Părintele Ioan Cojanu
88 posts
♦Neinsistând asupra minunii săvârşite de Domnul în Evanghelia de astăzi, decât amintind că, şi de data aceasta, Hristos a făcut minunea în colaborare cu omul, mai precis cu Simon, cel pe care-l va numi Petru, aş vrea să mă refer la ceea ce se întâmplă după ce se petrece această minune. Pescarii se întorc la mal, dar gestul lui Petru este neaşteptat. Unii ar spune că seamănă cu gestul celor din ţinutul gherghesenilor, care, după ce Hristos a tămăduit doi îndrăciţi, iar ei au pierdut o turmă de porci în lac, L-au rugat pe Hristos să plece din ţinutul lor. Tot aşa şi Petru, aruncându-se în genunchi, Îl roagă la fel de direct, cum era şi el: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt păcătos!” Bogat de acuma, el se simţea devastat, îşi simţea doar pustiul din el şi că nu poate să-I ofere nimic lui Hristos, nici chiar sufletul […]
♦În vremurile noastre se vorbeşte prea mult de suferinţă. Pe de o parte, lumea fuge tot mai mult de suferinţă; pe de altă parte, aceeaşi lume simte o suferinţă tot mai adâncă şi mai agresivă. Iar atunci când nu există suferinţă trupească, există o suferinţă sufletească. De ce o simţim mai adânc? Poate tocmai pentru că fugim de ea. Hristos, Dumnezeul nostru, a venit în lume pe calea chenozei, adică a deşertării de Sine, a golirii de slava Sa şi a suferinţei. Şi chenoza, şi suferinţa înseamnă cruce. Acelaşi lucru ne cere şi nouă: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea”, îmbrăţişând suferinţa. ♦Toate aceste lucruri ce se petrec în lume au o anumită componentă corectă. Omul este făcut de Dumnezeu să fie fericit, să se bucure, să se împărtăşească nu numai de viaţa aceasta, ci şi de acel belşug de […]
CE ESTE TIMPUL? Pentru Părintele Dumitru Stăniloae, „timpul este scara întinsă de eternitatea lui Dumnezeu, pusă la dispoziția mea după măsura mea, printr-o lucrare a lui Dumnezeu la nivelul meu”. Pentru noi toți, timpul trebuie să devină poarta spre eternitatea lui Dumnezeu. Timpul nu măsoară eternitatea, însă o atinge prin faptele omului săvârșite în timp. TIMPUL ȘI OMUL Parafrazând cuvintele Mântuitorului, putem spune că nu omul a fost făcut pentru timp, ci timpul pentru om, iar omul pentru eternitate. Omul, deși limitat ca creatură, are capacitatea să se depășească pe sine și prin har să săvârșească lucrul lui Dumnezeu. Fără fapta omului care să aibă dimensiunile veșniciei, timpul nu-și are justificare, ba mai mult, prezența sa devine o poartă spre abisul inexistenței. HARUL ȘI TIMPUL Timpul ne este dat măsurat, harul nu este cu măsură. Harul fiind manifestarea (epifania) lui Dumnezeu în timp, oferă timpului ce ni s-a dat dimensiunile […]
♦Pe tot parcursul istoriei creştine, de două mii de ani încoace, mulți aleși ai lui Dumnezeu, episcopi, preoţi și credincioşi, s-au făcut adeseori „privelişte îngerilor şi oamenilor” numai pentru că au rămas statornici cuvântului lui Dumnezeu. Putem astfel spune că, pentru noi, praznicul de astăzi nu este altceva decât chipul desăvârşit al Vechiului Testament, al Drepţilor şi al Prorocilor, care prin tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul se identifică cu Hristos. Așa cum a făcut în această lume, Sfântul Ioan Botezătorul va merge înaintea Domnului și prin coborârea lui la iad, pentru a duce şi celor de acolo vestea mântuirii. De aceea, socotim că apogeul propovăduirii îl atinge Sfântul Ioan Botezătorul prin praznicul de astăzi. ♦Iată cum ar trebui să înţelegem noi misiunea și propovăduirea creştină. Hristos a spus: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor […]
♦Chiar dacă în Evanghelia duminicii de astăzi nu se mai vorbeşte despre boli, nici trupeşti, nici sufleteşti, întâlnim totuşi o nevoie a oamenilor. Primul lucru pe care aş vrea să-l subliniez este că nu trebuie să ne ruşinăm dacă ne apropiem de Hristos dintr-o nevoie. El nu ne va reproşa niciodată, aşa cum am face noi: Acum îţi aduci aminte de Mine, când ai nevoie de Mine? Nu, Dumnezeu nu ne va refuza pentru că venim la El numai atunci când avem nevoie. Problema este alta, şi anume că noi nu ne dăm seama că avem nevoie tot timpul de Dumnezeu. Nu trebuie să fii bolnav sau să ai alte necazuri ca să vii la Hristos. Este suficientă foamea. Cei din Evanghelia de astăzi primesc şi se împărtăşesc de minunea săvârşită de Hristos pentru că au flămânzit. Veţi zice: Da, trupeşte. Şi trupeşte, pentru că sufletul este în trup. Să […]
