♦Un gând pe care vi l-am mai împărtăşit anii trecuţi de Înălțarea Domnului a fost acela că prin praznicul de astăzi suntem și noi chemaţi să ne înălţăm mintea şi inima spre cele cereşti. Aş vrea să duc acum gândul mai departe, pentru că nu este suficient doar ca raţiunea şi sentimentele noastre să se înalţe spre Dumnezeu. În primul rând, aş vrea să ţinem seama de faptul că Hristos făgăduieşte ucenicilor că va rămâne cu ei. Este foarte important să înţelegem că Hristos este cu noi, deoarece, prin trimiterea Duhului Sfânt, El oferă ucenicilor şi tuturor celor ce vor crede într-Însul o altă experienţă și, mai mult decât atât, o altă vieţuire împreună cu El și o altă trăire a Sa împreună cu noi.
♦Chiar dacă prin faptele noastre nu ne înălţăm spre Domnul, mintea trebuie să tragă întreaga fire spre Dumnezeu, iar inima să tânjească spre El, aşa cum spune psalmistul: „Precum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu pe Domnul” și „însetat este sufletul meu de Dumnezeul cel viu”. Pentru că iată, dragii mei, există un lucru aproape de neînţeles pe care îl trăim în fiecare clipă: Dumnezeu este prezent, noi ne înălţăm mintea şi inima noastră la El, şi totuşi sufletul nostru rămâne însetat după Dumnezeu. Se întâmplă ca atunci când un medic, deși are la îndemână medicamentul, îl dozează și îl oferă bolnavului din vreme în vreme, fără să i-l dea dintr-o dată, ca nu cumva să-i fie spre moarte, iar nu spre vindecare. Și acesta este un exemplu atât de departe de experienţa și trăirea pe care omul este chemat s-o aibă cu Dumnezeu.
♦Iată de ce nu este suficient să avem exerciţiul înălţării minţii şi al inimii, ci trebuie să nu ne lăsăm în urmă viaţa noastră adevărată. Altfel, se naşte făţărnicia sau dispare smerenia. Pentru că iată, dragii mei, ceea ce umple acest gol imens, infinit, între om și Dumnezeu, este smerenia, care uneori revine în viaţa noastră doar atunci când putem să spunem: „Doamne, nu sunt vrednic”. Da, o spun oamenii după spovedanie, după ce li s-au dezlegat păcatele, sau oameni care n-au păcătuit, care sunt curaţi cu inima şi tocmai de aceea Îl văd pe Dumnezeu şi se văd şi pe sine. Dacă între Dumnezeu şi păcat este o astfel de distanţă, încât nu se întâlnesc niciodată, noi aflându-ne între acestea, iată că există o distanţă foarte mare, dar măsurabilă cu infinitul, între om şi Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, omul se simte pierdut, necurat și neputincios. Singurul lucru spre care poate să caute Dumnezeu este cel despre care a vorbit Maica Domnului, într-un mod foarte poetic, dar foarte precis: „A căutat spre smerenia roabei Sale”.
♦De aceea, dragii mei, atunci când gândul şi inima se înalţă spre Dumnezeu, omul trebuie să aibă în sine smerenia și dorul după Dumnezeu. Și aceasta mai mult decât conştiinţa prezenţei lui ca o îndreptăţire de sine. Acest vid care se creează în mintea şi în inima noastră naşte o altfel de voinţă, care nu este alimentată din îndreptăţire și din încrederea în sine, ci, dimpotrivă dintr-o totală și absolută încredere în Dumnezeu. Aşa încât omul poate să-şi dea drumul într-o smerenie totală, cum spune marele Apostol Pavel: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Adică atunci când nu mă mai încred în mine și îmi văd toată neputinţa, atunci mă arunc cu totul către Dumnezeu şi, El fiind tăria mea, îmi va da putere, aşa cum mărturisește psalmistul: „Domnul tărie poporului Său va da”. Cu cât mă micşorez, cu atât El creşte în mine. Cu cât smerenia coboară în mintea mea, în neputinţele, în nimicnicia mea, în păcatele mele, cu atât sufletul meu Îl poate primi pe Dumnezeu, Cel ce Se înalţă. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Înălțarea Domnului (6 iunie 2019)