Duminica Samarinencei ne prezintă, spre surprinderea noastră, nu o Evanghelie a Învierii lui Hristos, ci un fragment din prima parte a Evangheliei Sfântului Ioan. Dacă în noaptea Învierii am ascultat începutul acesteia, în următoarele două duminici ni s-au înfățișat întâlnirile lui Hristos cu Sfântul Apostol Toma și cu femeile mironosiţe. De duminica trecută, evangheliile nu se mai referă la Hristos înviat. Însă, chiar din prologul Evangheliei sale și până la final, Sfântul Ioan face o retrospectivă a lucrării lui Hristos în lumina Învierii. Aşa putem să înţelegem cuvintele acestui mare Apostol, care Îl prezintă pe Iisus Hristos nu numai ca Fiu al lui Dumnezeu, ca trimisul Lui pe pământ, ci, încă de la început, ca pe Unul care a biruit moartea şi a cucerit viaţa veşnică. Pentru Sfântul Ioan este foarte important să ne dăm seama că toate acestea le-a făcut Hristos ca şi noi să biruim păcatul şi să ne cucerim pe noi înşine pentru viaţa veşnică.
Samaria era o regiune care, cu o mie de ani înainte de Hristos, a început să facă parte din regatul de nord, răzvrătit împotriva iudeilor. Era alcătuit din cele zece seminţii ale lui Israel, care s-au separat, în jurul Ierusalimului rămânând doar seminţiile lui Iuda şi Veniamin. Capitala lor era Samaria, de unde vine și numele regiunii, iar pe Muntele Garizim au zidit şi ei un templu, ca o replică la templul din Ierusalim. Vă spun toate acestea pentru ca să înţelegem despre ce este vorba. Oamenii de aici tot timpul au avut tendinţe centrifuge, de răzvrătire, de ieşire din rânduială. Aşa încât, cu mai mult de o sută de ani înainte de Hristos, cei care s-au întors din robie şi au rezidit templul în Ierusalim, vor face o incursiune împotriva lor și vor distruge cetatea Samaria şi templul lor. Nu după mulţi ani, regiunea Samaria a fost cucerită și distrusă încă o dată de asirieni. Pe oamenii ei i-au luat în robie şi în locul lor au adus alte triburi care să ocupe această zonă. Samarinenii erau socotiţi oameni foarte viteji şi mândri, dar credința lor s-a diluat atât de mult, pentru că a fost influențată de triburile care și-au adus zeii lor. Unii interpreți ai Sfintelor Scripturi spun că Hristos, vorbind despre cei cinci bărbați ai femeii samarinence, se referă la cei cinci zei cărora s-a închinat poporul Samariei. Al şaselea, pe care îl are acum și despre care Hristos spune că nu îi este bărbat, face trimitere la Iahve, Dumnezeul lui Israel, care nu este Dumnezeu pentru samarineni.
După ce, în capitolul trei al Evangheliei, ne este prezentat dialogul între Hristos Dumnezeu şi Nicodim, un om nu numai cult, cunoscător al legii şi al filozofiei din acea vreme, dar şi un om curat, iată că, în capitolul patru, Domnul pleacă din Ierusalim, intră în regiunea Samariei şi ajunge în dreptul cetăţii Sihar, la fântâna lui Iacov, unde o întâlnește pe femeia samarineancă. Ea observă că este iudeu, aceștia fiind uşor de recunoscut după îmbrăcăminte și alte detalii, de aceea, când Hristos i Se adresează și îi cere apă, ea se miră: „Cum, Tu, Care ești iudeu, ceri să bei apă, de la mine, care sunt femeie samarineancă?” Da, Hristos era însetat, dar de altceva. Şi atunci El îi vorbeşte despre apa cea vie.
Ar merita să se spună o predică numai despre apa cea vie. Noi, în general, nu bem apă vie, căci nu mai avem răbdare să săpăm fântâni adânci, care să ajungă la pânza freatică, la apa care circulă pe sub pământ și care prin mişcarea ei dă viaţă, păstrează şi întreţine viaţa noastră. Ba mai mult, uneori şi pânza freatică este afectată. Noi bem apă moartă. Femeia ştia ce înseamnă apă vie, de aceea Îi cere lui Hristos: Da, vreau această apă, ca să nu mai însetez și să nu mai vin la fântână. Hristos o provoacă atunci printr-o condiţie: ca să primească apă vie, apa vieţii celei veşnice, trebuia să-şi prezinte credinţa. Nu a fost un lucru ieşit din comun atunci când Hristos i-a spus să-l aducă pe bărbatul ei, căci era bine să fie şi bărbatul de faţă când femeii i se dădea un lucru aşa de important. Însă Hristos Se referea nu atât la bărbatul cu care ea stătea atunci şi care, într-adevăr, nu era soţul ei, cât la faptul că acest al şaselea crez al samarinenilor nu era complet și că, fără credinţa adevărată, nu putea să aibă acces la această apă vie. Ea află însă calea şi răspunde: „Nu am bărbat”. Femeia dovedește un lucru de care avem nevoie totdeauna, și anume acela de a fi în adevăr, prin sinceritatea cu care ea I se deschide lui Hristos.
