Ce-i lipsește în mod fundamental omului contemporan pentru a fi în bună rânduială cu propria-i persoană și cu lumea? Înțelepciunea și virtutea. Prin acestea două se poate cuceri pe sine, poate cuceri pământul, iar în ultimă instanță devine apt să cucerească și cerurile. Despre ce sunt înțelepciunea și virtutea, cum se pot ele dobândi, menține, spori și propaga de la individ la individ vorbește în termeni rafinați Ernest Bernea în cartea lui „Mic tratat de înțelepciune și virtute”. Autorul, mare sociolog, etnograf și filosof, a viețuit în secolul XX, dar, din cauza opresiunii politice la care a fost supus, dimensiunea înaltă a trăirii și a gândirii lui, reflectată în scrieri ce i-au fost cenzurate, i-o cunoaștem cu precădere în zilele noastre. Pe lângă opera remarcabilă, aflată în amplu proces de recuperare, întregire și justă valorizare, a dat României și un fiu, pe renumitul pictor Horia Bernea, artistul al cărui nume e pe veci încrustat în „cartea de identitate” a Muzeului Țăranului Român.
Dacă de obicei tratatele au sute de pagini, sunt dificil de parcurs și înțeles, cel pe care vi-l propunem spre lectură se situează la polul opus. Temele abordate sunt de larg interes, stilul scriiturii este atrăgător, rezonanța ideilor în mentalul colectiv și individual e puternică, iar o asimilare chiar și minimală a lor poate schimba vieți punându-le pe o traiectorie corectă din punct de vedere moral și religios. Cum ar putea oare să zacă în seiful spiritual al unei națiuni o carte care aduce în prim plan subiecte precum: „omul și condiția sa”, „căile cunoașterii”, „ce înseamnă realism”, „misterul și valențele dragostei”, „semnul căsătoriei”, „ce înseamnă a fi liber”, „stăpânirea de sine”, „căile succesului”, „inteligența creatoare”, „reabilitarea omului”? O simplă enumerare a lor le vădește rolul determinant într-o societate care se cuvine să nu se lase cimentată în nepăsare, neștiință și idolatrie a răului.
Pentru Ernest Bernea lucrurile sunt limpezi, iar limpezimea aceasta o transmite, cu valoare testamentară, semenilor săi: „Căile atât de sinuoase ale vieții omului prin înțelepciune își pot găsi un sens plin de rodnicie, iar prin virtute pot fi stăpânite”. Nimic nu-l preocupă pe autor mai mult decât omul, viața și mântuirea acestuia, asta desigur întrucât el însuși este om și își caută sensul încercând să-l creioneze pe al altora: „Omul, existență de răscruce, ocupă în lume un loc plin de riscuri, dar eroic și sublim totodată; el este situat în limita dintre materie și spirit, dintre lucru și idee, dintre real și posibil, dintre păcat și mântuire”. Remarcabilă este starea de trezvie în care e scrisă cartea. Degetul (a se înțelege penița) e pus pe rană pentru ca aceasta să-și înceapă expulzarea toxicității și implicit vindecarea: „Omul caută salvarea la periferia vieții, caută banchetul în firmituri, caută izvoarele vieții acolo unde este adâncul întunecat. Unde e omul pentru care S-a sacrificat Dumnezeu întrupat”?
Dragostea, ce-și găsește împlinirea totală în cadrul familiei, instituție considerată de Ernest Bernea, dacă e trăită după normele creștine, adevărată catapultă spre rai, este nici mai mult nici mai puțin decât „un foc lăuntric care duce la împlinirea destinului nostru de oameni, care caută simțirea simfonică a două suflete, care caută unitatea spirituală și trupească în darul Ființei supreme, a lui Dumnezeu, caută eternitatea”. Fiindcă toți ne dorim împlinirea și de multe ori nu știm cum s-o atingem ori, dacă avem o vagă idee, ne împotmolim pe traseu, ni se dă mură în gură soluția – „dacă vrei să reușești în viață, respectă legile onoarei; munca și talentul, dragostea de om și creație au fost întotdeauna căile succesului”.
Așa se „țes” una după alta filele unei cărți ce poate sclipi, asemeni unui diamant, într-o bibliotecă, dar mai ales în inima și mintea oricui o parcurge. Într-o perioadă în care se vrea deșertificarea binelui și a adevărului din noi, Ernest Bernea ne pune la îndemână o părticică a creației sale având simbol de punte între milenii, o pecete a firescului și buneicuviințe. Să nu refuzăm o asemenea moștenire, ci s-o acceptăm și să ne-o integrăm în felul propriu de-a trăi! Așa vom ajunge „să iubim viaţa, dar să o iubim ca oameni ce nu și-au trădat calitatea, să o iubim în toate dimensiunile și formele, dar gradat, armonios și transfigurat, să o iubim în așa fel încât să prindem inima lucrurilor, adică să prindem ce este esenţial şi durabil”.
Ioan Adrian Popa