Conform unui proverb, „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”. Cât priveşte viaţa, ea se ştie a fi bună în funcţie de apropierea omului de Dumnezeu. Cu cât distanţa dintre om şi Creator e mai mică, cu atât viaţa lui e mai bună, chiar şi în acele cazuri când, aparent, necazurile îl năpădesc pe pământ, deoarece ele nu sunt decât rampa spre fericire în veşnicie.
Despre cum poţi să-ţi trăieşti fericit viaţa ne vorbeşte de dincolo de moarte Schimonahia Siluana Vlad. Asta fiindcă pentru un creştin autentic „nu există moarte, există «trecere dincolo»”. Maica Siluana a fost şi este acea figură de intelectual fin care Îl poartă pe Dumnezeu în toată fiinţa sa, dar nu se limitează numai la a-L păstra pentru sine, ci Îl răspândeşte pretutindeni, asemeni unei miresme care te inundă în cele mai ascunse unghere ale simţurilor. Cartea cu care „îi momim” pe cititori include texte culese, din conferinţele susţinute şi cărţile scrise de Schimonahia Siluana Vlad, de obştea Mânăstirii „Sfântul Siluan Athonitul” din Iaşi, aşezâmânt monahal căruia Maica Siluana i-a pus bazele, ulterior în cadrul lui având statutul de stareţă.
Fiecare text e o picătură de rouă ce-ţi cade pe minte şi inimă cu scopul de a-ţi revigora viaţa când peste ea se aştern ceaţa şi praful lumii contemporane, când pulsul îţi atinge „cote de avarie” şi neliniştea pare că te înlănţuie. Postul, rugăciunea, credinţa, pocăinţa, ispita, ţinerea de minte a răului, fericirea, nefericirea, necazul, minunea, răbdarea, sfinţenia, crucea, moartea, binele, răul, mântuirea, tristeţea, bucuria, întâlnirea cu Dumnezeu, păzirea poruncilor, tăcerea, virtutea sunt doar câteva din temele ce pot fi regăsite în carte. Nu de puţine ori textele au valoare de aforism, asemănându-se întrucâtva cu Pildele lui Solomon şi punându-l pe cel ce le parcurge cu ochiul, dar mai ales cu sufletul în situaţia de a medita şi a-şi asimila sensurile lor.
Spre exemplificare, redăm numai câteva crâmpeie din aceste giuvaiere de înţelepciune ortodoxă pe care Maica Siluana ni le-a lăsat moştenire, spre a ne fi călăuze pe parcursul unui an întreg în toate cele pe care le înfăptuim pe pământ. Şi, pentru că dimineaţa e un început de zi, implicit unul de viaţă, suntem îndemnaţi astfel: „Haideţi să punem început bun, recunoscându-ne cum suntem şi chemându-L pe Dumnezeu să ne facă aşa cum ştie El! Noi suntem un fel de prescuri vii pe care Dumnezeu le transformă, cu Duhul Său cel viu, în dar sfinţit”. Mergând pe aceeaşi filieră de gând, suntem încunoştiinţaţi că „binele ne vine nu de la lipsa de necazuri, care nu vor dispărea până la sfârşitul acestei lumi, ci de la Dumnezeu. Când trăim cu Dumnezeu şi Îi împlinim voia, suntem izbăviţi noi şi cei din jurul nostru de necazurile care îşi aveau cauza în noi, în felul nostru de a ne raporta la porunci”.
În multe situaţii textele au reală aplicabilitate practică putându-l scoate pe creştin din situaţii limită şi rezolvându-i dileme care îi dau bătăi de cap: „Să luăm aminte când paharul vieţii ne este plin de ţinerea de minte a răului! Şi ce să facem? Să ne pregătim în fiecare seară pentru a-l goli prin rugăciune şi iertare şi să ne grăbim de dimineaţă să-l umplem cu gânduri şi hotărâri bune”! Deoarece suferim parcă tot mai mult de „sindromul nemulţumirii”, ne e dată cheia cu care-l putem „desfereca” şi mătura din viaţa noastră – „are românul o vorbă, că «nemulţumitului i se ia darul», iar eu vă spun că mulţumitului i se măreşte darul. Dacă mulţumim pentru puţinul bun pe care îl avem şi-l ţinem minte, atunci viaţa noastră se schimbă”. Esenţială pentru om e menţinerea fără discontinuităţi a legăturii cu Dumnezeu, adică nedepărtarea de Acasă – „chemarea permanentă a lui Dumnezeu în toate cele ale noastre va face din noi ceea ce suntem sortiţi să fim: dumnezei după har. Aşa mici şi strâmţi, şi urâţi, şi bicisnici, şi de ţărână, cum suntem, suntem făcuţi să devenim ca El”. Paradoxul este că relaţia omului cu Dumnezeu îşi are temelia adesea în linişte, nu în vorbărie neîncetată. Aşa se explică poziţia tranşantă a Maicii Siluana vis-a-vis de acest subiect delicat: „Să taci! Dumnezeu şi vorbeşte, şi tace. Ne vorbeşte în biserică, prin Sfânta Liturghie, ne vorbeşte prin Scripturi şi prin porunci, ne vorbeşte uneori în inimă, dar tace mult. Să ascultăm tăcerea aceasta a lui Dumnezeu!”
Ce avem deci de făcut e să ne umplem dimineţile de vorbele Maicii Siluana ca să stopăm îngustarea în vieţile noastre a perspectivei fericirii. Să ne ajute Dumnezeu să reuşim asta!
Ioan Adrian Popa