Istoric

În anul 1937, în apropierea oraşului Alba Iulia, la aproximativ 2 km de reşedinţa episcopală, Preasfinţitul Dr. Ioan Stroia, episcop general al armatei, a înfiinţat schitul cu hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”. Acest vrednic arhiereu n-a avut însă mângâierea să-şi vadă ctitoria sfinţită, deoarece în aprilie 1937 a trecut la Domnul, mormântul său fiind aşezat în faţa paraclisului din incinta Schitului.

Unul din stareţii cu viaţă îmbunătăţită care a trăit în această mânăstire a fost Părintele Arhimandrit Sava Cimpoca, venit aici în anul 1946. Acesta, după primii săi ani de călugărie, a trecut printr-o grea ispită, care l-a dus până la a părăsi timp de 15 ani viaţa monahală. Deşi s-a căsătorit şi a avut trei copii, nu şi-a înăbuşit conştiinţa de monah şi s-a întors, plătind rătăcirea cu 15 ani de pocăinţă. A îmbrăcat apoi schima mare, ducând o viaţă aspră, plină de nevoinţe. Rugăciunile lui au mângâiat multe suflete copleşite de necazuri. S-a mutat la Domnul în anul 1955, în timp ce cânta „Lumină lină”. Se spune că trupul său răspândea o bună mireasmă. Pentru faptele lui minunate, credincioşii îl cinsteau ca sfânt încă în viaţă fiind. Evlavia faţă de Părintele Sava se păstrează încă vie în memoria credincioşilor din Alba Iulia şi din împrejurimi.

La 24 iunie 1948, cu prilejul hramului, Episcopul Nicolae Colan al Clujului, sub jurisdicţia căruia se afla atunci schitul, a pus piatra de temelie pentru o biserică ce urma să fie ridicată pe platoul dintre paraclis şi mormintele episcopilor, dar nu s-a realizat decât fundaţia până la nivelul solului. Datorită noilor autorităţi de stat nu s-a putut continua construirea bisericii, ci, mai mult, în repetate rânduri s-a căutat desfiinţarea schitului. Chiar dacă nu s-a emis un act oficial în acest sens, vieţuitorii au fost hărţuiţi ani de zile cu scopul de a-i determina să părăsească schitul, ceea ce se va şi întâmpla la zece ani după moartea Părintelui Sava. În aceşti ultimi ani, schitul a fost condus de Părintele Grigorie, care în anul 1966 a fost obligat să plece împreună cu obştea la Mânăstirea Sihăstria.O dată cu plecarea lor se încheie aici viaţa monahală, schitul subzistând doar ca metoc şi gospodărie anexă, întâi a Arhiepiscopiei Sibiului, iar din 1976 a Episcopiei de Alba Iulia. S-au construit astfel noi clădiri şi anexe necesare gospodăririi Episcopiei, iar în 1989 s-a adus o biserică de lemn din comuna Blandiana, satul Acmar, construită în anul 1768.

Pentru a şterge cu totul amintirea intensei vieţi duhovniceşti a obştii formate în jurul Părintelui Sava şi a faptelor sale minunate, autorităţile acelor vremuri au construit, în imediata vecinătate a fostului schit, un restaurant care în mod peiorativ a fost denumit „Schit” şi mai apoi lângă el, aproape în incinta mânăstirii, un ştrand.

În 1990, Înalt Prea Sfinţitul Andrei, arhiepiscopul Alba Iuliei, ia hotărârea să refacă viaţa spirituală a acestui aşezământ monahal, emiţând decizia de reînfiinţare, de data aceasta cu statutul de mânăstire: Mânăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”.

Ajungând la concluzia că datorită ştrandului şi restaurantului din vecinătate, întreaga împrejurime a devenit zonă de agrement pentru municipiul Alba Iulia, în primăvara anului 1994 s-a luat decizia reconstruirii aşezământului mânăstirii pe un nou amplasament. Beneficiind de moştenirea a două hectare şi jumătate de teren – prin efectul noii legi a fondului funciar – de la episcopii Policarp Moruşca şi Partenie Ciopron, biserica de lemn a fost mutată în locul numit „Valea Popii”. Această vale este situată la poala vârfului Mamut, cel mai înalt deal care străjuieşte cetatea Alba Iulia.

Noul aşezământ este situat la 2 km nord-vest faţă de Centrul Arhiepiscopal şi la 500 m de Calea Moţilor, şoseaua ce duce spre Apuseni. Începându-se astfel reconstruirea mânăstirii, în aceşti ani s-a realizat o bună parte a proiectului, necesar pentru a răspunde nevoilor spirituale ale monahilor şi credincioşilor.

Proiectul cuprinde două părţi şi conţine planuri pentru un sistem de clădiri în formă de cetate. Prima parte are ca temă clopotniţa şi trei corpuri de clădiri aşezate în formă de potcoavă, cu regim de înălţime S+P+1. Acestea adăpostesc chilii, stăreţie, arhondaric, editură, bibliotecă, trapeză, birouri şi ateliere. Partea a doua a proiectului continuă, de la clopotniţă, cu un cămin spital pentru bătrâni şi încheie cetatea cu o clădire ce va adăposti un muzeu.

Această cetate va împrejmui o biserică de zid, proiectată după stilul românesc târziu, având ca model biserica-bolniţă de la Cozia.

În anul 1999, obştea s-a mutat în noua reşedinţă a mânăstirii, iar doi ani mai târziu, după ce bisericuţa de lemn a fost împodobită cu frescă în stil bizantin, realizată de pictorul bisericesc Vasile Lefter, la hramul mânăstirii din 24 iunie 2001 a avut loc resfinţirea acestui locaş, atât de drag călugărilor şi credincioşilor.

Biserica cea mare a mânăstirii a fost situată în etapa a doua a planului de construcţie.

Datorită numărului tot mai mare de credincioşi ce participă la sfintele slujbe, mânăstirea a fost nevoită să înceapă construirea bisericii, amenajând în prima fază o criptă-subsol de aproape 400 m², unde se săvârşesc slujbele cel puţin de două ori pe săptămână, vineri şi duminică, când numărul credincioşilor este foarte mare.

An de an, biserica se înalţă tot mai mult, prin jertfa necontenită şi osteneala cu timp şi fără timp a Părintelui Stareţ Ioan, a vieţuitorilor din obşte, a credincioşilor ce fac parte din comunitatea lărgită a mânăstirii, a donatorilor şi binefăcătorilor, o dată cu ea zidindu-se şi înălţându-se întru Domnul şi sufletele tuturor celor care participă la construcţia ei.

Mai multe detalii despre biserica mare puteţi afla pe această pagină:

Biserica mare