Depănând amintirile pe care mi le povestea mama Preasfințitului Vasile în zilele când zăboveam în casa lor, așteptându-l să se întoarcă din misiunea pastorală, care de altfel era permanentă, mă gândesc la începuturile vieții sale. Mă încearcă un sentiment cu totul aparte: simt nevoia să mă pun în genunchi în fața unei icoane și să mă rog. Iar primele cuvinte care îmi vin în minte și pe buze sunt cele ale Sfântului Evanghelist Ioan: „Fost-a om trimis de Dumnezeu…” Gândurile mamei Preasfințitului se mișcau întotdeauna între dorința de a-și ocroti copilul și respectul, chiar evlavia, asemănătoare cu cea față de un sfânt, pe care n-am simțit-o însă niciodată ca fiind nepotrivită. Încă de la începutul vieții Preasfințitului există un fir roșu pe care aș vrea să-l urmărim pentru a înțelege mai bine atât viața dânsului, cât și emoțiile care ne însoțesc când ne amintim de acest om al lui Dumnezeu.
Gândindu-ne la orice om, avem în vedere, implicit, și forța lui interioară. La Părintele Vasile, aceasta era de nemăsurat. Orice era posibil pentru el. Nici fizic nu era lipsit de forță, având o construcție foarte robustă, deși nu arăta puternic. Pe lângă forța interioară, oricine intra în legătură cu dânsul, chiar și numai printr-un mic contact al privirii, putea observa o sensibilitate deosebită. De aceea, mulți dintre noi îl socoteam blând. Robustețea lui era parcă ascunsă în spatele unei gingășii. Era sensibil nu față de sine însuși, ci față de ceilalți, arătând multă atenție și grijă. Atât de mult se ascundea forța lui înăuntrul acestei gingășii, încât mulți îl credeau firav, slab, chiar neputincios. Aceste două însușiri, forța și gingășia, nu sunt de folos una fără cealaltă. Nu poți fi sensibil și delicat cu celălalt dacă nu poți purta povara unei astfel de relații. Și nici puterea pe care o ai nu folosește nimănui dacă nu este manifestată cu sensibilitate și gingășie. Iar în Preasfințitul ele s-au întâlnit într-un mod minunat, chiar desăvârșit, încă din copilărie.
Casa Preasfințitului a fost întotdeauna deschisă, deși dânsul era aproape permanent pe drumuri, între biserică și spital, între nevoile și bucuriile oamenilor. Mama Rozalia, căreia toți cei ce i-am trecut pragul casei i-am cunoscut bunătatea, ospitalitatea și zâmbetul luminos cu care ne întâmpina, întregea misiunea fiului ei. Îmi amintesc chiar și gustul ciorbei pe care ne-o servea, spunând, ca să ne facă să mâncăm: „Am făcut o ciorbă bună, bună, bună…” Și stând astfel la masă, cu mult drag vorbea de fiul ei. Îl numea Vasile. Și până la final l-a chemat și „părinte”, dar și „măi, copile”.
Mama se trăgea din satul Someșul Cald, iar tatăl din Cluj-Mănăștur, unde și-au construit casă și au locuit ca familie. După instaurarea regimului comunist, tatăl, Constantin, mama, Rozalia, și fratele mai mare, Gavril, s-au angajat la Uzina „16 Februarie”. În familia lor, munca era prețuită asemenea rugăciunii. Pruncul Vasile a venit ca o mare surpriză, dar și ca o mare bucurie pentru întreaga familie. Mama Părintelui mărturisea cu emoție că în perioada sarcinii atât soțul, cât și fiul mai mare se purtau cu o grijă pe care nu o mai manifestaseră până atunci și care a surprins-o. Emoția și bucuria au fost depline când, la naștere, toți trei mărturiseau că Dumnezeu i-a binecuvântat cu un prunc care le-a luminat casa.
