♦Prezența lui Hristos între Înviere şi Înălţarea la ceruri aduce nu numai întărirea credinţei apostolilor în Dumnezeiescul lor Învăţător, ci ne întărește și pe noi, cei ce credem în El. Pe de o parte, deoarece prin moarte a biruit moartea, prin pogorârea la iad a biruit tot răul, şi, pe de altă parte, deoarece este prezent mai mult în viaţa noastră decât înainte de Patima Sa. Până la Înviere, Hristos a socotit să nu Se arate ucenicilor decât ca Om, deşi era şi Dumnezeu adevărat. După Înviere, prezența Lui este condiţionată de dorinţa noastră, şi nu de una de moment, ci de o dorinţă concretizată în faptă, adică în viaţa noastră.
♦Orice om care vrea să-L vadă pe Hristos și să fie aproape de El este chemat să trăiască ca atare, iar atunci prezenţa lui Hristos va fi mai profundă decât înainte de Patimă. Iată ce a spus ucenicilor: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Şi în Rugăciunea Arhierească, Hristos subliniază faptul că îi iubeşte pe ucenici, şi nu numai pe ei, ci pe toţi care cred în numele Lui, și vrea ca „iubirea Ta să fie în ei şi Eu să fiu în ei”. Iar ucenicilor le arată cum poate să rămână în ei: „Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el, şi locaş la el vom face”. Deci Hristos nu Se arată pentru ochii trupului, ci mai profund. El este cu noi şi în noi atâta vreme cât Îl iubim şi manifestăm această iubire prin faptul că Îl ascultăm.
♦Aşa se întâmplă, să ştiţi, în mod firesc, chiar și în familie. Este în firea lucrurilor ca omul să îşi arate dragostea prin ascultare. Nu trebuie să se gândească: „Măi, ia să-l ascult, ca să dovedesc că-l iubesc”. Nu, ascultarea vine de la sine. Sigur că față de oameni, fiind pământeni şi păcătoşi, dragostea nu este ca faţă de Dumnezeu. De multe ori, dragostea este condiţionată tocmai de viaţa celuilalt. Noi iubim partea bună din el. Nici eu n-aş vrea ca cineva să iubească ce este rău în mine, ci ceea ce este bun. De aceea nici dragostea faţă de oameni nu este absolută, ci depinde de lucrurile comune din viaţa pe care o ducem.
♦În aceste 40 de zile, cât Hristos S-a arătat ucenicilor, Biserica a căutat tot timpul să ne pregătească nu pentru Înălţare, ci, paradoxal, pentru ca să rămânem cu Hristos şi Hristos să rămână cu noi. De aceea, evangheliile ce s-au citit în ultimele duminici au fost legate de cunoaşterea lui Hristos ca Dumnezeu şi de alipirea de El. Și în evanghelia de astăzi, Hristos Se descoperă ucenicilor ca Dumnezeu. El vrea să Se descopere tuturor, pentru că toţi avem ochi duhovniceşti, dar, la mulţi dintre noi, aceștia sunt orbi datorită păcatului. Iată de ce insist asupra actului de pocăinţă, asupra mărturisirii păcatelor și curăţirii sufletului. Avem nevoie să ne întreținem curăţenia sufletească prin atenţia și grija de a-L iubi pe Dumnezeu.
♦Nu toţi cei din evanghelia de astăzi au văzut Dumnezeirea în Hristos. Chiar în minunea pe care El a făcut-o, ei au găsit pricină de sminteală. Oare putem înţelege cât de viclean este diavolul? Căci chiar binele pe care îl face Hristos este interpretat ca o faptă foarte rea de către farisei, care spun că, dacă Hristos ar fi fost de la Dumnezeu, nu ar fi dezlegat sâmbăta ochii orbului. De data aceasta, Hristossocoteşte că nici nu mai are ce să le explice. Pe de-o parte, ochii lor erau atât de orbiţi, încât nicio explicaţie nu putea fi valabilă. Hristos Se retrage şi nu intervine în cearta lor. Pe de altă parte, minunea este atât de evidentă, încât ce să mai argumentezi? Chiar orbul vine cu o logică atât de simplă: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Și noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic”.
♦Trebuie să fim atenţi la noi, cei din Biserică, pentru că putem aduce multă sminteală. Precis au fost mulţi din cei aflați acolo, care L-au comentat pe Hristos, însă oamenii erau interesați de ceea ce spuneau conducătorii Bisericii, fariseii. Adeseori auzim, atunci când facem vreo faptă rea: „Degeaba mergi la biserică”. Şi foarte bine că ni se spune aşa. Dar nu înseamnă să nu mai mergem la biserică, ci să anulăm ceea ce sminteşte. Sigur, cu cât eşti mai aproape de altar, cu atât eşti mai expus. Mai ales când e vorba de preoţi, de călugări sau de episcopi. Deci responsabilitatea creşte în funcţie de apropierea față de Sfintele Taine şi în special față de Hristos.
♦De aceea, iubiţii mei, unii socotesc să nu vină la biserică sau să nu se spovedească. Biserica înseamnă să te lupți, nu să fii triumfalist: Măi, ce suntem noi de buni, şi de frumoşi, şi de deştepţi! Noi dorim să fim cuminţi şi buni, dar lupta noastră unde este? Aşteptăm să moară dracul? Nu moare, nici nu renunţă. Singura soluţie este să ne luptăm după regulile jocului. Dacă am căzut, Hristos ne ridică. Dacă ne-am plictisit, El ne revitalizează printr-o predică sau printr-un cuvânt, printr-o lectură duhovnicească. Aşa încât singura cale de a lupta cu păcatul sau, mai precis, cu noi înşine, este să venim la Hristos, să fim cu Hristos și Hristos să fie cu noi.
♦Neoprotestanţii, şi, din păcate, chiar unii dintre credincioşii botezaţi ortodox se ţin numai după cuvinte și atât. Ei n-au o experienţă cu Dumnezeu, ci cu Iisus ca om, cu cuvintele lui Iisus, cu minunile lui Iisus. Sigur că este un pas foarte important când se ține seama de acestea, însă adevărata experienţă cu Hristos cel înviat, înălţat la ceruri şi rămas cu noi, experienţă pe care Biserica vrea să ne-o împărtăşească, o are cel cu un program de viaţă religioasă, care este prezent în biserică, unde are loc Liturghia, jertfa. Un astfel de om se jertfeşte şi el cât poate. Și, cât se jertfeşte, atâta primeşte, dar este prezent acolo şi trăieşte prezenţa lui Hristos.
♦Trebuie să recunoaștem că foarte mulţi dintre cei ce venim în biserică și ne împărtăşim cu Sfintele Taine nu avem experienţa Duhului Sfânt, adică nu-L simţim pe Dumnezeu că tronează în noi. Iisus istoric nu mai este. Experienţa ta intimă cu Dumnezeu o poţi avea dacă Hristos este stăpânul tău. Este condiţia simplă și unică. În momentul în care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, îţi stăpâneşte mintea, inima şi întreaga viaţă, în momentul acela nu numai că-L simţi, ci Îl trăieşti, așa încât nu-ţi dai seama dacă mai ai viaţa ta sau poţi să spui ca Apostolul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine şi viaţa mea de acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu”. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan la Duminica a VI-a după Paști – A Orbului din naștere (13 mai 2018)