei), pe nume Kira (Doamna), rămasă orfană, este dusă la Templu (Edificiul Consiliului și al Adunării – care are un clopot ce „cârmuia viețile oamenilor”), unde se desăvârșește în arta brodatului. Mai întâi restaurează istoria omenirii (brodată pe roba Cântărețului), iar partea nebrodată, încă, urmează să o săvârșească ea însăși. Pentru aceasta are nevoie de albastru (ca și cerul). Tâlharul (Matt) este primul care găsește un petec de albastru din cămașa Tatălui, Care vine și dăruiește întreaga cămașă. Sună foarte cunoscut, nu-i așa?
Ierom. Gavriil Fărcaş