Părintele Gavriil de la Nicula

Părintele Gavriil de la Nicula: „Caută să trăieşti permanent prezenţa lui Dumnezeu înaintea ta!”

Cuvânt rostit de Părintele Ioan în data de 29 septembrie 2017, cu prilejul comemorării trecerii la Domnul a Părintelui Gavriil Miholca de la Mânăstirea Nicula (1943-1988).

Zilele acestea am prăznuit trecerea la Domnul a unui părinte drag nouă, a părintelui nostru duhovnicesc, Părintele Gavriil Miholca. S-au împlinit 29 de ani de când Dumnezeu a socotit să-l mute mai aproape de El. Atunci noi nu am înţeles acest lucru, nu pentru că ar fi fost imposibil să înţelegem, ci pentru că ne era greu, gândindu-ne în primul rând la vârsta pe care o avea, 45 de ani, dar privindu-ne şi pe noi, care, din punct de vedere duhovnicesc, eram doar nişte copii. Aşa încât, cu cât trec anii, cu atât ne dăm seama că fiind acolo, la Domnul, comunicarea noastră cu Părintele Gavriil devine mai sigură, mai limpede. Şi când era în viaţă, pentru ca să ne împărtăşească voia lui Dumnezeu, el cerea luminarea minţii şi a inimii sale, cerea ca sufletul lui să se umple de Duh, dar se ruga şi pentru noi, ca să putem înţelege în Duh cuvintele lui, care erau de la Domnul.

Acum, fiind la Domnul, nu avem altă cale de a comunica cu Părintele decât aceea de a ne apropia şi noi de Dumnezeu, el rugându-se acolo, fiind aproape de Dumnezeu, mijlocind la Dumnezeu în rugăciune pentru noi. Iar noi nu ne mai împiedicăm de partea cea materială, chiar dacă socotim cuvintele ca nefiind materiale, ci încercăm să îl purtăm în sufletele noastre, în inimile noastre, iar cuvintele lui să le avem tot timpul în mintea noastră.

Ce înseamnă „părinte duhovnicesc”? Nu poţi să-l numeşti „părinte” decât pe cel ce te-a născut. În primul rând, pentru că din fragedă pruncie noi am învăţat să le spunem „tată” şi „mamă” celor ce ne-au născut trupeşte. Şi, în al doilea rând, pentru că aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel când le spune ucenicilor săi: „De aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi, căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (1 Co 4, 14). Deci nu putem avea mai mulţi părinţi. Noi, din respect, spunem şi altora „părinte”, deşi avem un singur părinte, pe cel ce ne-a născut duhovniceşte. Acest lucru îl simt eu, raportat la părintele meu duhovnicesc, Părintele Gavriil Miholca. Ca duhovnic însă, nu pot să spun că simt acelaşi lucru în raport cu fiii mei duhovniceşti. Poate-i un paradox. Atunci când este vorba de aceştia, vreau să cred şi-L rog pe Dumnezeu să mă ajute să cred mereu că cei care sunt legaţi, într-un fel sau altul, de misiunea mea, de ceea ce însemnez eu ca părinte, sunt născuţi în Duhul Sfânt. Nu vreau să stau niciodată între fiii mei duhovniceşti şi Dumnezeu. Aşa încât înţeleg foarte bine sensul cuvintelor Sfântului şi marelui Proroc Ioan Botezătorul, care spune despre Hristos: „El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”. De aceea, dacă nu simt că Hristos creşte în voi, cei care mă socotiţi părinte, înseamnă că sunteţi nenăscuţi, că sunteţi dependenţi ombilical de un om, şi nu de Dumnezeu. Am ţinut să vă spun aceste cuvinte pentru că, dacă am simţit libertatea, am simţit-o lângă Părintele meu. Atunci când îi ceream Părintelui sfat şi căutam cu tot dinadinsul să am o anumită dependenţă de prezenţa lui, care mi-era foarte dragă, cu cât parcă îmi doream mai mult, cu atât aveam mai puţin parte. Pentru că atât Dumnezeu, cât şi Părintele mă voiau liber. Acest lucru se petrece, de altfel, în relaţia cu Dumnezeu. Cu cât Îi spui lui Dumnezeu că vrei să fii robul Lui, cu atât El îţi arată că eşti liber, da, ca să fii şi robul Lui. Este singura experienţă pe care un om poate s-o aibă în adevărata libertate. Altfel nu există libertate. Dacă un preot socoteşte că trebuie să-l asculţi, înseamnă că nu te-a născut în Hristos. Dacă tu simţi că ai nevoie de părinte duhovnicesc şi eşti liber să-l alegi mereu sau să alergi la el mereu, înseamnă că în Duhul Sfânt te-ai născut prin părintele tău.