Schimbarea la Faţă a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe Muntele Taborului, înaintea celor trei apostoli, a fost răspunsul pe care Dumnezeu Se simţea dator să-l dea celor doi Drepţi ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, care I-au cerut să-I vadă faţa. Şi unul, şi celălalt s-au lepădat de sine pentru a-L căuta pe Dumnezeu. Şi unul, şi celălalt au alergat spre înălţimile cele duhovniceşti prin curăţire. Aşa cum spunea și Sfântul Grigorie de Nyssa: prin îndepărtarea de lume, prin auzirea glasului Cuvântului, prin vederea luminii şi apoi prin pierderea totală în cunoaşterea faptului că Dumnezeu este dincolo de orice cunoaştere. Şi totuşi, pe Tabor, oamenii au văzut slava lui Dumnezeu, atât Moise cu Ilie, cât și ucenicii Domnului. Dacă, în Vechiul Testament, răspunsul pe care îl dă Dumnezeu este că „nu va vedea omul faţa Mea şi să fie viu”, iată că singura posibilitate de a vedea […]
♦După ce rostește predica de pe munte, Hristos face câteva minuni în Capernaum: vindecă pe sluga sutașului, apoi urcă în corabie și, după ce potolește furtuna pe mare, trece pe țărmul celălalt, în ținutul Gadarei. Minunile vin peste apostoli, copleșindu-i mai mult decât valurile mării în timpul furtunii, și nu întâmplător, căci, mai înainte, învățăturile Domnului au venit peste ei ca un iureș. Capetele lor vuiau de aceste învăţături, lucrurile nefiind deloc aşezate. Era foarte greu ca ei nu numai să înţeleagă, ci chiar să urmărească totul. De aceea şi evangheliştii le vor relata așa cum le-au reţinut sau cum le-au înţeles. ♦Dintru început ne dăm seama că Hristos vine într-un ținut ostil, fapt care nu-L miră, chiar dacă mai înainte, în Evanghelia care s-a citit duminica trecută, El a fost uimit și a spus că „nici în Israel n-am aflat atâta credinţă” câtă avea sutașul păgân. Oamenii pe care […]
♦Cuvântul Domnului din Evanghelia de astăzi ne prezintă esențialul relației noastre cu Dumnezeu şi cu semenii, și anume ochiul duhovnicesc. Hristos atrage atenţia că, pe lângă vederea trupească, omul are şi o vedere duhovnicească, anume înţelegerea sau înţelepciunea. Ochiul duhovnicesc este mintea omului. Lumina duhovnicească este harul Duhului Sfânt, acea lumină pe care Dumnezeu a purtat-o deasupra apelor la începutul creaţiei, diferită de lumina materială pe care a creat-o în ziua a patra. Prezenţa acestei lumini are ca scop atât vederea dumnezeiască, pentru că, după ce a creat în fiecare zi, Dumnezeu a privit și a văzut că toate sunt bune, cât și vederea duhovnicească, deoarece Dumnezeu l-a pus pe om să privească şi el. Dumnezeu i-a trecut pe dinaintea ochilor săi întreaga creaţie şi l-a provocat pe Adam să pună nume tuturor celor create de El. Iar Adam a pus nume potrivit fiecărui lucru, cunoscând însuşirile tuturor celor create […]
♦Aflându-ne în Duminica Tuturor Sfinţilor, prima după Pogorârea Sfântului Duh, am putea socoti că este o duminică în care sunt prezentate roadele Duhului Sfânt. Da, vieţile sfinţilor sunt, de altfel, roadele Duhului Sfânt. Dar, ascultând Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie, care este ca o declarație de război, putem vedea această duminică ca pe un început de luptă, sigur, cu sine. Când auzim de război, ne gândim că trebuie să ne luptăm cu cineva, cel mult cu Dumnezeu, nicidecum cu oamenii şi nici chiar cu diavolul. Cel care se luptă cu sine are întotdeauna sorţi de izbândă. După cum spune îngerul în lupta lui cu Iacov, „cel care se luptă cu Dumnezeu, cu oamenii biruieşte”. Este important să spun acest lucru, pentru că, altfel, Evanghelia de astăzi ni se pare nu foarte grea, nu de neînţeles, ci o ameninţare. De cel care se leapădă de Hristos şi El Se va lepăda. Cine […]
♦Biserica ne pregăteşte astăzi pentru marele Praznic al Pogorârii Duhului Sfânt. Aş socoti această duminică ca o icoană a vieţii noastre religioase, mai precis icoana relaţiei noastre cu Dumnezeu, pentru că, în prima parte a Rugăciunii arhierești, Hristos ne prezintă relaţia Sa cu Tatăl cel ceresc, care este modelul sau prototipul relaţiei noastre cu Dumnezeu. În primul rând, şi pentru Iisus Hristos, Dumnezeu este Tatăl. În al doilea rând, El ne arată că, şi pentru noi, Dumnezeu este Tatăl. De aceea, nu întâmplător, El alege să ne înveţe o rugăciune numită de noi „Tatăl nostru”, pentru că aşa Se adresa El Tatălui. Veți zice că în această rugăciune sunt cuprinse şi expresii care Îl prezintă pe cel care se roagă ca fiind pe pământ. Da, Hristos era şi El pe pământ, fiind atât Fiul lui Dumnezeu, cât şi Fiul Omului. ♦Deşi noi suntem numai oameni, născuţi din oameni, suntem chemaţi […]