Iată, dragii mei, ce poate să facă sinceritatea cu care venim la Hristos. Să laşi toate, să laşi apa aceasta, care te adapă şi fără de care nu poţi trăi, şi nu numai să alergi ca să primeşti apa cea vie, dar s-o și împărtăşeşti celorlalţi. Apa freatică sau apa cea vie circulă, urcă dealuri și munţi. Ea trebuie să iasă la suprafaţă ca să poată fi curată. O credinţă care nu este mărturisită este o credinţă stătătoare, ca şi apa care stă pe loc și nu poate să izbucnească din pământ. Aceşti oameni din Samaria erau munteni viteji, dar, după legea lui Israel, își trădaseră credinţa lor, crezând și în Iahve, și în zei. Însă ei nu trebuiau dispreţuiţi. Dacă au greşit, nu însemna că nu era cale de întoarcere pentru niciunul dintre ei.
Iubiţii mei, Hristos are de mâncat o mâncare: să facă voia Tatălui ceresc. Şi noi avem de mâncat o mâncare în aceste săptămâni, pentru ca Dumnezeu să-Şi întoarcă mila Sa spre noi, şi anume să facem voia Tatălui ceresc. Am încercat să observ diferenţa între fenomenul de acum treizeci de ani și ceea ce se întâmplă astăzi. Atunci orice credincios, bătrân sau tânăr, spunea că din cauza păcatelor noastre am fost subjugaţi, fără să se gândească nici la americani, nici la francezi, nici la englezi că ne-au trădat sau la ruşi că ne-au cotropit. Acum se mai gândeşte cineva la păcate? Se observă cu ochiul liber tot mai multă minciună, ca să fim menținuți într-o stare de vinovăţie socială, nu spirituală. Necazul mare este că ne împotrivim și mergem la cealaltă extremă. Nu este corect. Nu este de la Dumnezeu. Românul are creier mult, suficient cât să gândească cu capul lui, ca să se protejeze și să fie responsabil. Nu trebuie să facem abuz de nimic. Dacă vrem să învăţăm însă un lucru foarte clar, acesta este: să ne vedem păcatele noastre. În momentul în care ni le vedem, nu numai că scăpăm de necazuri și ne întoarcem la binele pe care l-am avut înainte, ci progresăm duhovniceşte. Nu trebuie să ni se întâmple necazuri ca să ne vedem păcatele, ci trebuie să ştim un lucru clar: grija noastră principală este să facem voia Tatălui ceresc, adică să ascultăm. Ascultarea este ruptă din rai. Pe ea au părăsit-o protopărinții noștri, dar cu ea au trebuit să părăsească raiul. „Ascultarea este mai bună decât jertfa şi supunerea faţă de Dumnezeu mai plăcută decât grăsimea berbecilor”, cum spunea Prorocul Samuel. Trebuie să nu ne pierdem capul și să fim cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus Hristos, Începătorul şi Plinitorul credinţei.
Dacă Hristos a ascultat de Tatăl până la Cruce și la moarte, şi Acesta L-a ridicat pe Hristos din morţi. El S-a lăsat în moarte şi L-a ridicat ascultarea. De unde ne ridică ascultarea pe noi? Să încercăm acest lucru, de data aceasta nu privind spre samarineancă, ci spre Iisus Hristos, Care a avut o altă mâncare de mâncat. Până nu suntem tari în credinţă, să mâncăm ascultarea, nu Sfânta Împărtășanie! Până ne va da Hristos apa cea vie, adică Duhul cel Sfânt, să intrăm într-o ascultare desăvârşită faţă de Dumnezeu! Ascultaţi de Dumnezeu! Fiţi cu ochii şi cu urechile aţintite asupra poruncilor lui Dumnezeu! Hrăniţi-vă în fiecare dimineaţă şi seară cu cuvântul lui Dumnezeu! Citiţi Vechiul şi Noul Testament! Ascultaţi cuvintele lui Dumnezeu şi închideţi-vă urechile sau, mai bine zis, aparatele, și nu mai ascultați mizerii! Infecţia aceasta spirituală a adus peste noi virusul acesta. Pentru că, dacă n-am fi virusaţi noi de păcate, de dorinţe, de pofte, de urâciuni, de răutăţi, de invidie, de dispreţ faţă de semenii noştri, de toate păcatele acestea, cu siguranţă acest virus n-ar avea putere asupra noastră. Căci Hristos le-a spus apostolilor: „Veţi călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea potrivnicului şi nimic nu vă va putea vătăma”. Noi nu probăm aceasta luptând cu diavolul, ci luptând să-L avem pe Hristos în noi şi să ne separăm de păcat. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a V-a după Paști – A Samarinencei (17 mai 2020)