Chemarea pe care a avut-o Sfântul Ioan Botezătorul, de a despărți binele de rău în conștiința poporului Israel și în viața noastră, a tuturor, l-a separat și pe el de rău, mai precis de Irod, cel care a căutat compromisul mai mult decât orice. Îl asculta cu drag pe Sfântul Ioan, dar mai și petrecea. Nici acesta n-a fost răul cel mai periculos, pentru că fiecare dintre noi suntem duplicitari. Cu duplicitatea noastră vrea să lucreze Dumnezeu, dar tot cu duplicitatea noastră vrea să lucreze și diavolul. Dacă astăzi sunt rău, mâine pot să fiu mai bun, dacă mă lupt. Dar cum? Acceptând că sunt rău, asumându-mi neputința cea multă și lucrurile fără folos care există în mine, dându-mi seama nu numai că nu sunt sfânt, ci că imperfecțiunile mele sunt atât de multe, încât, dacă n-ar fi Dumnezeu, m-ar duce la deznădejde. De aceea spunea Sfântul Ioan Botezătorul: „Pocăiți-vă!” Vedeți singuri cine sunteți, dar nu deznădăjduiți, pentru că, iată, Dumnezeu este lângă ușă și trebuie numai să-I deschideți.
Diavolul lucrează cu aceleași unelte, dar le întoarce pe dos și ne spune: „Nu ești chiar cel mai rău. Uite că te poți gândi și la bine atunci când faci rele. Uite cum, cu lucruri rele, mai faci și câte un lucru bun. Poți să te mântuiești, căci Dumnezeu îi iartă pe toți. Păi ce va face cu ei? Doar nu-i va băga în iad?!” Totul devine, dacă nu banal, măcar relativ. „Cine poate să fie sfânt? Doar Dumnezeu știe că nu poți să ajungi la sfințenie. Mai fă și tu câte o faptă bună, în rest trăiește-ți viața!” Sau, atunci când omul este mai categoric, diavolul îi spune: „Da, ai dreptate, trebuie să te întorci la Dumnezeu, dar nu acum. Lasă, ești prea tânăr și este prea devreme!” Auzim adeseori cum diavolul vorbește unui copil chiar prin părinți: „Ai timp; acuma este vremea să-ți petreci”. Dar ce înseamnă că ai timp să te căiești? Oare Dumnezeu nu vrea să fii fericit? Atunci când te speli, nu o faci pentru ca să fii fericit? A, este un disconfort: trebuie să te ridici din pat ca să intri sub duș. Diavolul amână. Nu zice că este rău, ci că nu a venit vremea. Oricum, vrăjmașul are un singur scop: să ne separe de Dumnezeu. Altfel, el nu are nicio putere.
Prorocii, care ating apogeul prin Sfântul Ioan Botezătorul, aveau rolul de a-l separa pe om de păcat, pentru ca el să se alipească de Dumnezeu. Sfântul Ioan îl pregătea pe om să-L întâlnească pe Hristos, cu riscul ca acesta să meargă pe marginea prăpastiei. Nu că îl vrea Dumnezeu acolo, ci că acolo se află omul. Dar, dacă mai are șanse să nu cadă, de ce să îl sperii cu faptul că este în pericol? Pentru că, dacă nu îl avertizezi de pericol, va aluneca până în fundul prăpastiei. Iată ce a făcut Sfântul Ioan Botezătorul: a trezit conștiința, care este ca o sabie ce ne separă de trupul acestei lumi. Am zice noi că nu trupul este firescul. Nu, el ne separă de ceea ce duce la nefiresc. Plăcerile, confortul, distracțiile sunt nevinovate dacă suportă în ele conștiința trează. Așa cum trupul omului nu miroase urât dacă suportă săpunul, uneori și peria de sârmă, dar pentru aceasta trebuie să-l speli foarte des. Tot timpul trebuie să separi trupul firesc de jeg și de mizerie, cu care el face ușor casă comună. Această mizerie este trupul lumii acesteia.
