♦Ne apropiem de perioada Postului Mare în care ne pregătim, timp de patruzeci de zile, să fim împreună cu Hristos, „să murim şi să înviem împreună cu El”, așa cum au spus Sfinții Apostoli sau cum auzim în cântarea din noaptea Învierii: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu”. Subliniez lucrul acesta, fiindcă foarte uşor alunecăm în gândul că noi înviem. Noi nu putem învia singuri. Noi vom învia cu Hristos. Cel ce a înviat ne înviază şi pe noi, dacă credem în Învierea Lui. Dar mai întâi Hristos a murit împreună cu noi, coborând până la iad. Deci timp de patruzeci de zile și noi ne pregătim să murim faţă de păcat, ca să fim cu Hristos, Cel care este fără de păcat. Astfel, El moare împreună cu noi, iar noi înviem împreună cu El. Acesta este exerciţiul celor patruzeci de zile în care nu prin multiplele noastre căderi, pe care ştim că le avem, ci prin multiplele ridicări din căderile noastre vom învăţa să fim cu Hristos, murind faţă de păcat.
♦Mulţi socotesc că Evanghelia de astăzi este înfricoşătoare. Chiar şi Biserica a dezvoltat tâlcuirea ei în această direcţie, numind duminica aceasta „a Înfricoşătoarei Judecăţi”. Și icoana care zugrăveşte Judecata s-a dezvoltat foarte mult în timp. La început erau reprezentaţi doar Hristos cu Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, Adam şi Eva şi toţi sfinţii din rai, iar undeva era înfățișată, foarte mică, doar gura iadului, spre care curgea dreptatea lui Dumnezeu, focul care izvora din tronul Dreptului Judecător. Cu timpul icoana s-a schimbat, adică raiul s-a micşorat şi a crescut înfricoşătorul iad. Eu nu cred în iad, ci cred în dreptatea lui Dumnezeu, și, chiar dacă trebuie să mă osândească la iad, nu pot să nu fiu uimit de bunătatea şi de dreptatea Lui. Sigur, sunt copleşit, sunt cutremurat de cât de drept este Dumnezeu, dar tot atât mă cutremură și cât de bun este Dumnezeu, Care suferă cu dreptate, El Însuşi plătind păcatele lumii, în acelaşi timp bunătatea lui Dumnezeu cuprinzând marginile întregii lumi, ajungând până la iad. Aşa încât bunătatea şi dreptatea divină, cele două braţe cu care Dumnezeu cuprinde întreaga creaţie, ne face să Îl privim nu numai ca pe Cel atotputernic, ci și ca pe Cel de Care ne uimim și ne cutremurăm, pentru că nu cunoaștem marginile bunătății Lui. Atunci ne înfricoșăm și ne cutremurăm de neputința noastră. Este singurul gând care poate aduce frică şi cutremur în inima şi în mintea noastră. În Dumnezeu recunoaştem nu numai bunătatea şi înţelepciunea, ci şi destinul nostru. Este Cel cu care am dori să ne asemănăm. Cel puţin acest lucru vrea să ni-l prezinte Dumnezeu prin cuvântul Său în biserică.
♦Este drept că în Evanghelia de astăzi Îl auzim pe Domnul spunând: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel pregătit vouă de la întemeierea lumii”, şi enumerând apoi lucrurile pe care oamenii nu le-au făcut. Privind în această direcţie, nu puţine au fost filozofiile şi ideologiile lumii, chiar politice, care au promovat această dreptate şi această bunătate, excluzându-L chiar pe Dumnezeu, sau, mai simplu, punându-se omul pe sine în locul Dreptului Judecător. Înfricoşător, da, dar nu pentru judecată, ci pentru că pe tronul lui Dumnezeu erau doar oameni. Dacă Dumnezeu, Tatăl cel atotputernic, a socotit să nu judece El lumea, ci toată judecata să o dea Fiului Său devenit şi Om, oare acesta să fie motivul pentru care omul a socotit să se pună în locul lui Dumnezeu?
♦Iubiţii mei, faptele cele bune, despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi, nu sunt altceva decât roadele lucrării lui Dumnezeu în noi. Este o amăgire să socoteşti că vei ajunge în rai sau să doreşti raiul pentru că ai făcut fapte bune. Mai mult decât o cugetare infantilă, este o gândire care duce tocmai la polul opus. Adică Dumnezeu Îşi judecă faptele Lui, Îşi judecă lucrarea Lui?! Nu, iubiţii mei. Vor merge în mod firesc lângă Dumnezeu cei ce au trăit cu El în această viaţă. Ei vor fi recunoscuţi de Hristos, pentru că Hristos Îşi va recunoaşte în ei faptele Lui. Altfel spus, lucrurile nu se vor schimba: ce ai trăit aici pe pământ vei trăi şi în ceruri; ce ai trăit până la moarte vei trăi şi după moarte. Nu te pot schimba și nu te pot salva nişte fapte. Acestea devin bune când Hristos este prezent și lucrează în ele.
♦Iată un paradox al lumii acesteia: Se vorbeşte foarte mult, tot mai mult, și poate niciodată nu s-a vorbit atât de mult, de asistenţa socială și ajutorul dat omului sărac, dar diferenţa de clasă este tot mai mare, unii devenind tot mai bogaţi, alţii tot mai săraci, cei bogaţi devenind tot mai puţini, cei asistaţi, tot mai mulţi. Iubiţii mei, oare acestea sunt fapte bune? Oare despre astfel de fapte vorbeşte Hristos? Așa ne-am putea trezi în rai numai cu ONG-uri; poate nici nu vor mai fi oameni acolo, ci doar organizaţiile care se ocupă de oamenii necăjiţi și fac fapte bune. Oare despre aceste fapte bune ne vorbeşte Domnul? Oare acolo a vrut să ajungă Hristos? Oare aceasta să fie tălmăcirea Evangheliei de astăzi? Este o întrebare. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți – 11 februarie 2018