♦Prezența lui Hristos între Înviere şi Înălţarea la ceruri aduce nu numai întărirea credinţei apostolilor în Dumnezeiescul lor Învăţător, ci ne întărește și pe noi, cei ce credem în El. Pe de o parte, deoarece prin moarte a biruit moartea, prin pogorârea la iad a biruit tot răul, şi, pe de altă parte, deoarece este prezent mai mult în viaţa noastră decât înainte de Patima Sa. Până la Înviere, Hristos a socotit să nu Se arate ucenicilor decât ca Om, deşi era şi Dumnezeu adevărat. După Înviere, prezența Lui este condiţionată de dorinţa noastră, şi nu de una de moment, ci de o dorinţă concretizată în faptă, adică în viaţa noastră. ♦Orice om care vrea să-L vadă pe Hristos și să fie aproape de El este chemat să trăiască ca atare, iar atunci prezenţa lui Hristos va fi mai profundă decât înainte de Patimă. Iată ce a spus ucenicilor: „Eu […]
♦Dacă în primele trei duminici ale Învierii noi Îl cinstim pe Hristos cel înviat, Care prin Învierea Sa a arătat tuturor că este Domn şi Dumnezeu, biruind păcatul, iadul şi moartea, în următoarele duminici Îl cinstim pe Hristos ca Dumnezeu în facerile Sale de minuni. Am zice că ne întoarcem la Hristos cel dinainte de Înviere. Chiar apostolii, femeile mironosiţe şi toţi ucenicii Domnului, după Înviere văd cu alţi ochi minunile pe care Hristos le-a săvârşit şi înţeleg că acestea au alt rost. ♦În primul rând aş vrea să subliniez faptul că minunile pe care Dumnezeu le săvârşeşte sunt un firesc al Lui. Nu este nimic excepţional pentru Dumnezeu în a face minuni. Veţi zice: Pentru noi de ce este excepţional? Pentru că ele depăşesc viaţa noastră. De aceea şi sunt numite minuni, pentru că depăşesc cadrul în care Dumnezeu ne-a aşezat ca să ne petrecem viaţa pe pământ. Prin […]
♦A doua duminică a Învierii, numită Duminica Tomii, a rămas pentru noi, creştinii, ca un reper de vieţuire şi de relaţie a omului cu Dumnezeu, dar mai ales a creştinului cu Hristos cel înviat. Sfântul Apostol Toma, unul din cei doisprezece Apostoli, era atât de dedicat prieteniei cu ceilalţi ucenici şi implicit cu Domnul, încât, atunci când Hristos a vrut să meargă să-l învieze pe Lazăr care murise, deşi El Însuşi era căutat de iudei ca să fie ucis, a exclamat: „Să mergem să murim şi noi împreună cu El!” Acest prieten al lui Hristos are nefericita surpriză de a nu fi împreună cu ceilalţi ucenici atunci când Domnul li s-a arătat. Evanghelia citită la Vecernia de la a doua Înviere chiar se încheie cu un cuvânt foarte greu spus de Toma: „Nu voi crede!” ♦Oare de ce a spus Toma acest cuvânt? Eu aş socoti că el şi-a permis […]
♦În mai multe rânduri Hristos, prin Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli, subliniază faptul că drumul spre El este unul singur, şi anume crucea, jertfa și lepădarea de sine. Este drumul pe care l-a făcut și Hristos spre noi. Datorită păcatelor noastre, El a trebuit să guste din partea cea vătămătoare și dureroasă a jertfei. La fel trebuie să facem și noi, deoarece păcatul s-a lipit de noi și uneori rana devine adâncă în lepădarea de noi înșine şi ne poticnim. Dar iată că şi la această dimensiune a lucrării duhovniceşti Hristos ne arată nu numai că nu suntem singuri, ci că El este Cel ce lucrează și împlineşte lucrarea noastră. Astfel, în urcuşul cel duhovnicesc, crucea noastră este propusă ca o scară. Sigur că urcuşul duhovnicesc nu se face numai pe treptele virtuţilor, ci şi cel ce se leapădă de patimi, luptându-se cu sine pentru a se curăța de întinăciunea […]
♦Dacă primele două duminici ne stabilesc calea postului, iată că, în a treia duminică, Hristos ne arată care este calea și cum să mergem pe ea. Sigur, Hristos spune clar: „Eu sunt Calea”. Dar mai spune: „Eu sunt Adevărul”, adică Ținta, Lumina și Cuvântul Adevărului. Astăzi, El ne arată ce înseamnă pentru noi calea. ♦În primul rând, trebuie să subliniem faptul că Hristos nu condiţionează şi nu obligă. Deşi viața de aici nu o putem trăi fără El, totuși putem trăi ca şi când El nu există. Dumnezeu ne oferă o libertate absolută când ne pune înainte binele şi răul, viaţa şi moartea, aşa cum spune în Vechiul Testament: „Iată, pun înaintea ta binele şi răul, viaţa şi moartea. Alege viaţa ca să trăieşti!” Nu numai că Hristos este calea și ţinta, dar El merge cu noi pe această cale. Şi prima condiţie ca viaţa de aici să devină cale […]
♦Ne aflăm în prima Duminică a Postului Mare, numită şi Duminica Ortodoxiei, în care Biserica prăznuieşte biruinţa dreptei credinţe asupra multor erezii care, timp de cinci secole, au lovit în interiorul Bisericii, căutând să o dezbine. Aceste frământări au avut loc mai ales în Imperiul roman de răsărit, pentru că între timp Imperiul roman de apus aproape a dispărut, forma lui păstrându-se doar prin papalitatea care căuta să administreze acest titlu. Bizanţul avea mai multe frământări spirituale, deoarece era o Biserică vie, în care viaţa duhovnicească era vădită prin atitudinea pe care marii Părinţi ai Bisericii, cinstiţi de noi ca sfinţi, o mărturiseau propovăduind adevărurile de credinţă, dar în care exista și o anumită tendinţă de a se aluneca în diferite eresuri, atât din partea autorităţilor, cât şi din partea unor membri direcţi ai Bisericii. Mândria, ambiţiile şi interesele pământeşti au dus la diferite erezii, începând de la cea a […]
