De ce merge un mirean la Athos? Ce caută și ce așteptări are? Cum scrie un mirean despre Athosul contemporan? Acestea erau întrebările din mintea mea când am luat în mână cartea lui Stefanos Dimopoulos: „Athos – tărâmul sfințeniei: întâlniri cu marii părinți athoniți ai veacului al XX-lea”.
Dar cine este acest Stefanos Dimopoulos? Un medic oftalmolog, foarte priceput chirurg, cu recunoaștere internațională, având studii postdoctorale în Germania, și tată a cinci copii (patru băieți și o fată). Încă din vremea studenției este un căutător. Ucenic apropiat al Părintelui Emilianos, rămâne atașat duhovnicește obștii Mânăstirii „Simonos Petra” și multor părinți aghioriți încă de pe vremea când nu erau atât de cunoscuți și asaltați de lume. Încă din 1973, când a fost prima dată la Simonos Petra, se socotește pe sine ca făcând parte din sânul familiei duhovnicești a mânăstirii. Slujirea lui, ascultarea lui a fost (și încă este) tămăduirea și grija pentru ochii trupești ai multor părinți din Athos, iar aceștia s-au îngrijit de ochii duhovnicești ai doctorului Dimopoulos. Astfel a cunoscut pe viu elita duhovnicească a ultimelor 50 de ani, în mare parte părinți athoniți, dar nu numai: Părintele Emilianos Simonopetritul (20 de ani duhovnicul său), Părintele Efrem Katunakiotul, Cuviosul Paisie Agrioritul, Părintele Dimitrie Gagastathis, Cuviosul Porfirie Kavsocalivitul, Părintele Gheorghe Kapsanis, Cuviosul Sofronie Saharov, Părintele Iosif Vatopedinul, Părintele Teoclit Dionisiatul, Părintele Haralambie de la Burazeri, Părintele diacon Dionisie Firfiris (psaltul Bisericii „Protaton” din Karyes), Panayotis Nellas, Părintele Eumenie Saridakis, Părintele Grigorie de la Dochiariu (iubitorul de români), Părintele Athanasie Simonopetritul (imnograful), ÎPS Nicolae Selentis, Mitropolitul Halkidei (care l-a făcut anagnost), Părintele Zaharia Zaharou, Părintele Vasilios Gondikakis, Părintele Efrem Vatopedinul, Părintele Elisei Simonopetritul (actualul stareț), Părintele Tihon Psaltul, Părintele Ștefan (psaltul din obștea Danieleilor), Părintele Grigorie Psaltul (fratele Părintelui Efrem Katunakiotul și care a compus muzica pentru versurile Sfântului Nectarie – Agni Parthene [Fecioară curată]), pictorul Andreas Fokas, Părintele Partenie Aghiopavlitul, Părintele Ambrozie Lazaris, Părintele Gherasim Mikraghiananitul (imnograful Marii Biserici a lui Dumnezeu), Părintele Placide Deseille, Părintele Macarie Simonopetritul, Arvo Pärt („acest Beethoven contemporan” și mare isihast). Enumerarea ar putea lesne continua, dar cred că e de-ajuns pentru ca Stefanos Dimopoulos să fie socotit un adevărat tezaur viu. Ca să nu mai pun la socoteală nenumăratele și ineditele fotografii care însoțesc fericit textul. Volumul conține doar o mică parte din amintirile sale (rânduite în șapte capitole): I. Părintele Emilianos Simonopetritul, II. Părintele Efrem Katunakiotul, III. Sfântul Părinte Paisie Aghioritul, IV. Părintele Ambrozie Lazaris, V. Trubadurii lui Dumnezeu, VI. Simonopetrite și VII. Părintele Grigorie Dochiaritul.
O excepțională sinteză încheie volumul, „Monahismul aghiorit și ethosul creștin”. Acest text îi aparține Arhimandritului Elisei, Egumenul Sfintei Mânăstiri „Simonos Petra”, urmașul Părintelui Emilianos.
