●Una dintre cele mai mari piedici în calea desăvârșirii noastre și a grijii pe care noi, cei îndrăgostiți de Dumnezeu și de lucrarea Lui, ar trebui s-o avem, este aceea a neglijenţei și a neatenţiei. Nu trebuie să greşim mult, nici chiar să facem păcate. Mântuitorul nostru spune că pentru orice cuvânt grăit în deşert, nu doar pentru păcate, vom da seamă în ziua judecăţii. Aş zice eu, în continuare, că şi pentru orice gând. Deci, dacă stăm toată ziua gândindu-ne la prostii, chiar dacă nu la răutăți, relaxându-ne și făcând lucruri care nu sunt nici rele, nici bune, ci nefolositoare, este suficient ca atenţia și grija noastră să fie abătute de la Dumnezeu spre lucrurile deşarte.
●Urmărind evoluţia protopărinţilor noştri în rai, Sfinții Părinți ai Bisericii au observat că nu păcatele i-au scos pe aceștia din rai, ci grijile deşarte. Ei au avut grijă de dialogul cu şarpele şi au pierdut din atenţie dialogul cu Dumnezeu. Şarpele i-a îndemnat la grija vieţii, arătându-le cum să mănânce ca să trăiască veşnic, şi astfel au pierdut din atenţie grija de a fi cu Dumnezeu și de a rămâne în legătură strânsă cu El, singura care le oferea și le susținea nu numai viaţa de aici, ci și fericirea veşnică. Aşa încât Părinții Bisericii se vor exprima aşa de frumos, spunând: „grija vieţii m-a scos din rai”. Nu păcatele ne-au scos. Sigur că păcatele pecetluiesc părăsirea raiului. Păcatele ne ţintuiesc mai tare în relaţia cu cele pământeşti, cu cele lumeşti și chiar drăceşti. Însă întotdeauna diavolul începe cu lucruri sensibile, drăguţe chiar, mărunte, care au un singur scop, valabil pentru toate păcatele, acela de a ne separa de Dumnezeu.
●După cum ne învaţă Biserica, diavolul a fost legat de Hristos. Coborându-se la iad, El a legat puterea diavolului, dar pe noi nu ne-a legat. Pe noi ne-a lăsat liberi, atât faţă de diavolul, cât şi faţă de El. Aşa încât, cum spunea unul dintre Sfinții Părinți, dacă mergi de bunăvoie spre un câine, chiar dacă este legat, el te va muşca. Aşa cădem și noi în cursele vrăjmaşului, de bunăvoie și liberi. De aceea, frica noastră de diavol nu este justificată. Această frică merge în direcţie greşită. Noi trebuie să avem frica de a nu-L pierde pe Dumnezeu. „Frica de Dumnezeu”, aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură, „este începutul înţelepciunii”. Atenţia de a avea întotdeauna înaintea noastră lumina lui Hristos și cuvântul Lui, aceasta ar trebui să ne fie singura grijă şi singura noastră frică. Apoi frica se va transforma, pentru că, în momentul în care înveţi să mergi, când prinzi gustul desăvârşirii, când te bucuri de prezenţa Duhului Sfânt, de lucrarea Lui în tine, în acel moment frica va fi înlocuită cu dragostea.
●Iată de ce nu înţelegem noi ce este dragostea: pentru că este altceva. Dumnezeiescul nostru Mântuitor, binecuvântându-i pe ucenici, le spune: „Să vă iubiți unii pe alții”. Şi cum să vă iubiţi? „Aşa cum Eu v-am iubit pe voi”. Deci o altfel de dragoste ne dă El, o dragoste care vine din cer, de la Dumnezeu. Şi nu numai că vine din cer, așa cum am putea s-o înțelegem şi noi pământeşte, dar este o dragoste dezinteresată, pentru că nu ni se cere nimic în schimb, nici măcar să fim fideli. Pentru că noi pierdem, dacă suntem infideli. Dumnezeu nu pierde nimic, dar noi Îi pierdem dragostea. Și nu pentru că El vrea s-o retragă, ci pentru că nu mai are loc în inima noastră.
●De aceea, iubiţii mei, până ajungem să înţelegem, să gustăm şi să ne împărtăşim cu bucurie din dragostea lui Dumnezeu, până atunci este bine să avem frică. Și frică nu de pedeapsa Lui, ci frica de a nu-L pierde pe El. Sau, cu alte cuvinte, să fim atenţi. Cum a spus Sfântul Arhanghel Mihail: „Să stăm bine!”, ceea ce înseamnă: Să stăm cu atenţie și să luăm aminte! Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan la Duminica a III-a după Rusalii – Despre grijile vieții (21 iunie 2015)
Sursa: https://www.facebook.com/epifania.albaiulia