♦Biserica ne pregăteşte astăzi pentru marele Praznic al Pogorârii Duhului Sfânt. Aş socoti această duminică ca o icoană a vieţii noastre religioase, mai precis icoana relaţiei noastre cu Dumnezeu, pentru că, în prima parte a Rugăciunii arhierești, Hristos ne prezintă relaţia Sa cu Tatăl cel ceresc, care este modelul sau prototipul relaţiei noastre cu Dumnezeu. În primul rând, şi pentru Iisus Hristos, Dumnezeu este Tatăl. În al doilea rând, El ne arată că, şi pentru noi, Dumnezeu este Tatăl. De aceea, nu întâmplător, El alege să ne înveţe o rugăciune numită de noi „Tatăl nostru”, pentru că aşa Se adresa El Tatălui. Veți zice că în această rugăciune sunt cuprinse şi expresii care Îl prezintă pe cel care se roagă ca fiind pe pământ. Da, Hristos era şi El pe pământ, fiind atât Fiul lui Dumnezeu, cât şi Fiul Omului.
♦Deşi noi suntem numai oameni, născuţi din oameni, suntem chemaţi să devenim fii ai lui Dumnezeu, deci dumnezei. Sigur, fii după har, adică nu născuţi din Tatăl cel ceresc, ci înfiaţi prin Iisus Hristos. Și aceasta tocmai prin pogorârea Sfântului Duh, pentru că şi Hristos a devenit Fiu al Omului prin pogorârea Sfântului Duh peste Maica Preacurată. Astfel că a doua naştere a noastră, Botezul, nu este altceva decât „naşterea de sus” despre care Hristos vorbeşte cu Nicodim. Este naşterea noastră de sus prin Duhul Sfânt, la Botez, în numele Sfintei Treimi murind faţă de păcat şi primind viaţă din viaţa lui Iisus Hristos înviat, care este viaţa veşnică. Astfel că, de la Botez, noi devenim cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea, în primele decenii creştine, toţi cei botezaţi se numeau „sfinţi”. Apoi, începând din Antiohia, încă din perioada apostolilor, aceștia s-au numit „creştini”, adică ai lui Hristos.
♦Este drept, Rugăciunea arhierească, rostită de Iisus Hristos, este diferită faţă de Rugăciunea domnească, numită și „Tatăl nostru”, pe care El ne-a învăţat s-o rostim. Dar, în amândouă, El are în vedere nu numai relaţia Sa cu Tatăl, ci şi relaţia Sa cu lumea ca Fiu al Omului. La noi diferă însă relaţia noastră cu semenii. În Rugăciunea arhierească, Hristos insistă asupra relației Sale cu Tatăl, aş spune eu că exploatează această relație, pentru ca Tatăl cel ceresc să aibă grijă de oameni: „Păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi”. Pe când în Rugăciunea domnească spunem cu totul altceva: „Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Adică noi ne străduim să ne asemănăm cu Tine, iertând greşiţilor noştri, deşi singuri nu putem, decât cu ajutorul Tău. Cum noi dorim să-i iertăm pe semenii noştri, aşa dorim să ne ierţi şi Tu pe noi, Tată. Am putea spune deci că lucrurile stau tocmai invers: acolo Hristos foloseşte relaţia cu Tatăl ca să poarte de grijă ucenicilor Săi şi după ce El Se înalţă la ceruri, iar aici condiţionăm iertarea păcatelor noastre de iertarea greşiţilor noştri.
♦Iată, dragii mei, cum se poate întreţine o relaţie cu Tatăl cel ceresc. Iată și care este viaţa noastră religioasă stabilită de Hristos, Cel care Se înalţă la ceruri, dar nu ne părăseşte, ci vine la noi mai profund și mai aproape decât atunci când era în lume. De ce? Pentru că va fi nu numai cu noi, ci va fi în noi, așa cum a spus. Şi Duhul Sfânt este cu noi şi în noi. De aceea nu e greşit când în rugăciunea adresată Duhului Sfânt spunem „vino şi Te sălăşluieşte întru noi” și nu e greșit nici când spunem „vino şi Te sălăşluieşte între noi”. Pentru că grija noastră trebuie să fie la conştientizarea prezenţei Tatălui celui ceresc prin Iisus Hristos, Care Îl face cunoscut şi în numele Căruia El Îşi împlineşte misiunea, în Duhul Sfânt.
