Dacă în Hristos s-a realizat mântuirea noastră obiectivă, cum este numită în teologie, ceea ce înseamnă că toţi suntem mântuiţi în Hristos în mod obiectiv, după Pogorârea Sfântului Duh se realizează mântuirea subiectivă, adică cu fiecare în parte. Astfel, fiecare suntem chemaţi să ne lucrăm propria mântuire pe temeiul mântuirii lui Hristos şi împreună cu El. Apostolul şi cele două Evanghelii citite astăzi ne prezintă tocmai această lucrare de mântuire a fiecăruia dintre noi.
După ce Hristos spune pilda semănătorului, El nu aşteaptă ca apostolii să-L întrebe tălmăcirea ei, ci merge până la capăt și le arată ce înseamnă sămânţa cea bună: „cuvântul lui Dumnezeu”. Vorbind despre Patima Sa și despre faptul că El va muri pe Cruce, spune astfel: „Bobul de grâu, când cade în pământ, dacă nu va muri, rămâne singur, iar, dacă va muri, aduce roadă”. Și Apostolulul Pavel mărturisește: „M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine; şi viaţa mea în trup de acum o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine”. Atât Apostolul, cât şi Hristos vorbesc despre moarte, dezintegrare, descompunere şi, îmi permit să spun, despre neputinţă. Hristos va fi răstignit, va sta neputincios şi va muri pe Cruce, plin de răni infectate. Nu vreau să vă prezint o imagine care să vă înduioşeze. Hristos le spune clar femeilor care plângeau: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeți pe voi şi pe copiii voştri”. De ce? Pentru că nu simţiţi ce trebuie. Ele încă se temeau, căci Îl vedeau neputincios, și nu înțelegeau că puterea lui Dumnezeu lucrează în slăbiciuni. Bobul de grâu trebuie nu numai să cadă pe pământ, ci să și putrezească acolo, să moară în pământ. Sau, pentru ca pâinea să devină hrana noastră, grâul trebuie să fie zdrobit, dezintegrat, trebuie să piară pentru ca să poată fi asimilat ca hrană.
Hristos continuă să-Şi asume această formă de bob zdrobit în Sfântul Potir, murind pentru ca să dea viaţă. Însă ce înseamnă să dea viaţă? Aici este cheia despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel. Și de aceea, în Evanghelia lui Ioan, Hristos Se roagă ca şi noi să devenim sămânţă, să avem ADN-ul lui Hristos, așa cum este la modă să se spună acum. Când un copil se naşte din părinţii săi, el poartă codul genetic al acestora. În ce Îl privește pe Hristos, El ne naşte la alt nivel, făcându-ne ca şi El. El moare. Tata şi mama nu mor. Pe vremuri, multe mame mureau, de aceea și înţelegeau mai bine ce înseamnă asumarea unei naşteri. Acum a scăzut foarte mult riscul, dar, paradoxal, au scăzut şi naşterile. Iată de ce nu înţelegem ce se întâmplă în viaţa religioasă, pentru că nu mai vedem mame murind la naştere şi taţi murind în timp ce își apără ţara şi familia. Vedem în schimb oameni bătrâni care se luptă să nu moară. Nimeni nu trebuie să-şi dorească să moară, dar să accepte și să-şi asume dacă Hristos îi oferă această şansă.
Pentru că, dacă Hristos vorbeşte de cuvântul lui Dumnezeu ca sămânţă, Apostolul Pavel vorbeşte de primitorul lui Dumnezeu ca sămânţă. Așa spunem la Sfânta Liturghie despre Hristos: „Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi”. Aceasta este, de altfel, taina transformării noastre. Hristos a vorbit despre cuvântul lui Dumnezeu ca sămânţă înainte de Patima Sa, pentru ca ucenicii să înţeleagă că, iată, Cuvântul lui Dumnezeu Se răstigneşte. Ca să aducă roade, El trebuie să devină sămânţa care moare, căci roadele le aduce în neputinţe. Dar Apostolul Pavel vorbeşte despre roadele Cuvântului lui Dumnezeu. El însuși era un bob ce a rezultat ca rod al Jertfei lui Hristos. Boabele spicului, care s-au format din bobul ce a murit, ce aşteaptă? Să devină la rândul lor fie sămânţă, fie pâine spre mâncare, adică să moară sau să se zdrobească.
