Amintiri
despre Părintele Profesor Dumitru Stăniloae
Dialog cu Maica Proinstareţă Filofteia Potcoavă,
nepoata Părintelui Dumitru Stăniloae
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a ţinut foarte mult la satul său natal şi la oamenii printre care a crescut. Şi sfinţia voastră v-aţi născut tot în Vlădeni. Pentru început, vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre acest sat şi despre locuitorii lui.
Satul Vlădeni se află la 24 kilometri de Braşov. Atunci când m-am născut eu, aparţinea de Făgăraş, dar mai apoi a trecut la Braşov, fiind mai aproape de acest oraş. Satul era complet românesc. Ţigani n-am avut deloc; nici un ţigan n-a fost în sat de când m-am născut eu şi până am plecat la mânăstire. Erau însă doi meşteri unguri la noi; unul era fierar şi altul, tâmplar. Când au ajuns la vârsta pensionării, adică atunci când n-au mai putut lucra, s-au retras în satul lor, Noua, de lângă comuna Ţânţari, actual Dumbrăviţa. Vlădeni a fost un sat curat românesc. Nu ştiu dacă cineva a şi scris despre lucrul acesta, dar ştiu că se vorbea foarte mult. Au fost numai şi numai români.
Apoi, oamenii din comuna noastră au fost foarte uniţi. De exemplu, când plecau în pădure, plecau câte 14-15 care împreună. Mergeau în pădure, iar când plecau, primul îl aştepta pe ultimul, ca să nu se întâmple ceva. Dacă e ceva, să sară toţi, să se ajute. Au fost extraordinar de uniţi. Mi-aduc aminte, când eram copil, cum striga câte unul dintre oamenii care urmau să plece cu carele: „Mă Gheorghe” – mă rog, sau cum îl chema –, „când plecăm dimineaţa la pădure?” Şi răspundea celălalt: „Mă, să plecăm de la 3”. Iar primul zicea: „Mă, hai să plecăm numai pe la 4; ori să ne mai odihnim, ori să mai facem câte ceva şi acasă”. Dar niciunul nu pleca singur, ci totdeauna oamenii plecau în convoi.
Când oamenii treierau, nu aşteptau să fie chemaţi, ci veneau singuri să ajute, pentru că a doua zi treierau şi ei şi aveau nevoie de ajutor. A fost o comună de oameni foarte-foarte uniţi. Când ridicau o casă, o şură, întrebau: „Mă Ioane, mă Gheorghe, ai nevoie de ceva? Astăzi ce faci? Putem veni să te ajutăm?” Mai ales la ţiglă şi la cărămidă, pe care o cărau de aproape, căci acolo nu erau maşini. Prin toate acestea vreau să spun că oamenii au fost extraordinar de uniţi şi în atmosfera aceasta a crescut şi unchiul Dumitru.
Şi femeile se duceau să gătească la nuntă sau se duceau cu plocon când năştea cineva, se duceau la ajutor fără să le cheme şi fără să le plătească. Când vreunul lipsea de la biserică, duminica sau în sărbători, fiindcă oamenii care mergeau regulat se cunoşteau, îl întrebau pe vecinul aceluia dacă e bolnav şi de ce n-a venit la biserică. Atunci toţi treceau pe la el după ce ieşeau de la slujbă. Nu se duceau acasă să mănânce, ci treceau pe la persoana bolnavă. Femeile se duceau la femei, bărbaţii la bărbaţi. Unchiul a vorbit foarte mult de unitatea aceasta. Eu ştiu de acasă, căci şi eu am crescut printre ei, dar şi de la unchiul ştiu. Eu nu prea am pus preţ pe lucrul acesta. Însă unchiul Dumitru a vrut neapărat, a ţinut foarte mult să fie înmormântat în Vlădeni, tocmai pentru unirea aceasta a vlădenilor. Până la urmă a căzut însă de acord cu tuşica să fie înmormântaţi amândoi la Bucureşti, ca să fie mai aproape pentru fiica lor.
Sătenii au fost extraordinar de credincioşi. Au făcut o biserică ce a fost numită catedrală. A venit chiar patriarhul la sfinţirea ei, în Vlădeni – nu ştiu în ce an era, oricum după 1959, căci eu eram scoasă din mânăstire cu decretul. A mai fost o biserică veche în cimitir, care s-a dărâmat, şi ea foarte mare, dar nu chiar aşa de mare cum e asta. Mai am fotografiile ambelor biserici.
