♦Cel care ar trebui să ne surprindă de la început în pilda aceasta nu este fiul, ci tatăl. Întotdeauna Dumnezeu ne surprinde. Şi zic aceasta pentru că nu fiul este cel care aduce noutatea, cerând să i se împartă averea, ci răspunsul tatălui, care a fost de acord s-o împartă. Tinerii ar zice că este un tată adevărat, un părinte cum ar vrea oricine să aibă. Da, şi eu zic la fel. Astfel de părinţi ar trebui să fim cu toţii. Însă şi tinerii, când ajung părinţi, nu mai sunt de acord, zicând ca și noi acum: Cum să îl las pe copil să împrăştie, să-mi prade munca sau, mai grav, să-l las să rătăcească? Însă instinctul copilului este corect. El vrea să fie liber. Şi este interesant că nu din pricina căderii omul doreşte să fie liber, ci pentru că aşa a fost zidit de Creatorul său, deoarece nu există altă viață decât în libertate. Şi sigur că partea ce i se cuvinea din avere îi oferea libertate fiului, nu? Cât timp a ţinut averea, a fost liber, chiar foarte liber. Însă averea s-a terminat. E primul lucru la care ar trebui să ne gândim: De ce se termină averea, iar odată cu ea şi libertatea?
♦Libertatea se încheie acolo unde se termină casa părintească și fiul iese din raza părintelui său. Pilda nu ne spune acelaşi lucru, pentru că ani de zile fiul risipitor a uitat de casa părintească şi s-a manifestat ca un om liber. Ceea ce însă putem observa este că tânărul, bogat fiind, simte îndepărtarea de casa părintească numai prin faptul că sărăceşte. Ca să mergem pe logica omenească, de ce devine sărac? Pentru că nu ştie să administreze averea. Da, sunt foarte mulţi oameni care nu ştiu să-şi administreze averea și am putea zice că nici viaţa. Şi aceasta se întâmplă atunci când consumăm mai mult decât producem.
♦La tânărul din Evanghelia de astăzi observăm că, pierzând averea, îşi pierde şi libertatea, pentru că nu mai are cu ce să-şi cumpere libertatea. Lumea aceasta are o lege foarte agresivă, numită legea junglei, după care omul, sărăcind, nu numai că devine rob, ci este chiar exploatat. Însă deasupra acestei legi există o altă lege, cea divină. Legile firii, pe care Dumnezeu le-a aşezat, se accentuează când omul este departe de Dumnezeu, ca atunci când el a trebuit să părăsească raiul şi Dumnezeu l-a avertizat prin ceea ce noi numim blesteme. Da, putem spune că blestemul este o avertizare a lui Dumnezeu, pentru că vine ca o urmare firească a îndepărtării omului de El. Nefirescul intră în viaţa omului atunci când omul se desparte de Dumnezeu. Ceea ce fiului risipitor i se părea firesc până atunci, adică să trăiască în desfătări, devine nefiresc, îl scoate chiar din legile firii, încât ajunge să dorească să-și sature pântecele din roșcovele porcilor. Cum ajunge omul să trăiască nefirescul? Din cauza sărăciei? Nu, iubiţii mei, ci pentru că este condus de patimi. În general, la nefiresc se ajunge printr-o viaţă îndestulată. Pântecele fiului risipitor s-a umplut de pofte și de patimi care în mod firesc îl robeau. De aceea nu i-a mai ajuns averea. De obicei, o lume care-şi permite material devine permisivă şi din punct de vedere spiritual.
♦Atunci când fiul îşi vine în fire, adică revine la firea omenească, zicem că foamea l-a adus acolo. Da, l-a ajutat, dar nu toţi cei flămânzi și săraci îşi vin în fire, cum nici bogăţia nu te aduce în fire. Dacă bogăţia este periculoasă în a te scoate din fire, şi sărăcia îi scoate pe mulţi din fire. Atunci când ai în tine aceste rezerve sau resorturi ale credinţei, te pot ajuta și bogăția, și sărăcia. Iată de ce este important să înveţe copiii, de mici, care este casa părintească, să înveţe drumul spre aceasta, spre biserică, spre Tatăl cel ceresc. Astfel vor avea şanse să-şi vină în fire. Fiul risipitor, venindu-şi în fire, iată, şi-a adus aminte de tatăl său și de bunătatea lui. Nu doar de bunătatea hranei, ci, mai mult decât atât, de bunătatea tatălui în manifestarea libertăţii. Noi căutăm să-L învinuim pe Dumnezeu de ce ne-a lăsat liberi, de ce a împărţit averea cu noi, dar, dacă El ne-a respectat libertatea, oare nu are şi El dreptul să fie liber? În mod liber a decis. Era averea Lui. Avea şi El libertatea de a decide să dea fiului mai mic partea ce i se cuvenea.
