Înfrânarea, exercitată liber de omul credincios, nu e înfrânare din urcușul spre Dumnezeu, ci depărtare de rele, având rostul să-l fereasca pe om de scufundarea totală în lume. Desigur, lumea, ca zidire a lui Dumnezeu, își are rostul ei pozitiv. Ea are să ne ajute în urcușul spre Dumnezeu. Rațiunile divine ce iradiază din ea o umplu de o lumină și de o transparență care dau o perspectivă infinită înțelegerii noastre. Orice lucru, prin sensul lui niciodată epuizat, prin rostul lui niciodataă deplin deslușit în ansamblul universului, trebuie să dea mereu de meditat rațiunii noastre și să o înalțe dincolo de acel lucru. Orice lucru, prin infinitul sensului și prin înrădăcinarea lui în infinit, prin legăturile lui, de nesfârșită complexitate, cu sensurile tuturor lucrurilor, este un mister. Cu atât mai mult, persoana unui semen al nostru, care niciodată nu poate încăpea într-o formulă rațională închisă, care nu se poate niciodată epuiza în comunicarea ei și în setea ei de cunoaștere și de iubire. Cât de mult nu ne ajută un semen al nostru să ne ridicăm spre infinitul de taine prin înțelesurile interminabile din el; cât de mult nu ne fortifică în urcușul nostru spiritual prin negrăitele și nesfârșitele puteri de încurajare, de încredere ce iradiază din el!
Lumea lucrurilor și persoanelor e menită astfel să fie scară spre Dumnezeu, sprijin în urcușul spre El. Dar, prin patimi, omul ia lumii această adâncime luminoasă, această transparență ce merge până în infinit. În loc să mai fie orizont de mistere, lumea devine un conținut material consumabil, un zid impenetrabil, nestrăbătut de nicio lumină de dincolo. De fapt, patimile trupești – lăcomia pântecelui, iubirea de avuție, curvia – nu mai rețin din lucruri și din persoane decât ceea ce-i material, ceea ce poate satisface pofta trupului nostru; iar mânia, întristarea, slava deșartă se explică tot din această reducere a lucrurilor la aspectul lor util trupului și mărginit. Lucrurile nu mai sunt decât ceva ce se mănâncă, sau dau alte înlesniri și plăceri trupului: îl duc repede, îi dau mirosuri și gusturi plăcute, îi prezintă un aspect material lucios, îi oferă o odihnă comodă; iar persoana semenului e numai un trup care poate trezi plăceri trupului nostru sau un cuantum de cai putere, utilizabil ca unealtă pentru producția de bunuri plăcute trupului. Lucrurile și persoanele nu mai cuprind decât ceea ce cade imediat sub simțuri, și nimic dincolo de simțuri. Ele au devenit opace. Lumea a devenit unilaterală, săracă, fără reliefuri de alt ordin decât cel sensibil. Păcatul împotriva lui Dumnezeu, Spiritul creator, e și un păcat împotriva lumii.
Dar această prefacere a lucrurilor în simple bunuri de consum și această reducere a persoanelor la aspectul de obiecte, în loc de a-l face pe om mai liber, suveran în mijlocul lumii, l-a făcut sclavul ei, căci l-a făcut sclavul poftelor trupești crescute peste orice măsură, încât frâna pe care creștinismul îl îndeamnă pe om să o pună în funcțiune este revendicarea, din partea spiritului din om, a drepturilor sale față de impulsurile inferioare care l-au copleșit. Prin înfrânarea care limitează patimile, omul restabilește conducerea și libertatea spiritului în sine însuși. Dar prin aceasta, trezește în sine factorul care vede în lume și altceva decât obiecte care satisfac aceste patimi. Prin înfrânare, omul alungă de pe lume valul de întuneric și-i redă iarăși însușirea de transparent al infinitului. Deci nu un dispreț de lume se manifestă în înfrânare, ci voința unei descoperiri a întregii măreții a lumii; înfrânarea nu e o întoarcere de la lume peste tot, pentru a căuta pe Dumnezeu, ci o întoarcere de la o lume îngustă și îngroșată de patimi, pentru a găsi o lume transparentă, care devine ea însăși oglindă a lui Dumnezeu și scară către El.
Propriu-zis, între lumea adevărată și Dumnezeu nu e un raport de excludere reciprocă. Dar ca metodă prealabilă pentru găsirea lumii adevărate e folositoare întoarcerea de la lume, de la lumea căzută prin vina omului sub vraja răului, de la lumea care-și așteaptă și ea, suspinând, eliberarea.
Aici, de fapt, se despart cele două drumuri ale creștinilor ortodocși, după etapa credinței, a fricii de Dumnezeu și a pocăinței, pe care le-au parcurs împreună. Acum monahii apucă pe un drum, creștinii din lume pe altul.
Monahii apucă pe drumul mai sigur, mai radical, mai scurt. Ei știu că patimile se instalează în ființa umană și deci omul ar trebui să dea lupta înfrânării cu sine însuși. Dar mai știu că voința acestuia este slăbită de aceste patimi și e mai bine să-i fie ușurată lupta cu ele, luându-le ocazia de a se naște și stârni, adică luându-le materia care le face să se formeze și să se aprindă. De aceea ei aleg ieșirea din lume. Prin aceasta retează de la început orice putință de naștere și de stârnire a patimii. Toată problema pentru ei de aici înainte este să persiste în această retragere, căci pofta lipsită vreme îndelungată de materia care s-o satisfacă sau de prelungirea în faptă, se veștejește și nu mai duce la patimă sau o slăbește.