Cu siguranţă şi familia Părintelui Dumitru Stăniloae, făcând parte dintr-o asemenea comunitate, a fost foarte credincioasă. Aţi mai avut preoţi sau călugări în familie?
Părintele Dumitru provine într-adevăr dintr-o familie foarte credincioasă şi cu tradiţie în ce priveşte preoţia. Mama sa, Reveca, a avut doi fraţi: Iordache Curcubătă, protopop de Braşov, şi Ilie Curcubătă, care a avut un fiu preot în Budila şi o fiică ce a devenit preoteasă, căsătorindu-se cu Vasile Coman, mai întâi protopop de Braşov, iar apoi, după moartea ei, călugăr la Mânăstirea Sâmbăta şi episcop al Oradiei. În sat se ştia că mama Părintelui Stăniloae se trăgea din familia Arnăuţilor, de la curtea regală.
Părintele Profesor a fost cel mai mic dintre cei cinci copiii născuţi de Irimie şi Reveca Stăniloae. A avut doi fraţi, Ilie şi Gheorghe, şi două surori: Maria şi Reveca. El şi-a iubit foarte mult satul în care s-a născut şi a copilărit. În tinereţe venea să-şi petreacă aici concediile şi mulţi oameni îl căutau ca să-i ceară sfatul în diverse probleme. De altfel, în casa lor exista o tradiţie în acest sens. Chiar dacă nu a fost preot, tatăl său, nenea Irimie, era renumit prin sfaturile pe care le dădea celor necăjiţi şi în special pentru felul în care împăca familiile ce vroiau să se despartă. Le spunea soţilor că a doua soţie e precum cojocul ciobanului îmbrăcat pe pielea goală. Se ruga cu ei şi îi punea să zică Tatăl nostru timp de 40 de zile.
Cumnatul Părintelui Dumitru, Gheorghe, soţul surorii sale Reveca şi tatăl meu, l-a respectat foarte mult şi ne îndemna la aceasta şi pe noi, copiii lui, de aceea tot timpul noi am căutat să-i aducem cinste, în primul rând la şcoală, apoi prin viaţa noastră religioasă. Reveca, sora Părintelui Dumitru, adică mama noastră, s-a călugărit la Mânăstirea Râmeţ, după moartea soţului ei, primind numele Rafaela, şi este înmormântată la Mânăstirea Ţigăneşti, unde a trăit în ultima parte a vieţii cu noi, fiicele sale, maicile Filofteia şi Rafaela. Înainte de a muri, ea ne-a lăsat nouă, ca testament, să avem grijă de unchiul Dumitru, deoarece fiica lui era plecată în străinătate.
Ce s-a întâmplat cu casa în care a crescut Părintele Profesor, cine a moştenit-o?
Casa părintească a fost moştenită de fratele său, Gheorghe, care a continuat să-l primească foarte frumos pe unchiul Dumitru, chiar şi după plecarea părinţilor la Domnul. Venea acolo ca acasă. Întrucât unicul fiu al unchiului Gheorghe a murit, el a lăsat casa moştenire unchiului Dumitru, care, la rândul său, a donat-o Mitropoliei Sibiului încă din timpul vieţii sale. Casa memorială a devenit muzeu în anul 2009, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a Înaltpreasfinţitului Mitropolit Laurenţiu şi cu râvna credincioşilor din sat, care au contribuit la amenajarea ei. Noi, nepoatele, ne-am implicat şi am rânduit casa aşa cum a fost pe vremea bunicilor noştri şi a unchiului Dumitru.
Eraţi copilă pe vremea când Părintele Profesor a fost student. Totuşi, poate vă mai amintiţi câte ceva din perioada tinereţii sale.
