Dacă cineva m-ar întreba care este leitmotivul operei teologice a Sfântului Iustin Popovici, aș răspunde fără ezitare: divino-umanismul, cu alte cuvinte învățătura creștină care vede în unirea lui Dumnezeu cu omul în Hristos sensul deplin al vieții omenești. Volumul, despre care urmează să scriu câteva rânduri, confirmă din plin ideea de mai sus. El cuprinde două comentarii biblice: „Tâlcuire la Evanghelia după Sfântul Apostol Ioan. Tâlcuire la epistolele Sfântului Ioan Teologul”, apărute la editura Partoș, în anul 2024, în traducerea monahiei Domnica Țalea. Ediția sârbească redă titlurile originale ale celor două comentarii, ceea ce explică prezentarea diferită în titlul românesc a autorului, care este același: Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul. Despre acesta, marele teolog sârb afirmă că este cel mai mare văzător al tainelor dumnezeiești (pg. 312).
Dogma divino-umanismului este esențială, de vreme ce întreaga lucrare a Duhului Sfânt în lume se reduce la mărturisirea faptului că Hristos este Dumnezeul-Om (pg. 338). Sfântul Iustin o leagă de tema adevărului, lucru de înțeles dacă ne gândim la două cuvinte rostite de Fiul lui Dumnezeu întrupat: „Eu sunt Adevărul” (Ioan 14, 6) și „Dacă voi veți rămâne în cuvântul Meu, cu adevărat ucenicii Mei sunteți, și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32). Cunoașterea adevărului este cea care dăruiește omului libertatea, pentru că ea înseamnă efectiv eliberarea de păcat. Iar păcatul este în esență minciună, de vreme ce la temelia oricărui păcat stă aceeași minciună: „Veți fi ca niște dumnezei”(Cf. Facere 3, 5 – ed. Bartolomeu Anania). Din această perspectivă, adevărul și libertatea nu sunt două concepte abstracte distincte, ci ele sunt de o ființă (pg. 120), adică ele constituie aceiași realitate vie, palpabilă, legată direct de viața omului. A rămâne în cuvântul lui Hristos înseamnă a păzi poruncile Sale. A păzi poruncile lui Hristos e tot una cu a-L cunoaște (pg. 301). Calea cunoașterii Sale se dovedește a fi una a experienței, a cercării, nu una teoretică, abstractă, ruptă de viața concretă a omului. În această cunoaștere, noi, oamenii creștem treptat, prin Sfintele Taine și prin virtuți, până la hristificare, la viețuirea neîncetată a omului întru Hristos (pg. 319).
Cunoașterea lui Hristos nu înseamnă doar cunoașterea adevărului, ci și a iubirii. Iubirea, adevărata iubire ne-a venit prin Mântuitorul. Domnul ne dăruiește această iubire, care se dovedește adevărată, de vreme ce ea ne izbăvește de păcat, de moarte și de diavol (pg. 350). Cum face El aceasta? Strămutând toate puterile vieții Sale dumnezeiești în lumea noastră pământească și transformându-le în viața noastră, a oamenilor (pg. 344). Nu este vorba de pierderea identității omului, ci de principiul împreună-viețuirii (simbiozei) și al împreună-lucrării (sinergiei) dintre Dumnezeu și om (pg. 100), pe care Fiul lui Dumnezeu întrupat l-a instituit în viața omului. Pe de altă parte, Hristos este prezentat de Sfântul Apostol drept Viața de veci arătată nouă, oamenilor (cf. I Ioan 1, 2). Această viață veșnică ar trebui să constituie cea mai însemnată cunoștință a noastră, ca creștini (pg. 362), de vreme ce această viață este o Persoană, Dumnezeul cel adevărat Care a biruit moartea prin Înviere. Dar această cunoaștere a Vieții veșnice arătate nouă este, în esență, o cunoaștere a lui Dumnezeu ca Iubire adevărată care nu a îndurat să-Și vadă făptura rațională înghițită de moarte și a chemat-o la unirea cu Sine, adică la viața veșnică, la cerul și pământul cel nou.
Marele Apostol și Teolog este încredințat că noi, creștinii, avem ungere de la Cel Sfânt și știm toate (cf. I Ioan 2, 20). Sfântul Iustin vede în ungere sfințirea întregii noastre ființe, mai cu seamă a organelor de cunoaștere: mintea, rațiunea, duhul și inima; în vreme ce, după el, cunoașterea integrală trimite la cunoașterea lui Dumnezeu și a tuturor celor necesare vieții noastre. În concluzie, după marele teolog și sfânt contemporan, Evanghelia Apostolului Ioan este, în mod fundamental, o Evanghelie a iubirii și a adevărului (pg. 369), adică o bună-vestire a lui Dumnezeu ca Adevăr și Iubire, dar și o chemare a noastră de a-L cunoaște în această calitate. Singura piedică, în această cale de cunoaștere, este păcatul, care nu e altceva decât minciună, adică nesocotire a adevărului, atunci când se raportează la sinele nostru, și ură, adică negare a iubirii, atunci când se raportează la semenii noștri. Numai raportat la Dumnezeu, păcatul este și minciună, și ură.
Ierom. Prodromu Nagy
Mânăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” Alba Iulia