♦Iată-ne la începutul Postului Mare, perioadă foarte importantă a ciclului duhovnicesc care cuprinde întregul an bisericesc, dar şi întreaga noastră viaţă. Cu fiecare ciclu, viaţa noastră nu numai că se îndreaptă spre o ţintă duhovnicească, ci capătă sens tot mai profund şi o valoare tot mai mare. Cu cât trupul devine mai firav, cu atât viaţa sufletească devine mai bogată. De aceea, Postul Mare fiind cea mai intensă perioadă a anului bisericesc în ce priveşte lucrarea noastră de mântuire şi apropierea de Dumnezeu, atenţia noastră trebuie să fie îndreptată în primul rând, sigur, spre post, dar nu numai, ci şi spre rugăciunile pe care Biserica ni le propune, spre tot ceea ce înseamnă viaţă duhovnicească, spre spovedanii mai dese, spre prezenţa noastră la sfintele slujbe şi spre primirea mai adevărată a Sfintelor Taine. ♦Cele şase săptămâni de post sunt o lucrare ce are rezonanţe şi se reflectă în întregul an. […]
♦Ne apropiem de perioada Postului Mare în care ne pregătim, timp de patruzeci de zile, să fim împreună cu Hristos, „să murim şi să înviem împreună cu El”, așa cum au spus Sfinții Apostoli sau cum auzim în cântarea din noaptea Învierii: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu”. Subliniez lucrul acesta, fiindcă foarte uşor alunecăm în gândul că noi înviem. Noi nu putem învia singuri. Noi vom învia cu Hristos. Cel ce a înviat ne înviază şi pe noi, dacă credem în Învierea Lui. Dar mai întâi Hristos a murit împreună cu noi, coborând până la iad. Deci timp de patruzeci de zile și noi ne pregătim să murim faţă de păcat, ca să fim cu Hristos, Cel care este fără de păcat. Astfel, El moare împreună cu noi, iar noi înviem împreună cu El. Acesta este exerciţiul celor patruzeci de […]
●Una dintre cele mai mari piedici în calea desăvârșirii noastre și a grijii pe care noi, cei îndrăgostiți de Dumnezeu și de lucrarea Lui, ar trebui s-o avem, este aceea a neglijenţei și a neatenţiei. Nu trebuie să greşim mult, nici chiar să facem păcate. Mântuitorul nostru spune că pentru orice cuvânt grăit în deşert, nu doar pentru păcate, vom da seamă în ziua judecăţii. Aş zice eu, în continuare, că şi pentru orice gând. Deci, dacă stăm toată ziua gândindu-ne la prostii, chiar dacă nu la răutăți, relaxându-ne și făcând lucruri care nu sunt nici rele, nici bune, ci nefolositoare, este suficient ca atenţia și grija noastră să fie abătute de la Dumnezeu spre lucrurile deşarte. ●Urmărind evoluţia protopărinţilor noştri în rai, Sfinții Părinți ai Bisericii au observat că nu păcatele i-au scos pe aceștia din rai, ci grijile deşarte. Ei au avut grijă de dialogul cu şarpele şi […]
●În Rugăciunea numită „arhierească”, pe care Fiul lui Dumnezeu o adresează Tatălui ceresc și pe care ne-o redă atât de minunat Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 17 din Evanghelia ce se citește în duminica aceasta, Hristos ne arată că Tatăl Se revelează lumii prin Fiul şi Cuvântul Său. Dacă Hristos Se întrupează pentru ca să ni-L descopere pe Tatăl, iată acum ne arată că sursa noastră de viaţă și însăşi viaţa constă în cunoaşterea Tatălui ceresc. Veţi zice că noi nu simţim aceasta, deși avem viață. Am putea spune însă toţi că nu prea avem viaţă, pentru că, în general, viața noastră se rezumă la a fi biologică. Tocmai de aici vin nemulţumirile și neîmplinirile noastre, și tot de aici pornesc, paradoxal, lăcomiile și răutăţile noastre, și anume dintr-o nevoie sufletească. ●Dacă nu ţinem seama de viaţa sufletului nostru şi de nevoile lui, ajungem să trăim inconştient experienţa morţii sufletești. […]
Viaţa Părintelui nostru Gavriil Miholca ar trebui evocată în fiecare zi, nu pentru el, fiindcă Dumnezeu l-a preaslăvit. De altfel, fiecare om al lui Dumnezeu nu aşteaptă cinstire de la oameni, căci, aşa cum spune Domnul, ceea ce este cinstit înaintea oamenilor devine urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este urâciune înaintea oamenilor, iată, se împărtăşeşte de cinstea lui Dumnezeu. Nu Părintele are nevoie să fie în memoria noastră, ci noi avem nevoie să purtăm astfel de oameni în sufletele noastre. Prin modelul vieţii lor, aceştia ne sunt şi nouă mai mult decât pildă, mai mult decât drum spre Dumnezeu; ei devin cale a lui Dumnezeu spre noi.