Iată, dragii mei, de ce nu înţelegem noi pentru ce venim la biserică: ca să murim sau să ne zdrobim. Altfel spus, să ne lăsăm în mâna Semănătorului, Care pe unii ne alege să ne ducă la moartea împreună cu El, iar pe alții să ne zdrobească. Aceasta este viaţa de aici. Dar pentru ce să trăim, dacă trebuie să murim sau să ne zdrobim? Ca să avem viaţă în noi. Este un paradox. Uitaţi-vă dumneavoastră în jur sau chiar în oglindă: Ce viaţă avem în noi? Suntem ca nişte moluşte, mari, bine dezvoltate pe lateral. Dorim să ajungem la cer, dar tot rotunzi, nicidecum altfel, şi cam atât. Nu avem viaţă, deşi pentru ea luptăm. Știm cum trebuie să luptăm pentru viaţă? Dându-ne viaţa. Aşa s-a întâmplat de-a lungul întregii istorii. A apărat viața cel ce a fost dispus să-și dea viaţa. Așa să venim și noi la biserică, disponibili.
Pentru a trăi o viață adevărată avem nevoie de un ingredient de bază: disponibilitatea pentru jertfă sau pentru moarte. Eşti dispus să mori? Atunci o să dai viaţă. Nu înseamnă că trebuie să mori, dar disponibilitatea te face să te laşi în mâinile Tatălui ceresc, chiar dacă îţi este foarte greu, aşa cum a făcut Hristos. „Cu dor vreau să mă botez cu acest botez al sângelui.” Deşi I-a fost foarte greu. Pentru că atât de adânc a trebuit să coboare, încât a simţit că a fost abandonat de Tatăl ceresc, deşi El era în Tatăl şi Tatăl era în El. Prezenţa celui rău în iad a fost atât de mare, încât a simţit că Dumnezeu Tatăl L-a părăsit. Greu! Iată ce destrămare, ce descompunere, iată câtă neputinţă! Acolo a fost toată slăbiciunea şi toată puterea, acolo Hristos Şi-a arătat Dumnezeirea, unde și-a consumat nu numai toate puterile omeneşti, ci și-a depășit firea omenească. Veţi zice că El era şi Dumnezeu. Da, dar și tu ai în tine sămânţa Dumnezeirii, dacă te împărtășești de ea. Și începi de la cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că Evanghelia de astăzi nu vorbeşte despre Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie. Dar este tot atât de important să te împărtăşeşti din cuvântul lui Dumnezeu, știind că tot Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu este şi Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie.
Iată de ce Biserica ne cere asumarea morţii împreună cu Hristos, aşa încât fiecare să devină, la rândul lui, o sămânţă bună care lucrează în răbdare. Adică, răbdând şi tu, la rândul tău să devii sămânţă roditoare, să mori ca să dai viaţă. Dacă Hristos a murit pentru noi, care eram păcătoşi, aducându-ne mântuirea obiectivă, de care v-am vorbit la început, oare nu se cuvine ca şi noi să murim pentru păcatele noastre, astfel încât să trăim o viaţă adevărată?
Uitaţi-vă la oamenii care au făcut puşcărie pentru credinţă. Nu ştiu dacă l-aţi întâlnit pe Părintele Sofian Boghiu, dar era de o blândețe și de o candoare, încât atunci când zâmbea, parcă îţi zâmbea cerul, parcă Dumnezeu Se cobora pe pământ ca să-ţi zâmbească. Părintele Arsenie Papacioc – o mână de om care, cu zâmbetul lui, cu o frumuseţe plină de viaţă în ochii lui, străbătea cerul. Părintele Cleopa – câtă putere de viaţă la ani mulţi! Părintele Paisie Olaru, în care, atunci când îi vedeai ochii, simțeai că Dumnezeu te privește. Aceşti oameni n-au avut paturi nu numai în temniţă, dar nici în chiliile lor n-au avut așternuturi comode, nu şi-au permis nici mâncăruri de lux, pentru că n-au crezut în ele, ci au crezut că viața este în altă parte, în Moartea şi Învierea lui Hristos, în Jertfa de pe Golgota şi în cea de pe Sfântul Altar, şi în jertfa lor alături de Jertfa lui Hristos. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XXI-a după Rusalii – A Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic. Pilda semănătorului (11 octombrie 2020)