Părintele Ioan: Alegerea lui Dumnezeu

♦A doua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, închinată cinstirii Sfinţilor Români, ne pune înainte Evanghelia chemării apostolilor. Chiar dacă trebuie să vedem sfințenia ca fiind mai mult decât viaţa biologică, ea nu este însă dincolo de viaţa noastră, pentru că a fi sfânt înseamnă a trăi o viaţă normală, sfințenia fiind singura soluţie de a ne trăi viaţa pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru noi. Sfinţii sunt prieteni ai lui Dumnezeu și, în mod firesc, sunt şi prietenii noştri. Dacă Dumnezeiescul nostru Mântuitor le-a spus ucenicilor Săi: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”, prin Duhul Sfânt, ucenicii au acces nu numai la cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu, ci și la adevărata și singura viaţă care merită să fie trăită. De aceea, chemarea apostolilor din Evanghelia de astăzi nu este altceva decât un model sau un plan în care Dumnezeu ne cuprinde pe toţi, încât să ajungem și noi să simţim această chemare.

♦Foarte mult se vorbeşte în lumea aceasta despre fericire, despre împlinire, despre mulţumirea sufletească, începând de la părinţii care îşi doresc copiii împliniţi şi până la conducătorii lumii, care defilează cu această temă, căutând fericirea oamenilor. Dar tot mai puţin se pune problema sensului vieţii. Aceasta este o temă sistematic evitată de toţi, urmând aceeași traiectorie, începând cu părinţii și dascălii, până la formatorii de opinie din mass-media. De ce am venit în lume? Ce căutăm aici? Nimeni nu răspunde la aceste întrebări, deşi tot mai des întâlnim tineri care ridică această problemă, începând prin a-și întreba părinţii de ce i-au născut. Oare de ce nu vrea omul ca sensul vieţii și rostul său pe pământ să fie cunoscute? Biserica are menirea de a răspunde la aceste întrebări. Iată de ce venim la biserică și de ce Îl căutăm pe Hristos. Sau, mai bine zis, de ce Hristos ne-a căutat pe noi, coborând pe pământ și întrupându-Se: ca să fie Cale. Cu aceasta şi începe Hristos: „Eu sunt Calea” Care duce la Adevăr şi Adevărul Care oferă Viaţa.

♦Vedem că oamenii sunt tot mai nefericiți, cu toate căutările lor și cu toate ostenelile părinţilor şi ale celor dragi. Se spune adeseori că cei de demult, chiar bunicii noştri, aveau acces la mai puţine bunuri materiale şi erau cu mult mai fericiţi. O spunem, dar nimeni nu se gândeşte ce ar trebui să facă. Tot mai mult întâlnim astăzi oameni care spun că ei cred în Dumnezeu și atât. Ei nu fac nimic mai mult în sensul acesta, nu merg la biserică, adică nu-L caută pe Hristos la El acasă, în casa Tatălui Său. Fiul cel risipitor îl caută pe tatăl nu pe drumuri, nu în desfătări sau bunătăţi, nu în lucruri materiale, nici măcar în exerciţii spirituale, ci îl caută acasă. Faptul că oamenii nu Îl mai caută pe Dumnezeu este primul semn al rătăcirii lor. Aşa fac copiii care nu își mai caută părinții atunci când ştiu că de acasă nu mai primesc nimic. Dumnezeu are însă ce să ne dea; este Singurul care poate să ne ofere însăşi viaţa. El ne-a dat-o pe cea biologică și ne-o oferă şi pe cea spirituală. Astfel, a-L căuta pe Dumnezeu nu înseamnă decât a ne căuta propria sursă de viaţă.