Iată de ce, aici, în mânăstirea noastră închinată Sfântului Ioan Botezătorul, insist pe această temă care nu este deloc comodă. Nu trebuie să avem un necaz ca să venim repede la Maslu sau la Dezlegări. Nu necazurile sociale, materiale, trupești ne aduc la Maslu sau la Dezlegări, ci conștiința. Cu toții, chiar și noi, călugării, cel puțin în tinerețe, am avut experiența de a sta o noapte întreagă la o nuntă sau la o petrecere, ba să și mâncăm și să ne îngreuiem, dar totuși să rezistăm. De ce? Explicația noastră ar trebui să vină din cealaltă parte: De ce nu putem rezista la priveghere? Păi ne mâncăm sănătatea. Și la nuntă nu ne-o mâncam? Atunci nu ne interesa. A, aici ne-o facem mai subțire o dată sau de două ori pe săptămână, prin câteva ore de priveghere. Mulți dintre cei care sunteți acum în biserică sau aproape toți veniți vineri spre sâmbătă sau sâmbătă spre duminică la privegherile de la mânăstire. De ce este necesar lucrul acesta la final de săptămână? Ca să ne separăm, să ieșim din lume? „Nu Mă rog să-i iei pe ei din lume, ci să-i păzești de cel viclean”, Se ruga Hristos Tatălui ceresc. Și, ca să ne păzim de cel viclean, trebuie să fim treji. Așa spune Hristos: „Luați aminte, privegheați și vă rugați!” Dar să fie o priveghere în care să ne simțim mai puțin confortabil. Unde să simțim aceasta? Nu în ce privește trupul, chiar dacă el nu simte confort în biserică, ci în ce privește conștiința.
Examenul de conștiință îl putem face chiar în timpul slujbei, mai ales că totdeauna slujba de la strană ne ajută să ascuțim sabia prin care putem, ca și cu un bisturiu, să separăm partea bolnavă de cea sănătoasă. Ei, aici este arta în care Hristos a excelat ca nimeni altul. Hristos a devenit foc ce a mistuit păcatul și sabie ce a separat răul de bine. El, Cuvântul lui Dumnezeu, S-a făcut foc și sabie. Prin ce? Prin jertfă. De aceea, dacă citiți în Viețile Sfinților, o să observați diferența între ei și noi, cei care suntem diletanți în ale pocăinței, chiar preoți fiind. Sfinții vorbesc nu numai din experiența lor, ci o fac cu milă, cu atenție, cu jertfă, ca și niște chirurgi foarte atenți la operația pe care o fac și care au milă față de cel pe care îl taie. Iată, dragii mei, unde vrea să ne ducă sărbătoarea de astăzi. În această direcție am vrut să-mi îndreptez și eu cuvântul și să-mi aplec gândurile mele.
Ioan Botezătorul nu numai că a acceptat să plece din pustie ca să vină între oameni, ci, mai mult decât atât, a acceptat să se jertfească într-o casă în care se făcea prostituție. Nu numai că Irod era cu soția fratelui său, dar s-a înfierbântat și de fiica acestuia. Într-o astfel de casă socotește Ioan Botezătorul să se jertfească. Este dispus să moară acolo, dacă găsește și în acea casă vreun om pe care să-l poată recupera. Altfel spus, apogeul misiunii Sfântului Ioan Botezătorul era iadul. El a început să facă misiune în iad încă înainte de a i se tăia capul. Poate temnița din casa lui Irod era cel mai curat loc din punct de vedere sufletesc, poate acolo se găseau cele mai puține duhuri necurate, dar casa în care i s-a hotărât tăierea capului era iadul.
Spun toate acestea nu pentru a ne gândi la Irod, la Irodiada sau la fiica Irodiadei, ci la noi și la ce este cu sufletul nostru. Acum, aici, vreau să-mi pun sufletul înaintea lui Dumnezeu. Cum să-l pun, dacă este mizerabil? Ia să mă las în mâna Lui, astfel încât Dumnezeu să separe lucrurile, iar rațiunea și poruncile lui Dumnezeu să vină în mintea și în inima mea. În momentul acela, sufletul meu se va curăți de la sine, fiindcă harul cel necreat al Duhului Sfânt este în mine și va lucra dacă îi las loc să o facă. Care minune credeți că este mai mare? O spun Sfinții Părinți, marii pustnici și făcătorii de minuni: Nu poate fi o minune mai mare decât aceea ca un suflet să se curățească. Nici măcar învierea morților nu este mai mare. În această noapte și în această zi, fiecare dintre noi putem să facem minunea aceasta. Sau, mai bine zis, curățindu-ne simțirile, să-I dăm lui Dumnezeu mână liberă și să fim disponibili pentru ca El să facă această minune cu noi. Amin.
Fragmente din Predica Părintelui Ioan Cojanu la Praznicul Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august 2021)