♦Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci ne prezintă o Evanghelie care schimbă viziunea asupra vieţii nu numai pentru Sfinţii Apostoli, ci şi pentru toţi cei care vor crede în Iisus Hristos. Sfântul Evanghelist Marcu ne înfăţişează astfel o atitudine categorică a Fiului lui Dumnezeu, luată faţă de Apostoli. Mai întâi, în capitolul 8, Hristos face prima vestire a Patimilor Sale, explicând lămurit că Fiul Omului va fi dat în mâna oamenilor păcătoşi, care Îl vor osândi la moarte şi Îl vor răstigni, dar a treia zi El va învia. Sfântul Apostol Petru Îl ia pe Hristos de-o parte şi Îi spune: „Vezi să nu Ţi se-ntâmple Ţie una ca aceasta!”, adică fereşte-Te, ai grijă. Hristos pronunţă atunci cuvinte pe care nu le-am fi aşteptat poate niciodată să fie adresate de El unui ucenic: „Mergi înapoia Mea, satano, că sminteală Îmi eşti!” Apoi, pentru ca ucenicii să nu se clatine şi mai […]
♦„Căci mi se pare că Dumnezeu pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii, îngerilor şi oamenilor” – Epistola I către Corinteni, capitolul 4, versetul 9. Aşa a început Apostolul ce s-a citit la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, făcând într-un fel introducerea în tema principală a Evangheliei de astăzi: tămăduirea unui tânăr demonizat sau lunatic. În primul rând, aş vrea să mă leg de faptul că un tânăr poate fi îndrăcit. Orice copil este dăruit de Dumnezeu cu toate capacităţile de care are nevoie pentru mântuire. În mod firesc, lupta vieţii, care ar trebui să înceapă la maturitate, este amânată de obicei de către părinţi prin grija pe care le-o poartă copiilor lor. Însă în toate vremurile au fost tineri care s-au aruncat în această luptă cu sau fără voia lor, gustând de timpuriu din amarul […]
♦Pentru Hristos era firesc să umble pe apă, fiindcă aceasta era creația Lui. El știa cum a compus-o și deci cum să se poarte cu ea, cum să Și-o supună. Dar de ce vroia Petru să meargă și el pe apă? Putea el s-o facă? Aici este o taină. Legile fizicii, așezate de Dumnezeu în creaţie, nu-i permiteau să umble pe mare. Şi totuşi Petru a pășit pe apă şi nu s-a scufundat. De ce? Pentru că era cu ochii aţintiţi asupra lui Hristos. El credea în puterea lui Dumnezeu, care venea prin poruncă. E drept că el este cel care a cerut, dar Dumnezeu i-a poruncit: „Vino!” Petru știa că fără poruncă nu primește har. Oare de ce l-a chemat Hristos, știind cât de nestatornică era în acel moment inima lui Petru? Cu câteva clipe înainte se temea, ca și ceilalți ucenici, nu mai avea nicio speranță văzând vânturile […]
♦Minunile săvârşite de Domnul și prezentate în Evangheliile duminicilor din această perioadă au ca scop vindecarea oamenilor, începând de la alungarea demonilor, până la înmulţirea pâinilor sau umblarea pe mare. Ele izvorăsc din mila lui Dumnezeu faţă de făptura Sa și faţă de cei ce poartă chipul Său. Aşa cum Tatăl cel ceresc priveşte cu drag spre Fiul Său, Care este chipul slavei Sale, tot aşa Hristos, Dumnezeul nostru, priveşte spre noi cu drag şi cu milă. ♦Deși Hristos a avut ca ţintă tămăduirea sufletelor noastre, El niciodată nu a pierdut din vedere grija faţă de viaţa noastră de aici. De aceea, Biserica Îl cinsteşte pe Hristos nu numai ca Mântuitor, ci şi ca Atotţiitor. Această slujire a lui Dumnezeu faţă de făptura Sa intră în planul de mântuire a omului. Putem spune însă că ceea ce simţim noi faţă de Hristos este altceva. De câte ori nu I-am cerut […]
♦În Evanghelia de astăzi putem observa, dintru început, că Hristos leagă în mod direct boala celui slăbănog de starea lui sufletească, adică de păcatele lui. Şi, dacă altădată Hristos, vindecând un orb, răspundea ucenicilor că n-a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut așa ca să se arate slava lui Dumnezeu, iată că acum Domnul arată lămurit că omul suferă din cauza păcatelor. Sigur, nici ucenicii nu-L întreabă acum despre acest lucru şi nici Hristos nu caută să îl vădească pe om într-un mod ruşinos, ba dimpotrivă, El îi arată calea de ieşire. Pe când noi, chiar şi celor dragi ai noştri, atunci când greşesc, noi le arătăm cum au căzut, de parcă ei n-ar şti şi n-ar simţi pe propria lor piele. Nu, Hristos arată omului cum se poate ridica. Calea aceasta a ridicării este una clară pentru Hristos şi ar trebui să fie clară şi pentru […]
♦Ceea ce Îl surprinde pe Hristos în Evanghelia de astăzi şi ceea ce ar trebui să ne uimească şi pe noi este credinţa sutaşului. Hristos nu spune că era o credinţă mare, dar cuvântul Lui este atât de surprinzător, încât ne pune pe gânduri: „Nici în Israel nu am aflat atâta credinţă!” Cum să înţelegem aceasta? Apostolii erau israeliteni. În Israel, Hristos pune bazele Bisericii Sale. Pe acest Israel se va clădi toată misiunea Sa, pentru că poporul lui Israel era pregătit pentru această misiune. Deci era multă credinţă în Israel. Să ne gândim numai la Dreptul Simeon sau la oricare dintre cei care au fost în jurul Domnului. Să nu credeţi că Hristos a vrut să spună că în Israel nu era credinţă. În altă parte oricum nu era. Şi totuşi, Hristos spune lămurit că în Israel nu a aflat „atâta” credinţă. Cum era această credinţă? Era mare, multă […]