♦Iubiţii mei, Evanghelia de astăzi vorbește despre chemare. „Mulţi sunt chemaţi”, spune Hristos, „dar puţini aleşi.” Omul Îl alege pe Dumnezeu sau Dumnezeu îl alege pe om? Şi una, şi alta. Mântuitorul Se adresează chiar apostolilor, spunându-le: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”. Aşa încât primul lucru pe care trebuie să-l facem pentru cei ce nu sunt în biserică este să-L rugăm pe Dumnezeu să-i aleagă. De chemat i-a chemat. Îi cheamă chiar şi prin noi. Și dacă nu le spunem să vină în biserică, faptul că noi mergem la biserică este o chemare. Îmi amintesc că acum 40 de ani eram la liceu și stăteam în gazdă cu un tânăr mai mare decât mine cu doi ani. Părinții lui nu mergeau la biserică, erau comuniști, spunea el. Prima lui atitudine a lui a fost să râdă de mine, pentru că posteam, mă rugam şi mergeam la biserică. A fost foarte greu să rezist și să nu-i dau nicio replică, dar aşa m-a învăţat părintele la care mă spovedeam. În timp ce eu mă rugam, el cânta la chitară. Aşa a vrut Dumnezeu să fie nu pentru mine, ci pentru el, fiindcă într-o zi m-am trezit că mă urmărea în biserică. Mi-a fost la fel de greu, dar n-am spus nimic, din acelaşi motiv, nu că aș fi fost eu înţelept. A venit de mai multe ori, până ce într-o zi m-a întrebat ce trebuie să facă ca să se spovedească. M-a surprins. Dumnezeu atât de frumos lucrează în viaţa oamenilor, chiar şi prin păcătoşi ca mine. Dacă tu reuşeşti să mergi şi să te întorci de la biserică nu arătând ceva, ci păstrând ceea ce ai dobândit în biserică: răbdarea, evlavia, buna-cuviinţă, respectul, treptat o să fie atrași și cei din jurul tău să meargă în casa Domnului.

♦Deci iată, dragii mei, cum este chemarea pe care Hristos o poate face altora prin noi, însă, așa cum am spus, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să-i aleagă. Ce înseamnă să aleagă Dumnezeu? Să le mai dea o şansă. Este drept că la Dumnezeu şansele sunt foarte multe: de şaptezeci de ori câte şapte, dar nu sunt fără limită. Chiar noi am ratat atâtea ocazii în care Dumnezeu ne-a ales. Spre exemplu, îţi scoate în cale un om necăjit, pentru că te-a ales pe tine să-l ajuţi. N-ai bani, nu-i nicio problemă, dai ce ai. N-ai nici cuvinte sau sfaturi, nu-i nicio problemă, dai ce mai ai, adică răbdare. Dacă te înjură, rabzi. Poate să fie puţină răbdarea ta, însă trebuie să ceri lui Dumnezeu să-ţi dea har ca să poți face lucrul bun pentru care El te-a ales în ziua aceea. Aşa înţeleg eu chemarea şi alegerea fiecăruia dintre noi.

♦Poporul nostru a fost chemat de Dumnezeu într-un mod aproape de neînţeles, şi nu numai de către istorici, ci chiar de către marii teologi. Cum și când a devenit el creştin fără să fi avut misionari? Cum de a fost atâta timp creştin, fără să se vorbească aproape deloc despre episcopii lui? Nu ne legăm acum de istorie, explicaţii există și știm că am avut episcopi, preoţi şi misionari, adică apostoli. Dar un lucru este clar: românii nu au ucis niciun apostol, niciun propovăduitor al Evangheliei. Dacă ar fi făcut-o, rămâneau în istorie, aşa cum au rămas marile popoare. Convertirea acestor popoare a fost marcată prin uciderea unor mari propovăduitori pe care după aceea i-au cinstit ca sfinţi şi ca apostoli ai lor. Chemarea poporului nostru a fost cea mai firească. Dacă vorbeam înainte că este în firea omului să fie sfânt, am putea spune că este în firea românului să fie creştin. Însă foarte important pentru noi este nu să ne lăudăm cu faptul că suntem chemaţi, ci să ne responsabilizăm în faţa unei astfel de chemări profunde şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne aleagă, adică să nu epuizeze acele primiri de şaptezeci de ori câte şapte într-o zi.

♦Dumnezeu Şi-a îngrădit lucrarea pentru ca să ne mai lase şi nouă libertate de manifestare. De aceea, să cerem de la El înţelepciunea de a folosi această chemare şi de a exploata la maximum aceste alegeri pe care El le face, ridicându-ne de câte ori cădem. Pentru că alegerea o facem şi noi, atât când păcătuim, dar și după ce am căzut, când ne ridicăm. Minunat este că prin Hristos noi putem să-L alegem pe Domnul chiar dacă am căzut! Aşa se schimbă omul. Aceasta este singura noastră şansă de a deveni prieteni ai sfinţilor. Înrudirea noastră cu sfinţii este foarte importantă, dar această înrudire trebuie să o și folosim.

♦Iubiţii mei, să venim în casa Domnului şi, cu părere de rău faţă de păcate, să reînnodăm relația noastră cu Dumnezeu, să accesăm din nou alegerea pe care Dumnezeu o face mereu cu noi, știind însă că nu o face la infinit. Insist asupra acestui fapt, pentru că iată ce spun Sfinţii Părinţi: „În ceea ce te va afla, în aceea te vei mântui”. Amin.

Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a II-a după Rusalii – A Sfinților Români (18 iunie 2017)