Nu mi-l amintesc prea bine pe unchiul din perioada studenţiei. Ştiu că venea acasă, un domnişor acolo, mă rog. Atâta ştiu, că bunica mea şi bunicul au fost foarte mulţumiţi că s-a dus la şcoală. Preotul satului nostru, părintele Zorca, a fost un om de o smerenie extraordinară. Umbla încins cu funie peste reverendă, nu purta curea. El a ridicat biserica. A fost şi ca primar în sat, a fost şi ca inginer, dar şi ca învăţător. A avut mai multe calităţi. Pe toţi oamenii îi învăţa şi gospodărie. Le spunea: „Oameni buni, e timpul aşa, cum scrie la carte, a început să înfrunzească, trebuie să semănăm”. Nu s-a zidit nici o casă fără sfeştanie la temelia ei, iar el întotdeauna sfătuia: „Fă o cameră aşa, fă o cameră altfel…”. A fost un foarte bun pedagog, un foarte bun agricultor, un foarte bun povăţuitor şi duhovnic. A avut două fete şi ar fi dorit foarte mult ca una din ele să intre în familia noastră. Bunicul a fost foarte supărat pentru că unchiul n-a luat-o pe această fată a părintelui Zorca. Înainte de a muri bunicul, unchiul a fost anunţat prin telefon şi a venit de la Sibiu să-l vadă. Toţi fraţii ştim – şi a fost o durere pentru noi – că atunci când a intrat unchiul în casă şi s-a dus la patul bunicului – dânsul cred că nu mai vedea şi nu mai auzea bine –, acesta a zis: „Cine eşti?” „Sunt Dumitru, taică.” „De unde vii?” „De la Sibiu.” „Arde-l-ar focul de Sibiu!” Acesta a fost cuvântul bunicului, pentru că de câte ori se întâlnea cu părintele din sat, dânsului îi era ruşine. Aşa era pe timpul acela, dacă ai făgăduit ceva, căci el îi spusese: „Bine, părinte, eu o să vorbesc cu Dumitru şi sigur o să-i spun să ne facem cuscri”. Iar unchiul s-a căsătorit cu actuala soţie. Fata preotului nu s-a mai căsătorit şi bunicului îi era ruşine de câte ori se întâlnea cu părintele.
Îmi mai aduc aminte că atunci când venea în vacanţe, bunica îl striga pe unchiul Dumitru să vină să o ajute, dar el se ascundea în şură, ca să poată citi. Se urca în podul cu fân şi citea acolo toată ziua, după ce mai înainte scosese nişte ţigle din acoperiş, ca să aibă mai multă lumină.
Ne-aţi spus că la vârsta de opt ani aţi vrut să fugiţi la mânăstire. Ce v-a spus unchiul dumneavoastră atunci?
Păi, bineînţeles, unchiul nu m-a lăsat. Ca şi copil, nu-mi dădeam bine seama ce e mânăstirea. Dar ştiu că atunci când eram copilă la şcoală, la opt ani, veneau maici pe la noi prin sat. Nutream în mintea mea gândul să mă duc la mănăstire, dar nu ştiam cum să fac. Odată a venit o maică la şcoală când am ieşit în recreaţie şi ne-a împărţit iconiţe şi tămâie. M-am dus la ea şi i-am zis: „Maică dragă, când pleci la mânăstire, vin şi eu la gară şi merg şi eu cu mata. Să-mi plăteşti trenul şi după aia îi scriu mamei să-mi trimită banii”. N-aveam curaj să-i spun mamei că plec la mânăstire. Mama credea că, aşa cum Mântuitorul venise din cer, şi călugării erau mai presus decât oamenii obişnuiţi, şi aproape că îi diviniza. Când a aflat că poate merge oricine la mânăstire, a regretat toată viaţa că nu s-a dus din tinereţe. De aceea, în momentul în care i-am spus că mă duc la mânăstire, îi iradia faţa. Am văzut-o pe mama că se schimbase la faţă, dar nu ştiam eu ce înseamnă asta. Dar atât de bucuroasă şi atât de mulţumită a fost, că nu ştia, săraca, ce să facă de bucurie. Mai târziu chiar ea s-a făcut călugăriţă.
Dar atunci când am vrut să fug, mama mi-a spus aşa: „Draga mamei, până nu-l întrebăm pe unchiul tău, nu te duci. Nu sunt supărată, dar lasă să vină unchiul tău la vară, când s-o termina şcoala, şi-l întreb. Şi dacă te lasă, te duc eu”. L-am aşteptat pe unchiul cu foarte multă nerăbdare. S-a dus întâi mama şi i-a spus lui, bineînţeles, ce am avut de gând. După aceea a venit unchiul la noi şi am stat de vorbă toţi trei. Şi a zis: „Draga lui unchiu, mi-a spus mama ta un lucru foarte frumos. Sunt foarte mândru şi mulţumit de tine. Dar nu acuma; eşti copilă. Dacă te duci acolo, cine ştie, tu ai o fire foarte veselă şi curajoasă. Cine ştie dacă poţi… Cine ştie, poate te gândeşti să te măriţi sau… Lasă, draga unchiului, să mai treacă vreo câţiva ani”. Mai târziu l-am cunoscut pe Părintele Arsenie şi apoi am intrat în mânăstire.