♦A doua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, închinată cinstirii Sfinţilor Români, ne pune înainte Evanghelia chemării apostolilor. Chiar dacă trebuie să vedem sfințenia ca fiind mai mult decât viaţa biologică, ea nu este însă dincolo de viaţa noastră, pentru că a fi sfânt înseamnă a trăi o viaţă normală, sfințenia fiind singura soluţie de a ne trăi viaţa pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru noi. Sfinţii sunt prieteni ai lui Dumnezeu și, în mod firesc, sunt şi prietenii noştri. Dacă Dumnezeiescul nostru Mântuitor le-a spus ucenicilor Săi: „De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute”, prin Duhul Sfânt, ucenicii au acces nu numai la cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu, ci și la adevărata și singura viaţă care merită să fie trăită. De aceea, chemarea […]
♦„Cel însetat să vină la Mine şi să bea!” Acestea sunt cuvintele pe care Hristos le adresează mulţimii tot într-o zi de sărbătoare, numită la evrei „Sărbătoarea Corturilor”, în care, după rânduielile lor, ei invocau puterea lui Dumnezeu pentru a le dărui roade câmpului și bunăstare materială, dar și mulțumindu-I pentru cele primite. Într-un cuvânt, ei chemau puterea lui Dumnezeu peste viaţa lor de aici. În această zi, noi prăznuim a opta duminică după Înviere. Dacă socotim, în ordinea zilelor creaţiei, că ziua Învierii este a opta zi de la creaţie, iată că, în a opta duminică, Dumnezeu a socotit să pună temelia Bisericii Sale. Aceasta nu este altceva decât un nou început al vieţii petrecute de protopărinţii noştri în rai. ♦Omului i-a fost zidită în fire capacitatea de cunoaştere, până la cunoaşterea de sine. Adam avea suficiente cunoştinţe ca să dea nume tuturor vieţuitoarelor pământului după felul lor. În […]
♦Un gând pe care vi l-am mai împărtăşit anii trecuţi de Înălțarea Domnului a fost acela că prin praznicul de astăzi suntem și noi chemaţi să ne înălţăm mintea şi inima spre cele cereşti. Aş vrea să duc acum gândul mai departe, pentru că nu este suficient doar ca raţiunea şi sentimentele noastre să se înalţe spre Dumnezeu. În primul rând, aş vrea să ţinem seama de faptul că Hristos făgăduieşte ucenicilor că va rămâne cu ei. Este foarte important să înţelegem că Hristos este cu noi, deoarece, prin trimiterea Duhului Sfânt, El oferă ucenicilor şi tuturor celor ce vor crede într-Însul o altă experienţă și, mai mult decât atât, o altă vieţuire împreună cu El și o altă trăire a Sa împreună cu noi. ♦Chiar dacă prin faptele noastre nu ne înălţăm spre Domnul, mintea trebuie să tragă întreaga fire spre Dumnezeu, iar inima să tânjească spre El, aşa […]
♦Şi iată că Hristos o ajută pe femeia samarineancă să realizeze că stă în faţa lui Dumnezeu. „Dacă ai şti Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-Mi să beau!», ai cere tu de la El şi ţi-ar da apa cea vie”, care îl face pe cel ce o bea să nu mai înseteze niciodată. Apa cea vie este cea care ne face să nu mai căutăm în altă parte, care nu numai că ne ţine aproape, dar ne face să înţelegem că din ea putem să bem, şi merită să bem, şi e necesar să bem mereu. Apa aceasta nu este altceva decât cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Pentru că iată ce mai spune Domnul: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”. Cuvântul lui Dumnezeu este cel care dă viaţă, este izvorul vieţii noastre, este apa cea vie din care, iată, […]
♦Pentru că în predicile pe care vi le adresez amintesc adeseori cuvântul „pregătire”, aş putea socoti că această pregătire atinge astăzi apogeul emoţiei duhovniceşti. Atunci când cinstim pe cineva foarte mult, arătăm aceasta în măsura în care noi ne pregătim pentru a întâlni persoana respectivă. Astfel, în primul rând, gândurile noastre se adună în jurul acestei întâlniri, emoţiile invadează inima noastră și este bine ca ele să se descarce în acţiuni care au în vedere această întâlnire. Mai spuneam că omul se pregăteşte mai mult sau mai puţin, într-un timp mai îndelungat sau mai scurt, aşa încât poţi să măsori cinstirea pe care o dă cineva unei întâlniri după cât îl preocupă și după cât timp alocă acestei pregătiri. Însă apogeul îl atinge momentul mişcării în care şi unul, şi altul, deci nu numai cel ce vine, ci şi cel ce aşteaptă, se pun în mişcare, primul plecând și cel […]
♦Dacă în alte culturi și în alte tradiţii se vorbeşte despre iniţiere, Biserica ne învață că întreaga noastră viaţă, mai ales cea religioasă, este o pregătire pentru a putea să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu. Iată că şi Postul cel Mare, în mod special, are această dimensiune şi anume ne introduce în viaţa din rai, cea în care au fost aşezaţi protopărinţii noştri Adam şi Eva. Raiul nu era decât pământ, cu tot ceea ce a creat Dumnezeu pe el, cu ceea ce, de altfel, există şi acum. Diferenţa între grădina raiului şi restul pământului era aceea că, deşi Dumnezeu Se afla peste tot în rai, dar şi peste tot pământul, prezenţa Lui era percepută de om, şi prin el de întreaga creaţie, atât de mult, încât omul trăia mai mult prezenţa lui Dumnezeu decât a propriei sale persoane. Veţi zice: Cum se poate aceasta? Să ştiţi că și eu, […]