Una dintre cele mai duioase amintiri ale mamei era legată de perioada în care pruncul Vasile avea doar câteva săptămâni. Chiar dacă avea copil nou-născut, dânsa trebuia să facă și treburile casei când tatăl era la muncă. Și mărturisea câtă sensibilitate avea pruncul față de dânsa încă de atunci: „Îl puneam la sân să sugă și prima dată se uita la mine, apoi închidea ochii, de parcă se ruga. Și îi spuneam: Mănâncă, măi copile, că n-o să stau toată ziua aici!” Cu atâta drag îmi povestea lucrul acesta și mărturisea că încă de atunci a simțit fiorul că ar purta un sfânt în brațe. Îmi spunea aceasta prin anii 80, când Preasfințitul era încă tânăr preot. Era un simțământ tainic, rareori vorbea despre el, dar nici nu putea să nu-l mărturisească. Pruncul Vasile schimbase cu totul casa lor. Grija pentru el și pentru întreaga familie devenise o bucurie și casa, de altfel întotdeauna curată și îngrijită, se umpluse mai mult de lumină.
După Botez, începând cu primăvara anului 1949, mama l-a dus duminică de duminică la biserică. Preoții se minunau cât era de cuminte. De pe la un an, când a început să meargă, părintele protopop Romul Popa l-a observat pe copilul care privea atent și uimit slujba. De atunci spunea: „Acesta este născut pentru Dumnezeu și pentru Biserică”. În următorii ani, părintele îi va aduce manuale de religie, pe care unii preoți reușiseră să le păstreze în bibliotecile lor, în ciuda cenzurii comuniste. Preasfințitul își amintea cum primele cărți pe care a învățat să citească au fost acestea. Le citea împreună cu mama sa la început, silindu-se apoi să învețe foarte repede, ca să poată citi singur. După ce a început să meargă la școală, părintele Romul, surprins de cumințenia și râvna acestui copil, îl va duce în casa sa, îi va arăta biblioteca și îi va îndruma lecturile. Încă din acei primi ani de școală, părintele a observat la el o aplecare specială pentru ajutorarea altora, de aceea l-a încurajat să-și dezvolte această înclinație, pe care o moștenise de la mama lui. De pildă, atunci când Vasile venea acasă și spunea că unul din colegii lui nu a avut mâncare la școală, mama, cu bunătatea pe care și Preasfințitul a moștenit-o de la ea, a doua zi îi punea mâncare și pentru acest coleg. „Sărmanul”, zicea ea, „cum să privească la copilul meu care mănâncă și el să nu mănânce!” Mama dânsului mai mărturisea că adeseori veneau părinți ai colegilor lui, încă din primii ani de școală, ca să-i mulțumească pentru purtarea plină de bunătate a fiului ei. Dar când îl întreba pe Vasile ce s-a întâmplat, el nu făcea decât să ridice din umeri și să zâmbească. I se părea firesc să se comporte astfel, chiar dacă faptele lui păreau neobișnuite pentru ceilalți. Tot Mama Rozalia – așa îi spuneam toți cei apropiați – povestea că, atunci când copiii de pe stradă îl amenințau, chiar și fizic, încerca s-o liniștească, spunându-i: „Mamă, poate eu am greșit cu ceva față de ei”.
Așa a început copilăria Preasfințitului, o copilărie sfântă. Părinții și fratele socoteau o binecuvântare de la Dumnezeu să îl aibă pe Vasile în familia lor. La rândul său, Părintele, încă de mic, a socotit că relația cu ceilalți, începând cu familia, continuând cu profesorii și colegii, este o datorie față de Dumnezeu, de aceea trebuia să fie așa cum se cuvine, după modelul relației lui Hristos cu oamenii. Dânsul avea o atenție înnăscută, din fire, de a respecta, ba mai mult, de a pleca urechea la gândul, la cuvântul și la nevoile celorlalți. Aceasta l-a călăuzit tot timpul. Cei care l-au cunoscut își amintesc cum dânsul, plecând capul și privind undeva spre bărbia celui care îi vorbea, asculta cu atâta atenție pe oricine, chiar dacă era preot, episcop sau orice alt om. Cu atâta seriozitate privea la viața ta, încât, dacă ajungeai să fii adeseori în preajma lui, îți puneai și tu serios problema existenței tale.