Cum l-aţi cunoscut pe Părintele Arsenie Boca? Prin intermediul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae?
De pe la 14 ani am început să merg la Mânăstirea de la Sâmbăta. După ce Părintele Arsenie s-a dus acolo, a început şi mama să meargă la Sâmbăta. Iar pe Părintele Arsenie l-am cunoscut de când era la teologie, fiindcă era un student mai deosebit ca ceilalţi. Părintele Arsenie a crescut în casa unchiului, adică dormea la cămin, dar de cum termina orele la facultate, venea la unchiul. Şi până când a intrat în mânăstire, nu s-a îndepărtat de el. A fost cel mai bun ucenic al unchiului.
Tot biroul în care lucra unchiul la Sibiu era plin de cărţi, chiar şi pe podea erau multe cărţi deschise. Parcă-l văd cum se ducea şi se uita ba în una, ba în alta. Unchiul a aflat că Părintele Arsenie ştia stenografie şi de multe ori îi dicta de dimineaţa până seara, atunci când n-aveau ore. Iar vara venea şi Părintele Arsenie la Vlădeni. Odată chiar a mers cu tata la coasă, timp de două zile. Părintele Arsenie a studiat şi Belle-Arte la Bucureşti, iar acolo a stat în gazdă la unchiul Gheorghe, împreună cu Părintele Şoima. Părintele Arsenie şi-a desfăşurat activitatea duhovnicească la Sâmbăta, iar după ce a venit la Prislop, a trecut prin nişte situaţii mai dificile, apoi a fost chiar arestat. La Prislop a fost mai mult gospodar decât duhovnic.
Ştiu că relaţia unchiului cu Părintele Arsenie a fost foarte bună, până când Părintele Arsenie a plecat la Prislop, să se ocupe de mânăstirea de maici de acolo. Pe urmă relaţia dintre ei a slăbit treptat, fiindcă şi Prislopul era departe si era mai greu să te deplasezi până acolo. Pe când eram închinoviată la Prislop, mi-amintesc că a venit un episcop în vizită, care, văzându-mă, i-a spus Părintelui Arsenie: „Părinte, te rog foarte mult să-l chemi pe Părintele Dumitru Stăniloae şi să storci miere din el!”
Încă de când mergeam la Sâmbăta, Părintele Arsenie mi-a zis aşa: „Să împleteşti cosiţă albă pe capul tău, dar de măritat să nu te măriţi, ci să te duci la mânăstire.” „Bine, Părinte”. De aceea n-am vrut sub nici o formă să mă mărit. Iar când am plecat la mânăstire, am fost un grup de vreo 80 de fete, toate trimise de Părintele Arsenie la Mânăstirea Bistriţa. Ne-am dus cu acelaşi tren, toate odată, încât s-au mirat cei din gară când ne-au văzut.
Dar mai înainte, când mergeam la Sâmbăta şi petreceam acolo mai ales iernile, croşetând şosete şi mănuşi pentru cei de acolo, am cunoscut patru ucenice ale Părintelui Arsenie. Stăteau şi ele câte o săptămână acolo. Printre ele a fost şi maica Mihaela, care a ajuns stareţă la Mânăstirea Hurezu. Toate patru erau studente la Teologie şi sigur că unchiul le era profesor, de aceea ele s-au ataşat foarte mult de mine. Când eu nu mă puteam duce la Sibiu, le rugam să-i spună unchiului „Sărut mâna” din partea mea, iar ele îmi aduceau vorbă de la unchiul atunci când ne întâlneam. Ele m-au ţinut tot timpul aproape. Mai întâi am fost prietene, iar apoi surori la mânăstire.
Aţi stat împreună cu Părintele Dumitru Stăniloae în ultimii ani ai vieţii sale, ca să-l îngrijiţi, aşa cum v-a rugat mama sfinţiei voastre, înainte de a muri. Probabil că aveţi multe amintiri din această perioadă.
