♦Stareţa Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2015 – Traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu
A fi monah înseamnă a iubi osteneala, într-o „necontenită silire a firii” (Sf. Ioan Scărarul): osteneală în rugăciune, osteneală în muncă, osteneală şi jertfă în relaţiile cu oamenii. Monahul nu are linişte zi şi noapte, până ce nu află liniştea cea dumnezeiească. El lucrează chiar şi când pare a se odihni, căci mintea şi inima lui nici o clipă nu se opresc din a-L căuta pe Dumnezeu. Iată portretul, în linii mari, al unui monah din cei de demult. Totuşi, în aceste rânduri am vrut să schiţez un chip monahal de secol XX, care, e adevărat, pentru generaţia noastră face parte dintr-o altă epocă. Şi nu chipul aspru al unui bărbat, ci acela delicat al unei femei care, dând dovadă de multă bărbăţie, s-a luptat cu slăbiciunile şi neputinţele ei nu ca să dobândească virtuţi demne de laudă, ci ca să rămână continuu alipită de Hristos.
Despre Stareţa Macrina de la Mânăstirea Maicii Domnului Odighitria din Portaria – Volos (Grecia) se cunosc puţine date biografice, deoarece ea mereu a ţinut să-şi tăinuiască viaţa şi să trăiască cât mai discret. S-a născut în anul 1921, în Asia Mică şi, la câteva luni după naşterea sa, părinţii s-au refugiat în Grecia, din cauza războiului dintre greci şi turci. Tatăl ei a murit când micuţa Maria avea opt ani, iar mama, un an mai târziu. Copilăria şi tinereţea le-a trăit în condiţii grele, de sărăcie şi lipsuri, fiind nevoită să lucreze peste puterile ei. Din puţinul câştigat, întotdeauna îi ajuta şi pe alţii mai sărmani decât ea. Astfel a învăţat să iubească osteneala şi jertfa. După ce şi-a pierdut părinţii, ea şi-a încredinţat Maicii Domnului orice problemă şi dorinţă pe care o avea. L-a cunoscut şi l-a avut un timp duhovnic pe Părintele Efrem Karayanis, care făcuse parte din obştea Stareţului Iosif Athonitul. A corespondat mulţi ani chiar cu Stareţul Iosif şi sub călăuzirea lui a trăit ca o monahie în lume, împreună cu alte tinere care iubeau viaţa de nevoinţă.
Cinci dintre aceste surori duhovniceşti au hotărât să locuiască provizoriu într-o clădire dintr-un sat, aşa cum le-a descoperit Stareţul Iosif, care şi-a asumat povăţuirea duhovnicească a acestei mici obşti timp de şapte ani, până ce s-a mutat la Domnul. Înainte de a muri, el le-a încredinţat pe maici ucenicului său, Stareţul Efrem Filotheitul. Între timp, mânăstirea propriu-zisă a fost construită, astfel încât în 1963 obştea s-a putut muta acolo. În acelaşi an, Maria a fost tunsă în monahism şi i s-a dat numele Macrina. Mai înainte de aceasta fusese însă aleasă egumenă, în urma dorinţei celorlalte surori şi a vedeniei primite de Stareţul Iosif.
Având încă din tinereţe experienţa rugăciunii isihaste, Stareţa Macrina se ruga mult pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru monahiile din obşte, cerând lui Dumnezeu s-o înveţe cum să le călăuzească în călătoria lor duhovnicească. „Şi Domnul i-a dăruit vedere duhovnicească, învăţând-o prin vedenii dumnezeieşti şi experienţe cereşti”.
La vârsta de 66 de ani s-a îmbolnăvit de cancer, iar după operaţie, rămânând un timp în spital, deşi a suferit mult, Dumnezeu a mângâiat-o prin arătarea Îngerului ei păzitor, care i-a spus că o va lua doar peste şapte ani. Într-adevăr, în anul 1995, în Duminica Sfinţilor Părinţi, a trecut la Domnul, la înmormântarea ei luând parte mulţime de monahi şi mireni, care au dorit s-o petreacă pe Maica lor duhovnicească spre întâlnirea cu Mirele ceresc, pe care L-a iubit şi L-a slujit întreaga ei viaţă.
Partea a doua a cărţii cuprinde cuvintele sau omiliile pe care Stareţa Macrina le-a adresat obştii în timpul sinaxelor ţinute între anii 1971-1992, având drept scop povăţuirea şi întărirea maicilor. Aceste cuvinte sunt redate în ordine cronologică şi rămân o mărturie vie şi preţioasă a intensei şi profundei sale trăiri duhovniceşti, precum şi a dragostei şi a „neadormitului ei interes pentru mântuirea obştii”, care „o stăpâneau necontenit”.
Încheiem această prezentare cu o mică fărâmă din cuvintele Stareţei Macrina, o pregustare duhovnicească care să trezească în sufletele celor ce-L caută pe Hristos râvna de a cerceta în întregime aceste cuvinte născute de o inimă smerită, mereu blândă, mereu atentă şi în neîncetată osteneală de a fi cu Hristos.
„Milostivirea lui Dumnezeu este nesfârşită ca oceanul, ca cerul. Dumnezeu nu spune: De ce ai păcătuit?, ci: De ce nu te scoli? Pe toate ni le iartă, numai să ne pocăim de îndată ce ne dăm seama că am făcut o greşeală. Oare nu suntem oameni? Cădem, dar să ne şi sculăm. Hristos ne iubeşte mult. Cine? Cel care a creat toată lumea. Pe noi ne-a ales din lume şi ne-a făcut miresele Lui. Iar miresele lui Hristos trebuie să fie desăvârşite, să aibă ascultare şi smerenie. Mirele pământesc vrea ca mireasa lui să aibă pantofi, rochie, vrea ale sale. Mirele ceresc însă vrea ascultare, smerenie, respect, înfrânare, iar nu vorbire în deşert şi contraziceri. Vrea acrivie, şi mai ales în privinţa ascultării. Ascultarea va aduce pacea, liniştea sufletului, bunătatea, blândeţea, măreţia lui Dumnezeu. Monahul care are ascultare nu simte nici o legătură, este ca o păsărică liberă. (…) Când cineva ia aminte la subiectul ascultării şi al odihnirii Stareţului sau a Stareţei, Îl odihneşte pe Dumnezeu, pentru că ascultarea se face pentru El. Trebuie să devenim miresele Lui adevărate şi să-L iubim. Dacă Îl vom iubi, Îl vom dori mereu pe El, ca pe un om al nostru. Aşa cum El Însuşi ne iubeşte mult, tot astfel cere şi de la noi să-L iubim mult. (…) Când dragostea noastră va fi adevărată, atunci vom fi cum se cuvine şi în îndatoririle noastre duhovniceşti, şi în biserică, şi la lucrul de mână, şi peste tot.”
Maria-Elena Ganciu