La Adormirea Maicii Domnului, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul ei ne arată tuturor nu numai că este posibilă mântuirea, că lucrarea Lui, adică jertfa, îngroparea şi învierea l-au restaurat pe om, ci că prin aceasta s-a creat o cale spre Dumnezeu. Şi aşa cum Maica Domnului L-a adus din cer pe pământ, împrumutându-I carnea ei şi sângele ei curat, neatins de fiorul păcatului, de data aceasta Fiul ei, creând această cale spre ceruri, coboară ca să ia sufletul ei, ba şi trupul din care El Şi-a luat trup, ducându-l de-a dreapta Sa, ca tron prin care El este slăvit şi prin care împărăţeşte.
Maica Domnului devine şi scară, creând trepte pe care suntem chemaţi şi noi să urcăm. Urmându-i ei, putem observa nu numai treptele pe care a păşit, ci şi mişcările ei, ceea ce a ajutat-o să păşească şi a făcut-o să îşi păstreze această chemare. Vom zice că a fost Maica Domnului, care L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu, de aceea El a venit să îi ducă sufletul, împreună cu trupul, în Împărăţia Sa. Dar Sfânta Liturghie nu este altceva decât actualizarea faptelor săvârşite de Maica Preacurată într-un chip teandric, mână în mână cu Dumnezeu. Atunci când aduceţi prescura la biserică, puteţi să vă socotiţi asemenea Părinţilor Ioachim şi Ana, care au adus-o pe Maica Domnului ca pe o prescură, cuvântul „prescură” având înţelesul de jertfă. Ce înseamnă să slujeşti Sfânta Jertfă? Să transformi jertfa ta, să fii dispus mai întâi să te jertfeşti şi să faci din jertfa ta Jertfa lui Hristos, din trupul tău Trupul lui Hristos, ca astfel să te împărtăşeşti apoi cu Hristos, din Trupul Lui, şi să mori împreună cu El. De aici începe înţelegerea cea duhovnicească; nu de când mor, ci de când sunt dispus spre jertfă.
Evanghelia, ca şi Apostolul de astăzi, ne arată că Maica Domnului a fost model încă de atunci, că a fost slăvită din viaţă, şi nu numai atât, ci şi că este o cale de cunoaştere. Iată de ce Sfinţii Părinţi o numesc „scară”. În Evanghelie, după ce Hristos i-a arătat Martei că singurul lucru care trebuieşte este acela pe care îl făcea Maria, adică să asculte cuvântul lui Dumnezeu, o femeie din popor a ridicat glasul şi a zis: „Fericit este pântecele care te-a purtat şi pieptul la care ai supt!” Deci încă de pe atunci Maica Domnului era slăvită. Ea era însă modestă şi foarte atentă să nu fie observată. Gândiţi-vă numai la momentul îngropării lui Hristos, când Maica Domnului nu era nicăieri. Fiind o tensiune mare, toată lumea era bulversată, apostolii fugiseră, iar femeile mironosiţe priveau de departe unde L-au pus pe Domnul. Maica Domnului a fost amintită de Sfântul Ioan Evanghelistul la Cruce şi apoi a dispărut. Ea putea să se facă nevăzută nu într-o formă magică, ci altfel. Există o stare de nevedere care este strict duhovnicească, şi anume starea de sfinţenie. De aceea unii dintre Părinţi spun că ea nu putea fi decât în mormânt. Mintea şi inima mea nu pot gândi altfel decât că, aşa cum a stat în peştera din Betleem, a stat şi în mormânt cu Fiul ei.
Unii înţeleg că răspunsul Mântuitorului este împotriva a ceea ce a spus femeia. Nu, dragii mei. Hristos a spus: da, dar nu este orice pântece şi orice piept. Dacă Maica Mea a ajuns să Mă poarte în pântece şi, Fecioară fiind, M-a alăptat, toate acestea sunt din ascultare, şi nu orice ascultare. Hristos îi spune Martei: „Te sileşti şi te îngrijeşti de multe, dar un singur lucru trebuieşte. Maria şi-a ales partea cea bună care nu se va lua de la ea”, adică stă şi ascultă. Răspunsul desăvârşit nu-l dă Mariei, care se pare că cel puţin în acel moment doar asculta, şi nu făcea. Maica Domnului este fericită de Hristos pentru că a devenit Mamă, a născut rămânând Fecioară şi a alăptat rămânând Fecioară, deci mai presus de fire, pentru că a ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi l-a păzit. Iată despre ce pază este vorba: a lucra cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum spune Hristos: „Fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el”.
Vi se mai pare acum întâmplător că în nicio sărbătoare nu se mişcă aşa lumea la mânăstiri cum se întâmplă de Adormirea Maicii Domnului? Iată de ce unii din Părinţii Bisericii spun că astăzi este tot zi de Paşti, în care omul este desăvârşit în ceruri, ziua învierii şi a înălţării Maicii Domnului. De aceea nici n-o numim ziua morţii Maicii Domnului, ci a adormirii ei. Acesta este motivul pentru care apostolii, care la Înălţarea Domnului s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare, de data aceasta se întorc de la marginile lumii în Ghetsimani, acolo unde au fost chemaţi de Maica Domnului ca să o îngroape precum L-au îngropat pe Fiul ei.
Iată cine a început să o cinstească pe Maica Domnului, cine a confirmat că este fericită pentru că ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzeşte. Mântuitorul nostru o fericeşte El Însuşi, întărind cinstirea pe care acea femeie din popor i-o dă Maicii Domnului, şi se presupune că tot poporul o face, pentru că de obicei aşa începe, printr-un glas care se ridică şi toţi încep apoi să-l laude pe cel despre care se vorbeşte. Hristos nu numai arată că este cea mai mare dintre femei, aşa cum a spus Arhanghelul Gavriil, că este „cea plină de dar” şi „binecuvântată între femei”, ci o binecuvintează El Însuşi, încurajându-ne pe noi toţi să ridicăm glasul şi s-o slăvim pe Maica Preacurată.
Dacă recitim Apostolul de astăzi, care este din capitolul al doilea al Epistolei către Filipeni, vedem că este scris în duhul Maicii Domnului, aşa cum gândea şi cum simţea ea: „Deci, dacă este vreun îndemn în Hristos, dacă este vreo mângâiere a dragostei, dacă este vreo împărtăşire a Duhului, dacă este vreo milostivire şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină” – ceea ce ne-ar spune Maica Domnului şi nouă – „ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare! Nu faceţi nimic în duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-se mai de cinste decât pe el însuşi! Să nu caute nimeni ale sale, ci fiecare ale altuia!” Deci iată ce duh transmitea Maica Domnului în jurul ei, femeilor mironosiţe, iar, după Înălţarea lui Hristos la cer, chiar şi apostolilor. „Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om. S-a smerit pe Sine chip de rob luând, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce.” Dacă vrem să ne reîmprospătăm duhul Maicii Domnului, să recitim acest capitol. Aşa cum Maica Domnului s-a făcut scară pentru noi, Hristos este cer, în care ne primeşte, dacă şi noi ne facem cer în care să-L primim pe El, aşa cum L-a primit Preacurata Fecioară Maria. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Praznicul Adormirii Maicii Domnului – 15 august 2020