Întotdeauna mi s-a părut importantă mărturia unui scriitor despre propria sa carte, ca cel mai potrivit punct de plecare pentru interpretarea adusă de cititor, pentru că astfel lectura devine un dialog între cei doi. Faptul că Preasfinţitul Părinte Vasile ne-a lăsat un cuvânt despre scrierile sale, adunate în cartea „Slujind lui Dumnezeu şi semenilor” (Editura Renaşterea) – concepută încă din timpul vieţii sale, dar publicată abia anul acesta prin râvna şi osteneala ucenicilor săi -, afirmând că ele reprezintă „o chemare spre Mântuitorul nostru, pe care autorul o adresează tuturor, cu smerenie şi cu iubire”, ne încurajează şi ne întăreşte în a avea o relaţie duhovnicească cu dânsul, dincolo şi mai presus de timp, nu doar prin rugăciune, ci şi prin a răspunde practic încercând să-i urmăm învăţătura. Pe vremea când scria textele ce alcătuiesc această carte, îndemnul dânsului era făcut din perspectiva celui care se afla încă pe acest drum, gustând deja din desăvârşire, dar astăzi putem spune că perspectiva s-a transfigurat, iar chemarea ni se face chiar de sus, de la capătul călătoriei sale, de unde „petrece cu Domnul în veşnicie”.
Mai înainte de a deveni părinte, Preasfinţitul Vasile a fost ucenic al unor părinţi duhovniceşti şi mai ales al Sfinţilor Părinţi. L-au atras foarte mult Sfinţii capadocieni şi teologia lor socială, de la care a învăţat ce înseamnă iubirea şi slujirea aproapelui, o trăsătură definitorie a vieţii dânsului. Este şi tema lucrării sale de licenţă, scriere care deschide această carte. Pe aceeaşi linie se înscriu şi articolele legate de slujirea diaconală şi, la modul practic, de ridicarea Centrului de îngrijiri paliative „Sfântul Nectarie” din Cluj. După acest prim capitol legat de misiune, cartea ne înfăţişează câteva aspecte ale vieţii monahale, atât la modul general, cât şi cu referire la anumite mânăstiri din eparhia păstorită de dânsul. Chiar dacă mereu a fost foarte tainic şi discret în a-şi expune latura duhovnicească a vieţii personale, există unele scrieri care îi exprimă punctul de vedere asupra trăirilor spirituale şi pe care le putem citi în capitolul „Despre viaţa cu Hristos”. Mărturisesc că pentru mine această parte reprezintă centrul de greutate al cărţii, şi nu doar pentru că am regăsit aici două din interviurile realizate de redacţia revistei „Epifania” şi publicate ulterior în volumul „Dialoguri duhovniceşti”, ci mai ales pentru că personalitatea duhovnicească a Preasfinţitului Vasile, pe care a căutat atât de mult s-o ascundă, transpare din fiecare rând. Ultimele două capitole ale cărţii prezintă probleme sau provocări ale lumii contemporane, oameni de seamă cunoscuţi de Preasfinţitul şi cărţi asupra cărora s-a oprit, toate foarte importante în a marca şi dezvălui gândirea atât de echilibrată a dânsului.
Asemenea Sfinţilor Nicolae şi Nectarie, cărora le-a urmat cu necurmată râvnă, Preasfinţitului Vasile îi plăcea să facă daruri. Şi ce este această carte, care ne transmite „binecuvântarea sa de părinte”, decât un dar oferit ucenicilor săi şi tuturor celor care, la rândul lor, vor să-l urmeze? Însă este, în acelaşi timp, un dar îndoit: o carte bine gândită şi alcătuită, urmând modelul limpede, cuminte şi modest al Preasfinţitului, pe care ucenicii săi i-l oferă, la rândul lor, ca o formă de slujire ce îi continuă misiunea şi după mutarea sa la Domnul.
Astăzi, Preasfinţitul nostru Părinte Vasile ar fi împlinit 75 de ani. Aşa cum frumos îl caracterizează Pr. Lect. Daniel Mocanu, cel care a alcătuit şi a îngrijit acest volum, a fost un om care „a trăit şi s-a purtat după cum îi erau vorbele rostite ori scrise”, „a vorbit şi a scris după cum îi erau credinţa şi lucrarea”. Oare nu este aceasta definiţia unei vieţi desăvârşite, atât cât o pot cuprinde cuvintele? Eu aş zice mai mult: aceasta este calea sfinţeniei, aici, pe pământ, pe care Preasfinţitul nostru Părinte Vasile ne cheamă s-o străbatem împreună cu dânsul.
Maria-Elena Ganciu