Sfântul Vasile cel Mare
Omilie la Sfânta Naștere a lui Hristos
(fragment)
Dumnezeu pe pământ, Dumnezeu întru oameni, nu prin foc şi trâmbiţă, nici pe munte fumegând, nici prin negură şi vijelie înspăimântând sufletele legiuitorilor celor ce-L ascultau, ci prin trup, blând şi binevoitor vorbind celor de un neam cu El. Dumnezeu [S-a arătat] în trup, nu lucrând din vreme în vreme, precum în proroci, ci unindu-Se cu firea omenească, pe care și-a făcut-o cu totul a Sa şi, prin înrudirea trupului Său cu noi, aducând iarăşi la Sine toată omenirea.
Aşadar, zice, cum printr-unul a venit la toţi luminarea? În ce chip [este] Dumnezeirea în trup? Ca focul în fier; nu prin strămutare, ci prin împărtăşire. Căci focul nu iese din sine alergând spre fier, ci, rămânând în sine, îi împărtăşeşte acestuia puterea sa; nici nu se micşorează din pricina împărtăşirii, ci îl umple cu totul pe cel ce se împărtăşeşte de el. Aşadar, în acelaşi fel şi Dumnezeu Cuvântul nu S-a mişcat ieşind din Sine. Şi S-a sălăşluit întru noi, fără să sufere schimbare. Şi Cuvântul S-a făcut trup (Ioan 1, 14), fără ca cerul să rămână lipsit de Cel ce ţine toate, iar pământul L-a primit în sânurile sale pe Cel ceresc.
Să nu te gândeşti la o cădere a Dumnezeirii, căci nu se mută din loc în loc, ca şi trupurile, nici să nu-ţi închipui că Dumnezeirea a suferit vreo mutare, preschimbându-Se în trup; căci Cel nemuritor este neschimbabil. Prin urmare, zice, cum de nu S-a umplut Dumnezeu Cuvântul de neputinţa trupească? Zicem [că nu S-a umplut de neputinţă], aşa cum nici focul nu se împărtăşeşte de însuşirile fierului. Negru şi rece [este] fierul, însă, dacă este aprins, se îmbracă în forma focului, el însuşi devenind luminos, fără să înnegrească focul şi el însuşi aprinzându-se, fără să răcească flacăra. Aşa şi trupul omenesc al Domnului, el însuşi s-a împărtăşit de Dumnezeire, fără să transmită Dumnezeirii neputinţa sa proprie. Nu încuviinţezi că Dumnezeirea lucrează asemenea acestui foc sensibil, însă îţi închipui [că există] patimă la Cel nepătimitor, din pricina neputinţei omeneşti, şi nu ştii cum firea stricăcioasă a dobândit, prin comuniunea cu Dumnezeu, nestricăciunea? Înţelege deci taina.
De aceea [S-a arătat] Dumnezeu în trup, ca să omoare dinăuntru moartea care se încuibase în acesta. Căci aşa cum doctoriile stricăcioase, cu toate că sunt foarte tari, sunt asimilate de trup şi aşa cum întunericul ce se află în casă se risipeşte la ivirea luminii, tot aşa moartea care stăpânea firea omenească, a fost nimicită în prezenţa Dumnezeirii. Şi aşa cum gheaţa din apă, câtă vreme e noapte şi umbră, domneşte peste cele curgătoare, cu toate că soarele când încălzeşte o topeşte cu raza sa, tot aşa a împărăţit moartea până la venirea lui Hristos. Dar, după ce s-a arătat harul cel mântuitor al lui Dumnezeu (cf. Tit 2, 11) şi a răsărit Soarele dreptăţii (cf. Maleahi 3, 20), moartea, de vreme ce nu purta în sine înfăţisarea vieţii celei adevărate, a fost înghiţită de biruinţă (cf. I Corinteni 15, 54).
O, adâncul bunătăţii şi al iubirii de oameni ale lui Dumnezeu! Datorită covârşitoarei mărimi a iubirii de oameni, nu ne-am supus robiei. Căutând cu stăruinţă raţiunea pentru care Dumnezeu [este] întru ei, oamenilor li se cuvine să se închine bunătăţii [Lui].
(PG 31, 1460B-1461C)
Traducere: Ierom. Prodromu Nagy
Mânăstirea “Sfântul Ioan Botezătorul” – Alba Iulia