Dacă nu ar fi trăit într-un mediu ostil și dacă numele de autor nu i-ar fi fost interzis, Alexandru Mironescu ar fi fost astăzi mult mai cunoscut. Și nu mă refer, spunând acest lucru, doar la lumea științifică din care face parte, în calitate de cercetător științific și profesor universitar în domeniul chimiei, ci la întreaga paletă a culturii. Punerea operei sale la dispoziția publicului este, în mare măsură, meritul profesorului Marius Vasileanu, care îngrijește și prefațează și al treilea volum al jurnalului semnat de profesorul Mironescu. Este vorba de lucrarea cu titlul „Admirabila tăcere. Jurnal 1970-1972”, apărută la Editura Humanitas în anul 2023.
Din capul locului aș spune că, deși este un intelectual autentic, cu doctorat în filosofia științei și cu preocupări literare, el nu se adresează în paginile sale de jurnal doar minții. Nu are deloc pretenția că discursul său este unul „obiectiv.” De altfel, pentru el, granița dintre lumea dinafară și cea dinăuntru, dintre lumea obiectivă și cea subiectivă, este una arbitrară și iluzorie. Universul, afirmă el, are o strânsă legătură cu conștiința, cu libertatea, cu aptitudinile creatoare sau distrugătoare ale omului. Relația dintre om și ceea ce se află în afara sa este atât de strânsă încât, dacă omul se joacă cu lumea, dacă are o percepție neserioasă sau imatură asupra ei, se joacă cu sine însuși, se ratează pe sine însuși.
Cred că pentru Alexandru Mironescu este valabil crezul marelui Dostoievski: „Dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos e în afara adevărului și realmente de-ar fi ca adevărul să existe în afara lui Hristos, aș prefera să rămân cu Hristos, și nu cu adevărul.” (F. M. Dostoievski, „Scrisori I (1837-1859)”, trad. rom. Leonte Ivanov, Editura Polirom, Iași, 2018, p. 275). În căutările sale, încă din tinerețe, Mironescu și-a pus cu acuitate problema existenței lui Dumnezeu. El și-a răspuns pozitiv la această întrebare și a fost conștient că astfel viața lui va trebui să aibă un itinerar aparte. Este vorba de un radicalism de tip dostoievskian extrem de necesar în viața duhovnicească. Ca și pe marele scriitor rus, experiența l-a ajutat din plin să discearnă sensul vieții. A făcut-o pentru sine, în primul rând, dar și pentru noi, cititorii săi, cărora ne împărtășește nimic altceva decât roadele experienței sale de o viață.
Fără îndoială, Alexandru Mironescu are căutări spirituale înalte, așa cum putem deduce și din paginile acestui volum de jurnal. Una din convingerile autorului nostru este că „nu există viață fără suferință, însă suferințele sunt altfel acolo unde e rugăciune și unde omul nu pierde legătura cu Dumnezeu”. Din păcate, cu noi se petrece întocmai ce s-a petrecut cu primii oameni în Eden, după cădere: „Și au auzit glasul Domnului Dumnezeu purtându-Se prin rai în boarea amurgului; și de la faţa Domnului Dumnezeu s-au ascuns Adam și femeia sa printre pomii raiului” (Facere 3, 8 – varianta diortosită de Mitropolitul Bartolomeu). În tâlcuirea părintelui Boris Bobrinskoy, acest text scripturistic ne înfățișează o apropiere între suflare/duh și cuvânt (Boris Bobrinskoy, „Împărtășirea Sfântului Duh”, trad. rom. Măriuca și Adrian Alexandrescu, Editura IBMBOR, București, 1999, p. 17-18), ceea ce ar putea însemna că protopărinții noștri nu înțelegeau Cuvântul pentru că nu mai aveau Duhul, motiv pentru care nu mai voiau să vadă Fața lui Dumnezeu. Cam în acest registru s-ar putea situa mesajul duhovnicesc al profesorului Alexandru Mironescu, în esența lui o teologie experimentală, mărturisitoare. A crede că Dumnezeu există e un pas, a crede că El este o Treime de Persoane constituie al doilea pas, însă pasul decisiv este acela în care omul se luptă ca această teologie treimică să nu rămână, pentru el, o pură abstracțiune, ci să primescă un contur concret, omenesc. E adevărat, conturul i l-a dat Hristos, prin iconomia Întrupării Sale, dar e nevoie și de participarea personală a fiecăruia la lucrarea Duhului Sfânt.
Deși a trecut prin multe suferințe și dezamăgiri, omenește vorbind, profesorul Alexandru Mironescu rămâne o figură luminoasă, un adevărat model pentru creștinii zilelor noastre. Un om de o căldură rar întâlnită, dar și de o sinceritate debordantă. Jurnalul său constituie familiarizarea cu o parte a universului său lăuntric, univers al unui intelectual creștin profund, pentru care căutarea Dumnezeului cel viu este scopul vieții. Așa cum spunea și Părintele Nicolae Steinhardt: „A fost unul din cei mai curați oameni din câți am cunoscut. Și un creștin cum rar întâlnim: nebigot, nehabotnic, nefățarnic; drept și îngăduitor”.
Ierom. Prodromu Nagy
Mânăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” Alba Iulia