Am cunoscut câțiva oameni care i-au fost colegi. Unul dintre ei a fost cu el și la grădiniță, și la școala generală. Îl chema tot Vasile. El nu-și amintea multe lucruri concrete, dar mi-a spus că i-a rămas în minte faptul că de colegul Vasile nu te puteai apropia cu gânduri rele. Chiar dacă aveai de gând să râzi de el sau să faci ceva rău, când te apropiai de el îți impunea respect de la sine, fără să facă ceva. Un altul dintre colegii dânsului mi-a mărturisit că, atunci când voia să ceară ceva, știa la cine să meargă: la Vasile. Orice i-ai fi cerut, nu te refuza. Vasile nu numai că era atât de blând, încât îndrăzneai să-i ceri, dar întotdeauna găsea soluții să te ajute. Altcineva, care l-a cunoscut foarte bine, pentru că a făcut toată școala generală împreună cu el, fiind și colegi de bancă, mi-a spus că în preajma lui se simțea ocrotit. Dacă un coleg voia să critice pe un altul, Vasile nu îl contrazicea, însă privirea lui atât de blândă îl făcea nu numai să se oprească, ci chiar să ierte și să uite de cel care i-a făcut rău. Un alt domn, care i-a fost coleg și la școala profesională, și la muncă, care a făcut împreună cu dânsul și liceul la seral, mergând apoi împreună în armată, mi-a răspuns, când l-am întrebat prima dată despre Preasfințitul: „Mi-e greu, mi-e teamă că prin cuvintele mele aș micșora imaginea Preasfințitului”.
Așa au fost primii ani de viață ai Preasfințitului Vasile. Chiar și dânsul mărturisea că au fost ani în care a simțit că se afla în ceruri. Întrucât atât părinții, cât și fratele dânsului lucrau în fabrică, de la paisprezece ani a urmat școala profesională. De atunci lucrurile s-au schimbat puțin, cu atât mai mult cu cât au intervenit și necazuri. Însă forța sa duhovnicească acum a început să se probeze. Deși era la o vârstă tânără, a arătat că are maturitate, înțelegând și trăind învățătura Bisericii într-un mod foarte profund. În relația cu cei din jurul său, mai ales cu colegii, și-a dezvoltat obiceiul de a-i asculta fără să-i contrazică, chiar dacă nu aveau dreptate sau îi spunea lucruri rele. Mărturisea apoi astfel: „Nu puteam să-mi schimb părerea despre ei, chiar dacă se purtau așa. Pentru mine rămâneau aceleași persoane”. Dânsul mai avea o trăsătură deosebită: știa să se facă nevăzut, încă din tinerețe. Aceasta este una din însușirile îngerilor, despre care Sfânta Scriptură ne învață că sunt duhuri slujitoare, trimise să slujească oamenilor în vederea mântuirii. Pentru dânsul era tot o slujire duhovnicească și atunci când îi slujea material pe oameni. De aceea, chiar viața lui întreagă și-o putea face nevăzută. Nu în forma la care ne gândim noi, apărând și dispărând. Stătea în preajma colegilor săi, așa cum mărturiseau aceștia, și nu ieșea cu nimic în evidență, însă întotdeauna își făcea simțită prezența când era nevoie de el.
Rog pe cititori să primească această mărturisire ca pe o rugăciune de mulțumire în genunchi, înaintea icoanei Mântuitorului, pentru darul pe care ni l-a făcut trimițând între noi un ales al Său, încă de la începutul prigoanei comuniste, care s-a dezlănțuit nu numai asupra opozanților politici, ci mai ales asupra Bisericii și a mișcărilor religioase. În timp ce preoți, călugări și simpli credincioși deveneau sfinți în temnițele comuniste, Dumnezeu, în purtarea Lui de grijă, a făcut să odrăslească și să crească, într-o familie creștină și sub îndrumarea unui preot cu viață aleasă, cel care va mângâia cu viața lui Clujul și împrejurimile sale, până departe.
Ultimul dintre
fiii duhovnicești
IOAN COJANU