Părintele Ioan: Dumnezeiescul dor al sfințeniei

♦Aflându-ne în Duminica Tuturor Sfinţilor, prima după Pogorârea Sfântului Duh, am putea socoti că este o duminică în care sunt prezentate roadele Duhului Sfânt. Da, vieţile sfinţilor sunt, de altfel, roadele Duhului Sfânt. Dar, ascultând Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie, care este ca o declarație de război, putem vedea această duminică ca pe un început de luptă, sigur, cu sine. Când auzim de război, ne gândim că trebuie să ne luptăm cu cineva, cel mult cu Dumnezeu, nicidecum cu oamenii şi nici chiar cu diavolul. Cel care se luptă cu sine are întotdeauna sorţi de izbândă. După cum spune îngerul în lupta lui cu Iacov, „cel care se luptă cu Dumnezeu, cu oamenii biruieşte”. Este important să spun acest lucru, pentru că, altfel, Evanghelia de astăzi ni se pare nu foarte grea, nu de neînţeles, ci o ameninţare. De cel care se leapădă de Hristos şi El Se va lepăda. Cine nu-şi ia crucea şi nu-L urmează nu va avea parte de Domnul. Cuvinte grele. Tot cel ce va lăsa ţarină, soţie, copii pentru Hristos, înmulţit va lua înapoi în veacul acesta şi viaţa veşnică va dobândi. Veţi zice că aceste cuvinte se potrivesc cu toţi cei pe care astăzi îi cinstim ca sfinţi, care au avut o viaţă de sfințenie. Adeseori aud un lucru foarte grav: Eu nu vreau să fiu sfânt, eu vreau să mă mântuiesc și nu să am probleme cu Domnul. Adică El să nu-mi creeze probleme în viața mea. Care viață? Cea pe care o duc fără El. Domnul nu-ţi creează nicio problemă, fii liniştit! Însă vei avea multe probleme în viață, nu create de El, ci avertizări îngăduite de El, astfel încât, în libertatea oferită de Domnul, să nu poți spune: „Doamne, n-am ştiut!”, ci cu bună ştiinţă să decizi ce faci cu viaţa ta.

♦De altfel, și după ce facem răul, Domnul nu Se supără, ci tot noi suntem cei supăraţi. Oare aţi întâlnit vreodată copii alintaţi care fac o boacănă şi tot ei se supără? Astfel suntem toţi cu Dumnezeu. Chiar dacă nu ne permitem cu semenii, dar cu Dumnezeu așa ne purtăm. Adică toată viaţa, Doamne, nu m-a interesat Împărăţia Ta, fericirea veşnică, dar la final o vreau. Și ce, ar trebui să fac ceva pentru ea? N-ar trebui să construieşti tu Împărăţia lui Dumnezeu, ci doar să ţi-o doreşti şi să nu-ți hrăneşti sufletul cu alte doriri. Sufletele sfinţilor sunt ca nişte receptacule însetate după Dumnezeu şi care nu vor să înlocuiască cu nimic această prezenţă a Lui. Dorirea după Dumnezeu alcătuiește viaţa fericită a pustnicilor. De ce este fericită? Pentru că se într-aripează cu dumnezeiescul dor, așa cum spune antifonul din cadrul Slujbei Utreniei.

♦Aceasta este totul, iubiţii mei. Restul este al lui Dumnezeu. El vine şi umple sufletul de har, El Îl trimite pe Duhul cel Preasfânt să umple viața noastră de lumină şi de trăire adevărată. La o astfel de chemare suntem invitați să răspundem. Atât. Nu numai că n-am făcut noi nimic din cele ce sunt în cer şi pe pământ, dar nici n-am fost acolo, nici nu le ştim, nici nu le bănuim, însă avem în sufletul nostru un dor neostoit. Nimeni nu poate să astâmpere acest dor după Dumnezeu. Din păcate, toţi încercăm în fiecare zi şi vedem că nu se poate, pentru că însetarea noastră după Dumnezeu o hrănim cu alte lucruri, fireşti de altfel, dar care nu își au locul lor acolo. Spre exemplu, mâncarea. Este firesc să-ţi fie foame, dar nu aceasta este foamea după Dumnezeu. Să mănânci încercând să-ţi astâmperi foamea după Dumnezeu este o mare nebunie, după cuvântul Domnului. Bogatului căruia i-a rodit ţarina și care a exclamat: „Suflete al meu, mănâncă, bea, veseleşte-te!”, Hristos i-a spus: „Nebune, sufletul tău tânjeşte după viaţa veşnică. În noaptea aceasta îţi voi lua sufletul tău”. Sufletul are această foame, dar este după Dumnezeu. Bogatul ştia că sufletul său are o problemă. Se pare că era şi el foarte plin trupeşte, cum suntem şi noi. Generaţiile noastre au o singură ţintă şi parcă următoarele generaţii au preluat-o în mod serios – să ne umflăm. Nu acolo este foamea şi setea. Nu poţi să îţi hrăneşti sufletul cu materia. Încearcă să răreşti simţurile cele trupeşti, ca să se dezvolte în sufletul tău sau ca să poată ieşi la lumină simţurile cele sufleteşti, cu care poţi să-L vezi și să-L pipăi pe Dumnezeu, prin care poţi să-L guști și să te hrăneşti cu El.