♦Cum ne putem noi pregăti pentru sărbătoarea Rusaliilor? Prin Botez am primit Duhul cel Sfânt, dar prin rugăciunea „Împărate ceresc” Îi cerem să Se sălăşluiască întru noi sau între noi. De ce să-I mai cerem aceasta, când este deja în noi? Problema cea mai grea și mai sensibilă, pe care niciunul dintre noi se pare că n-am rezolvat-o, este a prezenţei continue, neîncetate şi vii a lui Dumnezeu în viaţa noastră, în conştiinţa și în inima noastră, în noi şi în jurul nostru. Pentru că viaţa noastră capătă sens numai şi numai în prezenţa lui Dumnezeu. Când noi conştientizăm cât de mult face Dumnezeu pentru noi și cum poartă grijă de toate cele ale noastre, atunci ne dăm seama şi de valoarea noastră. Nimeni nu ne evaluează aşa cum ne evaluează Dumnezeu și pentru nimeni nu suntem atât de importanţi cum suntem pentru El, chiar şi când ne ceartă și ne bate.
♦Ne dăm seama însă mai dinainte cât de bun și de sfânt este Dumnezeu, că este atotputernic, atotştiutor, atotînţelept, Divinitatea absolută, Cea care depăşeşte înţelegerea noastră. Având un astfel de Dumnezeu prezent aici și acum, oare cum ar trebui să stăm? Ce ne lipseşte ca să fim cu mult mai atenţi înaintea Lui? Gândiţi-vă dumneavoastră cât de firesc s-ar schimba viaţa noastră în bine, şi nu numai aici, acum, ci în toată vremea şi în tot locul. Când Hristos stăpâneşte în inima și în mintea ta, în sufletul şi în trupul tău, în viaţa ta și în lucrul tău, iată că de la sine viaţa noastră în general se schimbă și atenţia pe care o aveam împrăştiată în toate grijile vieţii se concentrează pe prezenţa lui Dumnezeu. Hristos are o pildă atât de delicată, în care spune că un om, care a găsit o comoară în ţarină, a vândut toate cele ce le avea şi a cumpărat ţarina aceea, pentru că, având comoara respectivă, putea să le cumpere pe toate celelalte. Păi, dacă Îl ai pe Hristos, nu-ţi mai lipseşte nimic.
♦Iată de ce Biserica insistă asupra acestei prezenţe continue a minţii noastre înaintea lui Dumnezeu. Noi o numim trezvie sau minte trează. Dar nu numai mintea, ci întreaga noastră fiinţă vibrează altfel, şi inima bate altfel, iar întregul organism funcţionează mai bine. S-a descoperit, nu de multă vreme, cât de importantă este dragostea familiei pentru un bolnav. Dacă un om este iubit, se vindecă mai uşor. Dacă este ocrotit, un copil creşte mai bine. Aşa încât prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, mai mult decât orice dragoste pământească, pune totul în rânduială. Şi acestea toate Dumnezeu nu le cere pentru El, ci pentru noi, ca să ne fie nouă bine.
♦Este drept că astfel suntem mai buni şi cu ceilalţi, iar viaţa noastră devine mai plăcută pentru cei din jurul nostru. În ziua de astăzi, lumea simte că are nevoie de aceşti oameni, disponibili, buni, iertători. Dar nu putem ajunge astfel prin decrete şi legi, ci printr-o viaţă cu Dumnezeu, care de la sine îţi revelează ce trebuie să faci, ce este bine şi ce este rău. Omul are o singură luptă, cu sine: să nu se lase atras de ceea ce este rău şi să se alipească de Dumnezeu tot timpul. Aceasta este singura grijă și aceasta îl face pe om să devină dumnezeu: să cultive mereu dragostea faţă de Dumnezeu şi grija de a creşte această apropiere El, care, sigur, se revarsă întotdeauna spre aproapele.
♦Aşa cred că trebuie să înţelegem pregătirea pentru sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh, pe care, iată, Biserica ne cheamă de astăzi s-o avem în această săptămână care urmează și în care să fim prezenţi cu toţii înaintea lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, să fie prezent în viaţa noastră. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan la Duminica a VII-a după Paști – A Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic (20 mai 2018)