Da, am fost alături de unchiul în ultimii trei ani ai vieţii sale. Mi-amintesc că m-am dus la dânsul de Crăciun şi atunci le-am spus că aş vrea să rămân ca să-i îngrijesc pe amândoi. Lidia, fiica lor, era plecată în Germania şi ei erau singuri. S-au bucurat foarte mult, iar unchiul s-a dus la Preafericitul Părinte Teoctist şi i-a spus că nepoata lui de la mânăstire vine să-l îngrijească. Preafericitul mi-a dat binecuvântare şi aşa am rămas lângă unchiul trei ani, până s-a dus la Domnul.
Unchiul era foarte atent cu toată lumea. Mi-amintesc că odată a venit cineva la noi, o cunoştinţă, iar unchiul l-a întrebat ce-i mai face tatăl, fiindcă mama murise nu demult. Acesta i-a mărturisit că mergea mai rar pe acasă, fiindcă tatăl său se recăsătorise. Nu avea amintiri prea frumoase despre familia lui, fiindcă mama fusese mereu nefericită. Niciodată nu reuşise să facă o mâncare pe placul tatălui. De aceea mama lui întotdeauna plângea, pentru că i se reproşa că mâncarea era fie prea sărată, fie prea nesărată, fie prea acră, fie prea dulce, deşi ea întotdeauna încerca s-o facă cât mai bună. Auzind acestea, unchiul Dumitru i-a mărturisit un lucru pe care nu ştiu să-l mai fi spus cuiva şi care m-a impresionat până la lacrimi, şi anume că dânsul a încercat pe cât a putut să nu facă reproşuri nimănui. Niciodată nu a întins mâna spre solniţă atunci când mâncarea nu era sărată şi nici spre zaharniţă atunci când ceaiul nu era destul de dulce, ca să nu-şi jignească soţia.
Unchiul a fost un om care a purtat mereu cămaşa fericitului, cum se zicea la noi în sat. Era mereu fericit, mereu senin, n-a avut niciodată vreo vorbă rea către cineva, tot timpul era mulţumit. Nici mie nu-mi zicea nimic, chiar dacă mai greşeam câteodată, ca fiecare om. Tot timpul zicea că e bine.
Nu-i plăcea să primească daruri de la nimeni. Mulţi din cei care veneau pe la dânsul îi aduceau câte ceva, de obicei alimente, dar unchiul nu voia să primească. Iar dacă aceştia insistau, lua, dar trimitea la alţii, de obicei la familii sărace. Îi iubea mult pe săraci şi era foarte milostiv cu ei.
A iubit şi copiii foarte mult. Cunoşteam o familie cu şapte copii, care locuia vizavi de noi, şi mereu mă trimitea la ei, atunci când lua pensia, ca să le duc câte ceva. Iubea pe toată lumea, nu numai pe copii. Zilnic veneau oameni la dânsul în vizită. Nu era zi în care să nu vină cel puţin patru, iar de multe ori şi câte douăzeci de persoane. De obicei, când avea vizite, eu stăteam la bucătărie, tricotam sau lucram la maşina de cusut. Uneori, când mai trebuia să intru în birou, îi auzeam vorbind. Unchiul ştia întotdeauna ce să răspundă fiecăruia şi nu lăsa pe nimeni să plece de la dânsul fără răspuns la ceea ce-l preocupa.
Când a împlinit 88 de ani, au venit la unchiul o mulţime de studenţi din ASCOR. Erau de la filialele din toată ţara şi aveau steaguri tricolore. Strada Cernica era plină de studenţi, scara blocului, de asemenea. Unchiul le-a dat atunci mai multe Filocalii cu autografe şi a vrut să le vorbească, dar nu ştia cum să facă pentru ca să audă toţi. Era un pic mâhnit şi până la urmă s-a hotărât să le vorbească din geam. Eu am ieşit din apartament şi le-am spus celor de pe scară să se ducă afară, ca să-l audă şi ei. Fiindcă era întuneric, am luat lanterna şi am aşezat-o în geam, lângă unchiul, ca să-l şi vadă. A fost o mare bucurie pentru ei, că l-au văzut şi l-au auzit toţi.