♦Iată ce este sfinţenia. Oare poate cineva să scape de această chemare fără să eşueze într-o viaţă tragică, dureroasă? Nimeni, dragii mei. Toţi suntem chemaţi să devenim sfinţi. Da, veţi zice, bun, dar atunci o să ajung în calendar. Nu, dragul meu, o să ajungi în cer. Sfinţii pe care îi avem în calendar nu s-au gândit că ajung acolo, ci la Dumnezeu. De aceea astăzi noi îi cinstim pe toţi sfinţii, nu doar pe cei din calendar, ci pe toţi, cunoscuţi şi, în special, necunoscuţi. Iată ce spune Domnul: „Cel ce caută să fie cunoscut de oameni nu mai este cunoscut de Dumnezeu”. De aceea, o altă însuşire a sfinților, pe care ar trebui s-o urmărim şi noi, este a nu căuta să plăcem oamenilor. Este foarte greu, mai ales când munceşti mult, când te străduieşti atât de mult şi oamenii nu te bagă în seamă, ba chiar te dispreţuiesc. Singura cale este să priveşti spre Dumnezeu, pentru că nu poţi să trăieşti cu această povară în care oamenii nu numai că nu te bagă în seamă, ci te și vorbesc de rău, te înfruntă, nerecunoscând binele pe care l-ai făcut, și pun pe seama ta lucruri pe care nu le-ai făcut. Dacă nu-L ai pe Dumnezeu şi nu te gândeşti tot timpul la El, este foarte greu. Poate fiecare om ar trebui să treacă prin starea aceasta, pentru că fiecare sfânt a trecut prin ea, trebuind să accepte că este mort faţă de lume. Și lumea te ajută sufleteşte să mori faţă de ea. Foarte des mă întreabă oamenii dacă să postească atunci când merg la o întâlnire. Dragii mei, suntem într-o ţară creştină. Cel botezat ca şi tine se simte ruşinat şi, ca să nu se simtă ruşinat până la capăt, te ruşinează pe tine. Dumnezeu nu numai că îngăduie lucrul acesta, dar el este în planul lui Dumnezeu, pentru că îţi face bine. Ca să te poţi alipi de Domnul, trebuie să fii dezlipit de lume.

♦Iată doar două din însuşirile necesare pe care ar trebui să le urmărim cu toţii în ce priveşte sfinţenia. Ele sunt suficiente ca să înţelegem de ce mulţi sfinţi nu sunt cunoscuţi de noi. Pentru că ei, fiind cu dor după Dumnezeu, nu mai urmăresc ce zic cei din jur. Veţi zice că atunci și relaţia socială merge perfect. Dacă asculţi de Dumnezeu, vei face numai bine în lumea aceasta, fără a aştepta ceva în schimb. Aceasta este a treia însuşire a sfinţilor, care nu aşteaptă de la noi nimic, nici chiar să-i lăudăm, nici să-i punem în sinaxar, nici să-i pomenim. Dar iată că Biserica a socotit să le consacre o duminică anume, prima după Rusalii, ca să-i pomenim pentru noi. Aşa vede Dumnezeu viaţa noastră. Aşa se cuvine s-o vedem şi noi. Aceasta este, de altfel, viaţa adevărată pe care ne-a croit-o Dumnezeu, fără să ne ştirbească libertatea, punându-ne înainte, ca modele ale sfinţeniei, vieţile tuturor sfinţilor. Amin.

Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica I după Rusalii – A Tuturor Sfinților (23 iunie 2019)