Poate că ar fi suficient să vă spun astăzi atât, ca să înţelegeţi care a fost relaţia mea, a unui om păcătos, cu Părintele Gavriil.  Chiar dacă sunt preot, mai întâi am fost elev, ucenic, şi am rămas ucenic mereu până la moartea Părintelui, şi chiar după aceea. Însă aş vrea să duc gândul mai departe, cu atât mai mult cu cât, iată, aşa a rânduit Dumnezeu ca astăzi să fie prezent aici un alt ucenic al Părintelui, părintele Liviu, care a fost coleg de seminar cu mine. Amândoi am început să-l cunoaştem pe Părintele Gavriil cam din aceeaşi perioadă. Aş vrea să înţelegeţi că în acea perioadă noi, ca preoţi tineri, eram doar nişte copii. Spre exemplu, când am mers în parohie, mulţi bătrâni au spus: De ce lăsaţi pe mâna acestui copil deciziile în parohie? Când trebuia să iau decizii nu mă temeam de oameni, ci de Dumnezeu. Au fost multe întrebări pe care le puneam Părintelui sau pe care aş fi vrut să le adresez şi nu aveam ocazie. Le socoteam pe toate ca de la Domnul, cunoscându-l pe Părintele meu. După o vreme am început să gândesc ca el, să vorbesc ca el, să gesticulez ca el, aşa încât, fără ca să-mi ceară ceva sau, de multe ori, întârziiind să-mi răspundă, mi-era destul să-l văd cu ochii aţintiţi asupra credinţei în Iisus Hristos, aşa cum spune Apostolul Pavel, încât să-mi fie foarte uşor să privesc şi eu într-acolo.

De multe ori, când mergeam în parohia Părintelui, atât în vremea cât a trăit, dar şi după aceea, auzeam vorbindu-se despre dânsul că a făcut lucruri miraculoase, alteori auzeam şi cuvinte banale, despre lucruri care nu erau ieşite din comun, dar toate acestea n-aveau nimic din viaţa Părintelui. Şi atunci îmi puneam întrebarea: Oare nu văd eu bine, oare nu văd ceea ce trebuie? Nu cumva oamenii aceştia văd lucrurile mai clar? Oare n-ar trebui să-l privesc şi eu prin ochii lor pe Părintele meu duhovnicesc? Şi acum, iată, după aproape 30 de ani de la mutarea lui la Domnul, rămân încredinţat că singurul lucru pe care a trebuit să-l observ a fost acela al relaţiei lui cu Dumnezeu. Toate celelalte sunt un rezultat firesc al acesteia: minunile, prorocirile, după cum se spunea, chiar şi viaţa lui, dincolo de orice explicaţii medicale. Ultimii zece ani au depăşit orice justificări de a mai fi, având o boală grea şi nu numai, o boală care l-a topit, dar chiar şi această minune am ajuns s-o privesc ca un firesc, ca un lucru normal pentru un om al lui Dumnezeu, pentru un om care era atât de alipit de Dumnezeu, care era una cu Dumnezeu.

Aceasta este icoana pe care nu doar că am păstrat-o, ci pe care o limpezesc gândindu-mă la Părintele, gândindu-mă la cuvintele lui, la gesturile lui şi, nu în ultimul rând, la ceea ce conta cel mai mult pentru el. Aş putea spune că toată învăţătura lui se rezuma la o singură idee: Caută nu numai să crezi, ci şi să simţi, să trăieşti permanent prezenţa lui Dumnezeu înaintea ta. Şi când spunea lucrul acesta, îl spunea cu atâta firesc, cu atâta convingere – era mai convins de prezenţa lui Hristos, Care stătea între noi, decât de faptul că el mai trăieşte, că mai este viu şi că mai respiră. Aşa încât nu-l speriau momentele când îşi pierdea cunoştinţa, când îşi pierdea respiraţia, şi îşi revenea în mod firesc, ca unul care poate era, aşa cum spune Apostolul Pavel, „fie în trup, fie fără de trup, Dumnezeu ştie”. Dar parcă în acele momente grele era mai mult în comuniune cu Dumnezeu, decât atunci când putea vorbi cu noi.

Acesta este gândul pe care aş vrea să-l leg şi eu de sufletele dumneavoastră, şi anume gândul Părintelui, pe care el tot timpul îl pecetluia de inima noastră: a căuta să credem, să cunoaştem, să trăim şi să ne purtăm tot timpul în prezenţa lui Dumnezeu, Celui ce este şi acum prezent aici, mai mult decât suntem noi.