“Cât despre mine, atât cât voi trăi şi voi respira şi voi avea cugetul nevătămat, nu voi înceta niciodată, mai ales în vremea acelor preaslăvite zile (pascale), să slăvesc cu evlavie pe Hristosul meu, să descriu cu iubire natura şi să zugrăvesc cu duioşie obiceiurile creştine autentice” (A. Papadiamantis)
———————————————————————–
(Propunere de lectură: Alexandros Papadiamantis, “Povestiri de Paşti”, Editura Sophia, 2021)
Autorul acestor scurte povestiri este mai puţin cunoscut la noi, poate şi datorită dificultăţilor de traducere a scrierilor sale, alcătuite printr-o măiestrită îmbinare între katharevousa, forma pură a limbii greceşti, folosită mai ales de erudiţi, şi dialectul local în care se exprimă majoritatea personajelor de sorginte rurală. Cert este că stilul său nu doar denotă o muzicalitate firească pentru acest scriitor care întreaga sa viaţă a cântat ca protopsalt în mai multe biserici, ci este caracterizat de un limbaj bisericesc viu, cu expresii preluate din imnografie şi integrate organic chiar şi în modul de vorbire al celor mai simple personaje.
Fiu de preot, Alexandros Papadiamantis (1851-1911) a cunoscut încă din copilărie dimensiunea liturgică a unei vieţi religioase profunde, participând alături de tatăl său la Sfintele Slujbe săvârşite de acesta, dar şi la privegherile de toată noaptea ale mânăstirilor din insula Skiathos, unde s-a născut. Chiar dacă nu a reuşit să devină monah în Sfântul Munte, aşa cum şi-a dorit, ci a lucrat ca traducător şi jurnalist, el a preferat să trăiască izolat de viaţa socială, de unde şi porecla de „călugăr în lume” dată de confraţii săi scriitori. A fost mai degrabă atras de oamenii săraci şi smeriţi pe care avea să-i întruchipeze în scrierile sale, decât de cercurile literare ale vremii. După moartea tatălui său, s-a retras în insula de baştină, ducând în ultimii ani o viaţă ascetică foarte riguroasă şi de o sărăcie extremă. De-abia după moartea sa a început să fie apreciat cu adevărat de critica literară, devenind unul din cei mai cunoscuţi şi mai importanţi prozatori greci de factură creştină.
A fost numit „psalmist al vieţii cotidiene”, imnograf al celor „umiliţi şi obidiţi”, un Dostoievski grec. A reuşit să contureze cu multă forţă descriptivă portrete pline de luciditate, dar în acelaşi timp impregnate de lirism, ale vieţii rurale din ţinutul său natal, precum şi ale celei din cartierele sărace ale Atenei, sondând cu delicateţe adâncurile sufletului omenesc şi având totdeauna în faţă orizontul izbăvitor al creştinismului. A empatizat în profunzime cu suferinţele semenilor săi nu doar din punct de vedere literar, ci şi în realitate a avut o sensibilitate deosebită faţă de cei necăjiţi, ajutându-i de multe ori pe săracii din insulă cu puţinii bani pe care îi primea pentru lucrările sale. De altfel, această iubire faţă de oameni l-a determinat să nu-şi judece personajele dintr-o perspectivă etică rigidă, care să-i transforme povestirile în melodrame moralizatoare. Dimpotrivă, eroii lui sunt adevărate „chipuri de pocăinţă”, iar nu figuri vicioase, nici aspre sau răzbunătoare.
Un exemplu edificator în acest sens este Părintele Chiriacos din povestirea „Paştile la ţară”, „cel mai bun preot din oraş”, invitat să slujească de Înviere într-o comunitate rurală fără preot, şi care este portretizat nu ironic, nici idilic, ci cât se poate de realist în străduinţa de a se birui pe sine însuşi. Mai întâi a fost nehotărârea de a se duce la ţară, pentru că nu avea încredere în colegul său care avea să rămână şi să slujească singur în parohia din oraş. Apoi ispita mâniei declanşată de vestea că acesta a furat prescurile, care l-a făcut să se dezbrace de veşmintele sale liturgice şi să plece plin de indignare din biserică, chiar înainte de începerea Sfintei Liturghii. Şi punctul culminant, pocăinţa, oprirea din alergare şi venirea în sine:
“ – Ce fac eu, unde mă duc?
Şi-a făcut semnul crucii.
– Păcătuit-am, Doamne! Păcătuit-am! Nu te mânia pe mine!
Şi a repetat:
– Dacă acela a furat, Dumnezeu să-l… ierte şi pe el, şi pe mine. Eu trebuie să-mi fac datoria…
A simţit o lacrimă curgându-i pe obraz.
– O, Doamne, rosti cu tot sufletul, am păcătuit, am păcătuit! Tu Te-ai dat pentru păcatele noastre, şi noi Te răstignim în fiecare zi.
Şi s-a îndreptat spre povârniş, grăbindu-se să se întoarcă la paraclis, ca să continue slujba.
– Şi, pe deasupra, mai voiam să beau şi apă. Nu sunt vrednic să slujesc. Dar cum să fac? Nu trebuie să mă împărtăşesc! O să slujesc fără să mă împărtăşesc, nu sunt vrednic!… Veniţi din rodul cel nou al viţei… Nu sunt vrednic!”
Copii nevinovaţi, femei evlavioase, dar gureşe, cântăreţi improvizaţi – toţi alcătuiesc o mică obşte a cărei figură centrală este preotul, acesta fiind nu neapărat personajul principal, ci acela la care se raportează toţi, ca singurul care poate săvârşi Sfânta Liturghie, făcând astfel posibilă comuniunea liturgică între oameni şi Dumnezeu.
Pentru cei obişnuiţi cu stilul lipsit de variaţie sau chiar repetitiv al scrierilor hagiografice, aceste povestiri pot părea prea dense datorită bogăţiei imagistice şi complexităţii personajelor. Dar tocmai acestea sunt atuuri ale veridicităţii şi credibilităţii oamenilor simpli, ispitiţi nu doar de vrăjmaşul, ci şi de propria lor naivitate, şi care reuşesc să treacă dincolo de tragismul inerent vieţii lor, printr-o credinţă intensă şi nefăţarnică.
O adâncă umanitate şi un creştinism viu străbate prin toate povestirile, dezvăluind în chip minunat adâncul sufletului acestui mare scriitor creştin, supranumit de conaţionalii săi “sfânt al slovelor”, care şi-a construit întreaga operă ca pe o citadelă monahală în care să-I slujească lui Dumnezeu. “Cât despre mine”, spunea el, “atât cât voi trăi şi voi respira şi voi avea cugetul nevătămat, nu voi înceta niciodată, mai ales în vremea acelor preaslăvite zile (pascale), să slăvesc cu evlavie pe Hristosul meu, să descriu cu iubire natura şi să zugrăvesc cu duioşie obiceiurile creştine autentice” (în povestirea „Psalt pascal”).
Remarcabilă este traducerea fluentă, caracterizată de acurateţe şi forţă, a Părintelui Gabriel Mândrilă, care de altfel a tradus şi “Povestirile de Crăciun” ale lui Alexandros Papadiamantis, ambele cărţi (ajunse la ediţia a doua) rămânând importante repere literare şi spirituale pentru cei care vor să cunoască şi să aprofundeze “lupta cea bună” dusă de fiecare cu sine însuşi, astfel încât să-şi lărgească inima şi să o facă încăpătoare pentru Dumnezeu şi pentru semeni.
Maria-Elena Ganciu