Toată lucrarea care devine rugăciune trebuie să aibă la temelia ei aşezarea, liniştirea omului în Dumnezeu. “Opriţi-vă (liniştiţi-vă) şi cunoaşteţi că Eu sunt Domnul”(Ps 45, 10). Mai înainte de a începe lucrarea duhovnicească, trebuie să înceteze căderea. Cuvintele Arhanghelului Mihail, care au oprit căderea îngerilor, răsună şi pentru noi ca temelie a oricărei lucrări: “Să stăm bine…”. Parafrazând parcă cuvintele Mântuitorului, Sfântul Antonie cel Mare va zice: “Cel ce bate bucata de fier, întâi socoteşte cu mintea ce va să facă: seceră, cuţit sau topor?…”(Patericul, Antonie 37). Experienţa tragică a căderii îngerilor, continuată de Adam, nu încetează până în zilele noastre. Acest neastâmpăr înseamnă nu altceva decât întoarcerea omului de la faţa lui Dumnezeu spre propriile judecăţi, spre propria-i voinţă. Nu faptele îl vor duce pe om la cădere, aruncându-l în afara lui Dumnezeu – de cele mai multe ori, omul nici nu ajunge la adevărata faptă -, ci lipsa de aşezare, de statornicie, îl scot pe om şi faptele sale în afara poruncii, în afara planului dumnezeiesc. De aceea, viaţa cu Dumnezeu începe atât în rai, cât şi pe urmă, în Vechiul Testament, prin porunci negative, care-i cer omului să se oprească, şi prin aceasta să rămână în judecăţile lui Dumnezeu. Mântuitorul nostru, în mai multe rânduri, prin diferite pilde ne îndeamnă să punem aceeaşi temelie faptelor noastre, şi anume opriţi-vă şi socotiţi: “Cine dintre voi, vrând să zidească un turn, nu stă mai întâi şi-şi face socoteala cheltuielilor, dacă are cu ce să-l isprăvească?… Sau care rege, plecând să se bată în război cu alt rege, nu va sta întâi să se sfătuiască…?”(Lc 14, 28 şi 31). Această isihie caută, după îndemnul heruvicului din Sâmbăta Mare, “să tacă tot trupul”, pentru a putea primi Viaţa ce a răsărit din mormânt. Altfel, faptele noastre sunt sortite pieirii. Şi în loc de a ne lucra viaţa veşnică, ne lucrăm propria moarte. Putem socoti că, în cadrul urcuşului duhovnicesc, primul act al dreptei socotinţe este oprirea. Este şi singura contribuţie a omului la dobândirea dreptei socotinţe. Şi nu-i deloc puţin. Prin oprirea propriilor porniri, omul dovedeşte că a dobândit o ierarhie a valorilor, în fruntea căreia se află Cuvântul lui Dumnezeu. Această cunoaştere înainte de cunoaştere, care la rândul ei este tot sămânţa divină, îl prinde pe om ca oarecând pe Iacob în lupta cu Dumnezeu. Pe toate treptele urcuşului duhovnicesc şi atunci când omul, prin harul Duhului Sfânt, a ajuns să pătrundă în tainele lui Dumnezeu, se pare că va trebui să-şi aducă continuu obolul său, şi anume potolirea proprie, atât a minţii, cât şi a inimii.
Dreapta socotinţă, la care ajungem deci în mod paradoxal prin renunţarea la socotelile proprii, ia forme diferite pe treptele vieţii duhovniceşti. Mai întâi trebuie să amintim că şi cuminţenia poartă chipul dreptei socotinţe. În primul rând pentru că are aceeaşi ţintă, şi anume prin urmarea sfatului sau pildei unei alte persoane, omul cuminte ajunge să se asemene cu aceasta. Cuminţenia nu este cerută numai copiilor, care prin intermediul ei pot avea experienţa omului matur, ci şi oricărui ucenic, oricărui fiu duhovnicesc. Pentru ca să dobândeşti cuminţenia, trebuie mai întâi să devii fiul unui părinte. Putem spune că, într-un anumit sens, viaţa duhovnicească a ucenicului s-ar putea defini astfel: eliberarea sau dezlegarea de propria voinţă şi alipirea sau legarea de voia lui Dumnezeu prin intermediul părintelui său duhovnicesc.
Următoarea treaptă a dreptei socotinţe ia o formă cu totul primejdioasă, pe care nu îndrăzneşte nimeni să păşească din proprie iniţiativă. Oricine ar dori să rămână întreaga viaţă fiu, să poarte atributul de copil cuminte. Cei ce caută singuri să păşească în rândul marilor Părinţi sunt asemănaţi de Avva Antonie cu o “corabie plină de bunătăţi, dar care nu ştiu dacă va ajunge la liman”(Ibidem, Antonie 16). Numai Dumnezeu poate hotărî, ori lipsindu-l pe fiu de părintele său, ori rânduindu-l îndrumător altora, vindecând toată neputinţa, după cum îi zice Sfântului Apostol Pavel: “Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”(2 Co 12, 9). Experienţa duhovnicească face ca sufletul să devină mai ascuţit în lupta cu ispitele. Însă orice biruinţă care în mod firesc adânceşte discernământul nu-l duce pe omul cel duhovnicesc la starea de suficienţă, ci, dimpotrivă, continuând cuvintele Arhanghelului: “… să stăm cu frică…”, creşte luarea aminte, frica de propriile mişcări, mânându-l spre încrederea totală şi unică în Dumnezeu. Aceasta propune ultima treaptă a desăvârşirii, sfinţenia, nemişcarea până la identificare prin asemănarea cu Dumnezeu, după cuvântul mai-marelui voievod al oştilor cereşti: “… să luăm aminte”.
Părintele Ioan Cojanu