♦De ce avem nevoie, în viaţa noastră, de adevărurile dreptei credințe? Duhul Sfânt, prin Biserică, a apărat adevărurile revelate de Hristos, pentru că ele sunt mântuitoare și iată că, în a doua Duminică a Postului, Biserica ne arată cum ne mântuiesc aceste adevăruri. Îl cinstim astăzi pe Sfântul Grigorie Palama, care în secolul al XIV-lea, în duh şi într-un gând, într-o suflare cu întreaga Biserică, a statornicit încă un adevăr. Acesta încă nu era așternut în scris, pentru că în acea perioadă Apusul, după 250 de ani, profitând de primejdiile în care se afla Bizanţul din cauza musulmanilor, a încercat să impună noi păreri despre lucrarea de mântuire și despre cum îl ajută pe om adevărul de credinţă. În special printr-un reprezentant al Bisericii Occidentului, Varlaam, aceasta a arătat că mântuirea este realizată de către Biserică prin împărtășirea harului adăugat. Biserica Ortodoxă, prin cele şapte sinoade ecumenice, avea exerciţiul mai […]
♦Cel care ar trebui să ne surprindă de la început în pilda aceasta nu este fiul, ci tatăl. Întotdeauna Dumnezeu ne surprinde. Şi zic aceasta pentru că nu fiul este cel care aduce noutatea, cerând să i se împartă averea, ci răspunsul tatălui, care a fost de acord s-o împartă. Tinerii ar zice că este un tată adevărat, un părinte cum ar vrea oricine să aibă. Da, şi eu zic la fel. Astfel de părinţi ar trebui să fim cu toţii. Însă şi tinerii, când ajung părinţi, nu mai sunt de acord, zicând ca și noi acum: Cum să îl las pe copil să împrăştie, să-mi prade munca sau, mai grav, să-l las să rătăcească? Însă instinctul copilului este corect. El vrea să fie liber. Şi este interesant că nu din pricina căderii omul doreşte să fie liber, ci pentru că aşa a fost zidit de Creatorul său, deoarece nu […]
♦La începutul perioadei Triodului, Biserica ne pune înainte o pildă pe cât de cunoscută nouă, pe atât de complexă şi profundă: pilda vameşului şi a fariseului. Hristos începe s-o rostească, cum spune Evanghelistul Luca, către unii care erau încrezuţi, văzându-se drepţi şi privind cu dispreţ pe ceilalţi. Mai întâi, Hristos vorbeşte despre templu: „Doi oameni s-au urcat în templu să se roage”. Ei nu mergeau să se roage la orice oră. Vedeţi, în ziua de astăzi întâlnim foarte des oameni care zic: Părinte, eu nu pot să stau la slujbă, dar mă duc în biserică când sunt singur, ca să fiu cu Dumnezeu. Nu-i nicio problemă, însă de ce nu poţi merge la slujbă? Pentru că acolo oamenii se uită unii la alţii. Dar tu cum îi vezi? Păi nu eşti şi tu unul care se uită la ceilalţi? Ia nu te mai uita la nimeni şi poate nici nu […]
♦Tema acestei pilde este legată, în primul rând, de faptul că fiecare primim talanţi de la Dumnezeu. Nu ştiu dacă rădăcina cuvântului „talent” este comună cu cea a cuvântului „talant”, dar talant înseamnă mai mult decât atât, pentru că pilda talanţilor se referă la toate darurile primite de la Dumnezeu, începând cu viaţa noastră. În sensul cel mai profund al cuvântului, viaţa, cu toate darurile pregătite de Dumnezeu în această lume înainte de a-l crea pe om, nu este altceva decât talantul pe care îl primeşte fiecare dintre noi, cel puţin. Însă trebuie să înţelegem că viaţa aceasta ni s-a dat ca dar fără ca Dumnezeu să ne-o ceară înapoi şi fără a cere socoteală că ne-a dat-o pentru ca prin ea să dobândim ceea ce este netrecător, viaţa veşnică. Iată motivul pentru care, în pilda aceasta, vedem că, pe de-o parte, Dumnezeu împarte daruri şi, pe de altă parte, […]
Venind din cameră spre foişor, ca să vă întâlnesc, era să mă împiedic pe trepte. Şi am găsit problema: faptul că nu sunt egale. La o casă contează foarte mult treptele, care pot fi atât o podoabă, cât şi un mare ajutor, dar pot fi şi o cursă. În viaţa duhovnicească e la fel. E foarte important, ca îndemn, să avem un ritm de viaţă foarte clar. Cu atât mai mult cu cât, atât în viaţa cotidiană, cât şi în viaţa duhovnicească, nu urci şi nu cobori singur pe trepte. Cu unele excepţii, noi încercăm de obicei în viaţa duhovnicească tocmai să nu avem un ritm. Mai ales la tinereţe, atunci când avem timp, am face totul dintr-o dată, am vrea să ajungem direct în cer, iar când nu avem chef, nu mai facem nimic. Iată unul dintre pericolele vieţii duhovniceşti. Nu poţi să urci spre Dumnezeu decât dacă […]
Fără a încerca să separăm întru totul cele trei momente ale întoarcerii fiului risipitor (ele regăsindu-se unul în altul), observăm că primul, şi anume venirea în fire, îi opreşte căderea, întoarcerea spre casă îl ţine într-o permanentă trezvie, iar momentul întâlnirii realizează totala participare şi identificare a fiului cu iubirea tatălui şi, în acelaşi timp, identificarea cu sinele ontologic. Dacă dreapta socoteală şi trezvia sunt capabile să ne scoată din ţara robiei şi să ne călăuzească spre pământul făgăduinţei, ele îşi află împlinirea şi puterea în Iubirea dumnezeiască concretizată prin dăruirea de sine. Pentru că ce altceva este nevoinţa, decât manifestarea Iubirii în spaţiul libertăţii? Ajunşi în faţa unui Dumnezeu ce S-a angajat cu viaţa Sa la mântuirea noastră, nu mai putem rămâne indiferenţi. Stând înaintea răstignirii Domnului, nu poţi rămâne spectator. Ori te urci cu Hristos pe cruce, ori te faci părtaş cu cei ce-L răstignesc. Sau, […]