♦Aş vrea să mai subliniez un lucru legat de întâlnirea tatălui cu fiul. Şi de data aceasta, tatăl manifestă faţă de fiul cel risipitor o libertate absolută, înfricoşătoare. Îl primeşte, îl îmbracă, îl încalţă, îi oferă inelul dragostei celei dintâi, îi întinde masă, dar nu se spune nicăieri că îi oferă şi loc să doarmă sau îi oferă de lucru, căutând, într-un fel sau altul, să-l reţină. Tatăl nu l-a primit ca să-l înveţe minte și ca să-l stăpânească. Dacă fiul vine ca un năimit şi cere să fie primit doar ca să muncească pentru pâine, să fie stăpânit, tatăl îl primeşte ca pe un fiu, care poate fi gata din nou de plecare. Nu este cutremurător? Pe mine mă înfioară! Am zice că poate nu ne iubeşte aşa de mult și de aceea ne lasă. Suntem învăţaţi şi noi să fim părinţi care vor cu tot dinadinsul să-i facă fericiți pe copii. Nu pot fi fericiți în mod obligatoriu. Şi vedem aceasta din răspunsul pe care îl dă fiul mai mare. El se arată nefericit, deşi cu siguranţă nici pe el nu l-a oprit tatăl. Aşa vedem de multe ori şi religia noastră, ca și cum ne-am simți obligaţi să vă obligăm. Nu, dragii mei. Nu avem nicio obligaţie să vă silim la ceva. Să vă explicăm, da, pentru că învățătura Bisericii face parte din moştenirea noastră. Şi, dacă veniţi cu pocăință, chiar dacă ştim că sunteţi în stare să vă duceţi din nou și să vă înstrăinaţi de numele lui Hristos, avem doar obligaţia să vă primim, să vă îmbrăcăm cu haina cea mai bună, să vă arătăm din nou dragostea dintâi a Tatălui ceresc şi să vă împărtăşim din Jertfa Fiului Său, din jertfa viţelului celui îngrăşat cu dorul după un fiu liber. Numai aşa putem să-L iubim pe Dumnezeu într-o libertate absolută. Nici El nu ştie să iubească altfel decât într-o libertate înfricoşător de mare, absolută, veşnică.
♦Este foarte important să ştim cum e Dumnezeul nostru. E înfricoşător, dar nu în a pedepsi, ci în a iubi. Dumnezeu este drept şi judecata o va face Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Cum? Asumându-Şi El pedeapsa noastră. Aşa încât nu vom avea niciodată vreun motiv să spunem că nu L-am putut iubi. De El avem nevoie, „în El trăim şi ne mişcăm şi suntem”, spune Apostolul Pavel. Fără Dumnezeu nu suntem nimic. Departe de El suntem departe şi de firea noastră, ieşim din propria fire, ajungem chiar la păcate nefireşti, care ne distrug. Dragostea Părintelui ceresc ne primeşte în legile Lui, când ne venim în fire, dar tot dragostea Lui ne lasă şi într-o libertate absolută, până dincolo de graniţele firescului, deoarece dragostea Lui nu judecă pe nimeni. Altfel nu ne poate iubi Dumnezeu, nu vrea să poată și nu vrea să ştie de altă iubire decât aceea care ne îmbrăţişează atunci când vrem să venim în rânduiala Lui, în casa Lui, sau care ne lasă într-o libertate absolută, chiar să pierim, dacă aceasta este voia noastră. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan la Duminica a XXXIV-a după Rusalii – A fiului risipitor (24 februarie 2019)