Unchiul ţinea mult la studenţi. Îmi spunea că-i pare tare rău că nu e mai tânăr cu douăzeci de ani, ca să iasă afară şi să le spună studenţilor cum să se poarte. De multe ori mi-a repetat aceste cuvinte.
Îmi mai amintesc acum şi de momentul când Părintele Bartolomeu Anania a fost ales arhiepiscop al Clujului. Pentru că Părintele Băbuş nu-l putea convinge deloc, i-a dat telefon unchiului Dumitru şi i-a zis: „Părinte Profesor, uite despre ce e vorba. Vrem să-l silim pe Părintele Bartolomeu să meargă la Cluj. Nu se lasă urnit deloc-deloc. Rugaţi-l, chemaţi-l şi spuneţi-i şi sfinţia voastră”. Apoi Părintele Băbuş i-a spus Părintelui Anania: „Te cheamă Părintele Stăniloae”, fără să-i spună de ce. S-a dus şi l-a luat unchiul… Parcă-l văd cum dânsul stătea pe canapea, iar unchiul la birou, şi mereu îi spunea: „Hai, Părinte, primeşte, de ce nu primeşti…” Şi când m-am dus la Înaltpreasfinţitul Bartolomeu, după câţiva ani, mi-a zis: „Numai unchiul tău e de vină că am ajuns arhiepiscop…”
Părintele Profesor scria şi la maşină sau numai de mână?
N-a scris niciodată cu maşina, numai cu mâna, chiar dacă avea maşină de scris în casă. Avea tot timpul multe peniţe, fiindcă scria cu toc şi peniţă.
Îmi mai amintesc că unchiul scria mult, dar avea un scris numai cu o-uri, nu mai făcea nici pe d, rar făcea câte un t. Numai câteva persoane i-au înţeles scrisul: Un domn de la Vurpăr, din judeţul Alba, care dactilografia la maşină manuscrisele unchiului; alte două persoane au fost mama şi tuşica, soţia unchiului. Părintele Tomescu de la Sâmbăta – Dumnezeu să-l odihnească! – îmi spunea: „Aurico, spune-i unchiului tău să facă clasa întâi, că nu ştie să scrie!” Cred că unchiul gândea mai repede decât scria şi mâna lui nu putea scrie după cum gândea. Atunci l-a luat pe Părintele Arsenie Boca. Ei n-au scris împreună, ci unchiul i-a dictat şi dânsul a stenografiat. Aşa s-a scris traducerea Filocaliei. Unchiul a început întâi să scrie de mână, dar şi-a dat seama că ideile îi curgeau şi nu le putea scrie aşa de repede. Oricum, el scria foarte repede, ca să nu piardă ideile, pentru că pe atunci nu erau aparate de înregistrat. Eu niciodată nu i-am înţeles scrisul.
Un episcop l-a întrebat odată: „Părinte Profesor, cam în cât timp scrieţi dumneavoastră o carte?” A răspuns: „Depinde, şi într-o săptămână, şi două, şi în două-trei-patru luni”. Episcopul i-a zis: „Eu scriu la o carte de trei ani şi tot n-am terminat-o”. Şi acesta venea mereu pe la el, ca să-l întrebe, să-i dea unele idei. Cred că unchiul avea o gândire foarte rapidă.
Cum trăia şi care era programul de lucru al Părintelui Stăniloae?
Unchiul avea un birou mic. Era rafturi de cărţi în spate, şi tot biroul era plin de cărţi şi hârtii, puse una peste alta. Casa lui parcă era bibliotecă. Avea acolo numai scaunul lui, iar când venea cineva, aduceam un scaun din dormitor. Apartamentul era alcătuit din două camere, dormitorul şi biroul. Mai era şi o bucătărie mică, în care de-abia încăpeau trei persoane. Foarte modest a stat, şi foarte modest a mâncat, şi fără pretenţii. A fost un om… La şase era în picioare. Spunea că aşa era obişnuit să se scoale, la şase. De multe ori l-am întrebat: „Unchiule, de ce te scoli, că doar nu semnezi condica?” Eu mă sculam pe la şapte. „Păi eu nu te scol pe tine”, zicea el, „stai acolo în pat.” „Unchiule, dacă văd că te scoli, cum să stau? Nu pot să mai stau.” Dimineaţa scria în dormitor, nu venea la birou, ca să nu deranjeze. Îşi punea veioza, pe care o acoperea cu o hârtie, pentru ca lumina să n-o trezească pe tuşica. Se culca pe la ora 9 seara. Se trezea noaptea, după ce dormea 3-4 ore, căci de multe ori vedeam luminiţa veiozei din dormitor. Eu dormeam în birou. Avea întotdeauna hârtie şi creion lângă dânsul şi îşi scria ideile care îi veneau atunci. Pe urmă mai aţipea, iar când se scula dimineaţa, îşi dezvolta ideile pe care le scrisese noaptea.