Viaţa omului, în profunzimea realităţii ei, se exprimă prin sufletul care îşi manifestă existenţa sa numai într-o relaţie inter-personală cu Creatorul. A-L urma pe Hristos Mântuitorul nostru nu înseamnă numai a imita, a împlini cu fidelitate poruncile Lui ca pe nişte precepte morale care în mod miraculos trebuie să ne ducă la anumite rezultate precise, ci a petrece într-o continuă prezenţă a lui Dumnezeu în noi şi a noastră înaintea Lui, dacă se poate în El. Împlinirea poruncilor îl duce pe tânărul bogat până la Hristos, îl duce până la Viaţă, dar nu poate să-l aşeze în Ea; mai lipseşte ceva: conştiinţa unicei apartenenţe, a singurei realităţi a vieţii noastre, Dumnezeu. Dacă dreapta socotinţă îl întoarce mereu pe om cu faţa către Dumnezeu, chiar şi când se află în relaţie cu cele create, conştiinţa existenţei lui Dumnezeu şi a existenţei omului prin El îl menţine alipit de Acesta. Cuvintele Arhanghelului […]
Pentru a putea împărtăşi împreună câteva gânduri şi despre misiunea mânăstirii în lume şi implicarea ei în pastoraţie, ar trebui mai întâi să identificăm locul monahismului în viaţa Bisericii. Ca şi parohia, mânăstirea a apărut în forma cunoscută tot ca o manifestare a nevoii de trăire religioasă, până la cele mai înalte precepte ale Evangheliei. Principala îndeletnicire a monahului este de a trăi după Evanghelie, după Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Nu înseamnă că numai monahul este preocupat de împlinirea cuvântului lui Dumnezeu, dar aş putea spune că numai el este perceput ca atare, pentru că îi auzim adeseori pe credincioşii prea puţin preocupaţi de viaţa religioasă adresându-se celor râvnitori: „Te porţi ca un călugăr”. Astfel putem înţelege că mânăstirea este o comunitate de credincioşi grupaţi în jurul Bisericii şi călăuziţi de Evanghelie, având ca preocupare principală viaţa liturgică şi comuniunea cu Dumnezeu. Rugăciunea Mântuitorului adresată Tatălui: „Nu mă rog să-i […]
M-am gândit să vă vorbesc despre neîncetata rugăciune. Sigur că este un titlu foarte pretenţios. Poate mai pretenţios ar fi fost dacă aş fi numit-o rugăciunea neîncetată, pentru că rugăciunea neîncetată se referă strict la o anumită parte, la o anumită formă a rugăciunii, şi anume la rugăciunea inimii, la rugăciunea lui Iisus, la experienţa mistică a Duhului Sfânt, la ultimele trepte, dacă putem numi ultimele trepte cunoscute de noi, pentru că altfel treptele continuă în infinitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, ultimele trepte cunoscute de noi prin experienţa marilor Părinţi, în urcuşul de îndumnezeire a omului. Din început vreau să subliniez că nu mă refer la această rugăciune în mod special, chiar dacă o s-o amintesc, pentru că e prea pretenţioasă, atât pentru mine ca să vă vorbesc, cât şi – dacă-mi permiteţi s-o spun – pentru dumneavoastră care mă ascultaţi. Pentru mine pentru că nu am experienţa acelei rugăciuni, chiar […]
Toată lucrarea care devine rugăciune trebuie să aibă la temelia ei aşezarea, liniştirea omului în Dumnezeu. “Opriţi-vă (liniştiţi-vă) şi cunoaşteţi că Eu sunt Domnul”(Ps 45, 10). Mai înainte de a începe lucrarea duhovnicească, trebuie să înceteze căderea. Cuvintele Arhanghelului Mihail, care au oprit căderea îngerilor, răsună şi pentru noi ca temelie a oricărei lucrări: “Să stăm bine…”. Parafrazând parcă cuvintele Mântuitorului, Sfântul Antonie cel Mare va zice: “Cel ce bate bucata de fier, întâi socoteşte cu mintea ce va să facă: seceră, cuţit sau topor?…”(Patericul, Antonie 37). Experienţa tragică a căderii îngerilor, continuată de Adam, nu încetează până în zilele noastre. Acest neastâmpăr înseamnă nu altceva decât întoarcerea omului de la faţa lui Dumnezeu spre propriile judecăţi, spre propria-i voinţă. Nu faptele îl vor duce pe om la cădere, aruncându-l în afara lui Dumnezeu – de cele mai multe ori, omul nici nu ajunge la adevărata faptă -, ci lipsa […]
♦Das heutige Gleichnis aus dem Evangelium ist sehr komplex, vor allem wegen der Art und Weise, wie die Beziehung des Menschen zu Gott ausgedrückt wird – eine Beziehung, die auf einem einzigen Prinzip beruht, nämlich dass Gott alles tut. Gott ist derjenige, der vergibt, der barmherzig ist und der uns bis zum Ende liebt. Das Problem, das uns bleibt, ist, seine Güte zu erkennen und mit Hoffnung und Vertrauen auf diese Güte zu ihm zu kommen; auch die Liebe zu erkennen, die Christus zur Welt hat, und ihn in der Vergebung zu erkennen, die er durch sein Opfer der ganzen Welt schenkt, damit uns der Vater vergibt. Indem Christus für unsere Sünden bezahlt, lässt er auch dem Bösen Gerechtigkeit widerfahren. ♦Aber was bedeutet diese Erkenntnis und was ist ihr Ergebnis? Zunächst vertrauen wir darauf, dass wir zu Christus kommen, wissend, dass er uns vergibt, wie viel wir auch immer gefehlt […]