Drumul celorlalți creștini e mai prelungit și mai puțin sigur, dar nu e exclus să ajungă și unii din ei pe vârful sfințeniei; sau, în orice caz, chiar dacă nu ajunge până acolo, orice creștin e dator să se silească spre un anumit progres spiritual. Iar de acest progres ține și o anumită înfrânare. Creștinii din lume nu pot, desigur, să practice o înfrânare radicală ca monahii, dar pot practica și ei o anumită cumpătare care, sporind cu vremea, să ajungă la înfrânarea monahala. Ei merg mai încet, dar pot ajunge aproape tot până acolo. Dacă le lipsesc ostenelile din proprie inițiativă, cele de voie, Dumnezeu compensează lipsa acelora prin plusul de necazuri ce le aduc asupra lor greutățile și datoriile vieții, fără voie. Dacă le primesc pe acestea cu răbdare, pot să se purifice de patimi aproape ca și monahii. Dacă înfrânarea este o virtute mai mult a monahilor, răbdarea este mai mult a mirenilor, deși nici unii, nici alții nu trebuie să uite cu totul de virtutea celorlalți.
Ruperea de lume a monahilor este întărita prin trei voturi: votul sărăciei, al castității și al ascultării. Prin acestea, ei se obligă să persiste toata viața în această renunțare la împătimirea de lume, adică în înfrânare. În ele se concentreaza de fapt promisiunea de a se înfrâna nu numai de la cele opt patimi, ci și de la tot ce le poate prilejui: Prin votul sărăciei, ei se obligă să se înfrâneze nu numai de la iubirea de avuții, ci chiar de la orice posesiune care le poate fi un prilej spre pofta de avuție. Totodată, prin acest vot monahii se țin la adăpost de putința externă a lăcomiei pântecelui, fiind lipsiți de mijloace. Prin votul castității, se obligă nu numai la înfrânarea de la curvie, ci și de la legătura conjugală care-i poate stârni la curvie. Iar prin votul ascultării se obligă nu numai la înfrânare de la mândrie, ci și de la dreptul de a-și spune părerea atunci când socotesc că văd lucrurile mai just, căci și aceasta poate fi un prilej de stârnire a mândriei. Tăindu-și lăcomia pântecelui, patima desfrânării, a iubirii de bani, a mândriei, ei își taie implicit și patima mâniei și a întristării, care sunt susținute de acelea.
Deci monahul, dând aceste voturi și păzindu-le cu strictețe, trebuie să se înfrâneze în mod radical de la fiecare patimă în parte. Și anume, de la șapte din ele: iubirea de arginti, desfrânarea, mânia, întristarea, lenea, slava deșartă, mândria, și chiar și de la ceea ce le poate prilejui. În privința mâncărurilor însă nu i se cere o renunțare radicală, nici măcar o împuținare exagerată, ci numai o cumpătare.
Monahul trebuie să fugă numai de îmbuibare, de ceea ce este peste măsură, ba chiar de săturare, sculându-se de la masă puțin înainte de a se fi săturat. Dar în privința cantităților și a felurilor de mâncare, nu se dă o regulă uniformă, căci cei mai debili trebuie să se hranească mai bine, iar cei mai plini de vitalitate, mai puțin. Principiul e ca mâncarea să susțină trupul ca unealtă de lucru duhovnicesc, deci să nu devină o piedică nici prin debilitate, nici prin prea mult must în el.
În general, toți Părinții recomandă monahilor mâncarea de post și din când în când ajunări sau rețineri totale de la mâncări. Mâncările de post au și ele rostul de a slăbi puterea nereținută a poftei, care face din om un rob și-i ia putința de a vedea și altceva în cele ce le mănâncă decât materia de consumat. Prin slăbirea poftei, mâncarea devine un act în care e prezentă și reflexia, și gândul la Dumnezeu. Rațiunea nu mai e slujitoare la dispoziția poftei, ci redobândește rolul de conducătoare. În jurul actului mâncării se coboară o lumină duhovnicească; nu mai e un act irațional, închis în întuneric.
Dar postul mai înseamnă și un act de preamărire a lui Dumnezeu, pentru că este un act de înfrânare a propriului egoism, crescut prin poftele spirituale și trupești, în așa măsură încât nu mai încape nimeni de noi, nici chiar Dumnezeu, dându-ne iluzia, și trăind astfel, de parcă numai persoana noastră ar exista și parcă pentru ea ar fi toate. Omul suferă de o buhăială monstruoasă a eului, căci extinderea lui egoistă nu e o adevărată creștere, ci o umflare bolnăvicioasă, care vrea să se întinda peste toți și toate. Ea e produsă prin convergența tuturor patimilor, e manifestarea lucrărilor tuturor microbilor spirituali sălășluiți în eul nostru. Postul e antidotul împotriva acestei extensiuni patologice a poftelor și a egoismului. El e adunarea smerită a eului în sine, dar prin transparența sa vede pe Dumnezeu și se umple de viața consistentă a lui Dumnezeu. Aceasta e creșterea duhului din om, din Duhul dumnezeiesc. Numai în Dumnezeu și din Dumnezeu cel infinit poate crește omul spiritual și în armonie cu toți și cu toate. Dar egoistul, vrând să crească în afara lui Dumnezeu și a relațiilor iubitoare cu semenii, crește numai în aparență și pentru scurtă vreme.
Postul cu trupul este el însuși un act de creștere spirituală. Este o încordare a voinței și o reașezare a domniei spiritului asupra trupului. În concepția creștină, în special ortodoxă, sufletul și trupul nu-și trăiesc viața izolat, ci, în starea normală, sufletul trebuie să spiritualizeze trupul, și trupul să fie mediul de lucrare a spiritului.