Tot timpul scria. Se plimba prin casă, cu mâinile la spate. Parcă-l văd. Şi se gândea. Apoi se oprea la birou, îşi formula ideea pe hârtie, şi iar se mai plimba un pic, şi iar se oprea ca să scrie. „Unchiule”, îi spuneam, „cred că multă cerneală ai cheltuit în viaţa dumitale!” „Sute de kilograme, Filofteia”, spunea el, „sute de kilograme. Cumpăram întotdeauna câte 50 de kilograme şi le puneam în sticluţe”. Cred că n-a consumat nimeni atâta hârtie şi cerneală ca dânsul. I-a plăcut să scrie.
Aţi fost alături de dânsul şi cât a stat în spital, şi când a murit?
În momentul când a murit unchiul, n-am fost lângă dânsul. Era internat în spital, la reanimare, şi timp de trei săptămâni am stat lângă patul lui şi am dormit pe un scaun. Eram din cale afară de obosită şi tocmai atunci mă chemase o soră ca să mă odihnesc puţin într-un pat liber. Dar n-am stat acolo nici o oră, când a venit cineva şi mi-a spus că unchiul a murit. Ceea ce ştiu este că a murit mulţumit cu soarta lui. Niciodată nu s-a văitat sau nu s-a plâns de nimeni, şi mereu îi îndemna pe toţi să ceară ajutorul lui Dumnezeu sau al Maicii Domnului. Cât a fost bolnav, Îi mulţumea lui Dumnezeu tot timpul şi ne spunea să fim şi noi liniştite. Înainte de a muri mi-a spus ca după ce va muri să-l îmbrac în dulama cu care a umblat tot timpul, pe care o purta şi când scria, iar nu în haine noi. Unchiul tot timpul a purtat dulamă, spunând că trebuie să stea aşa cum stau şi soldaţii. Şi în acea dulamă l-am înmormântat. Când l-am dus de la Patriarhie la Cernica, tot drumul a fost înţesat de oameni care mereu auncau flori înaintea maşinii şi plângeau. A iubit mult oamenii, dar şi ei au ţinut foarte mult la unchiul.
Cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la moartea Părintelui Stăniloae, în toamna aceasta a avut loc la Vlădeni, după Parastas, un Simpozion dedicat Părintelui Profesor. S-a spus atunci că ultima sa dorinţă a fost înfiinţarea unei mânăstiri în satul său natal.
Da, este adevărat, ultima dorinţă a unchiului Dumitru a fost ca la Vlădeni să se întemeieze o mânăstire. Eu nu am ştiut că unchiul şi-ar fi dorit să facem o mânăstire în satul nostru decât după ce am început-o pe cea de la Buneşti. Când a auzit că deja au început demersurile acolo, mi-a mărturisit că a avut acest gând. Era în 1993, dar nu mai puteam să renunţăm la mânăstirea începută la Buneşti. Pentru că totuşi am vrut să împlinesc această dorinţă a unchiului, m-am dus la Sibiu, la Înaltpreasfinţitul Antonie, şi am început să întocmim actele pentru o mânăstire la Vlădeni.
Am găsit pe cineva dornic să finanţeze ridicarea acestei mânăstiri, un domn căsătorit cu o fată din Vlădeni, al cărei tată a fost coleg cu unchiul Dumitru. Acesta a fost cel mai bun gospodar din sat şi îl admira mult pe unchiul Dumitru, pentru că era atât de învăţat. Dar şi unchiul îl admira, pentru că era foarte gospodar. Dar atunci nu s-a putut, iar acum cred ca a venit vremea ca alţii, mai tineri ca noi, să ducă la îndeplinire această aleasă dorinţă a unchiului şi a noastră.
Vă mulţumim.