„Nu știu de ce m-a binecuvântat Dumnezeu să cunosc și să mă leg de atâția oameni sfinți? Să nu mă invidiați! Sunt cel care «a știut și n-a făcut»” (Luca 12, 47), afirmă cu smerenie autorul. Mai mult, după ce și-a făcut o casă nouă și spațioasă, Dimopoulos reafirmă cam același lucru: „Nimic n-am învățat de la părinții și de la mânăstirile pe care le-am frecventat”. Acest gând al autorului se raporta la un cuvânt simonopetrit viu și lucrător: „Chilia mea, și totuși a mea nu, azi ești a mea, iar mâine a altuia”. Adevărat loghion paterical.
Povestirile și amintirile lui Stefanos Dimopoulos au spontaneitate narativă și delicatețe. Se ferește de a judeca și osândi pe alții, iar, când nu reușește, se prihănește pe sine ca un monah: Iar, dacă am supărat pe careva dintre cei menționați, pun metanie adâncă și zic: «Binecuvântați!» Acesta nu este un artificiu literar sau falsă smerenie, ci o stare mereu prezentă în text. Originalitatea este dată de anecdoticul și ineditul întâmplărilor. Călătorind la Athos uneori cu cei patru fii ai săi, aceștia sunt cuceriți de călugării athoniți care le arată cum se călărește pe un catâr, cum se îmblânzește și se hrănește o vulpe numai cu legume, cum se face cea mai bună ciocolată de post („mai bună decât Toblerone”), cum se sculptează în lemn și altele. Maica Magdalena de la Mânăstirea „Sfinții Arhangheli” din Epidavros „este monahia cu pantofi roșii” care iubește atât de mult animalele încât și la biserică, la slujbe „se auzea «piu – piu» din direcția Maicii Magdalena, iar maicile nu mai puteau de râs”. Multe asemenea relatări înlesnesc lectura și țin cititorul cu interesul treaz și de neoprit. A nu se înțelege că avem de-a face cu o nouă carte cu povestiri hazlii cu călugări din Athos. Nicidecum. „Athos – tărâmul sfințeniei” este o carte despre „întreaga viață nevăzută a monahului [care] ascunde și totodată descoperă marea taină a persoanei umane, în toată profunzimea ei teandrică”. (Pr. Elisei Simonopetritul)
Aș remarca două lucruri foarte importante. Părintele Ignatie (Egumenul Mânăstirii „Dusiko” din Tesalia), prieten din copilărie cu Părintele Emilianos, a fost întrebat ce anume l-a impresionat cel mai mult la prietenul său Alexandru (numele de mirean al Părintelui Emilianos. Iar acesta „a spus cu naturalețe: «Nejudecarea! Nu judeca pe nimeni niciodată!»”. Acesta poate fi secretul pentru sporirea duhovnicească a fiecăruia. Așa se creează raiul în jurul nostru.
De asemenea Părintele Efrem Katunakiotul afirmă apăsat și, poate, surprinzător, că primul semn de sfințenie a unui om nu e darul prorociei, al rugăciunii, al postirii etc., ci recunoștința este semnul neîndoielnic al sfințeniei omului. Cu cât e omul mai recunoscător, cu atât e mai smerit și în egală măsură mulțumit și mulțumitor, adică euharistic. Aș zice: de luat aminte!
La finalul cărții, textul Părintelui Elisei încheie apoteotic, aducând „o bucurie praznicală” lecturii, astăzi, la sărbătoarea Cuviosului Atanasie Athonitul, întemeietorul vieții de obște la Sfântul Munte: „Bătrânul Athos (…) reprezintă în sensul vechi al cuvântului un ethos: sălaș, spațiu de locuit. Acesta ascunde în taina tăcerii lui, ca un alt chivot, mărturiile cu însemnele adânci ale degetelor lui Dumnezeu. Iar aceste prețioase urme nu sunt decât virtuțile sfinților săi monahi. În sufletele lor a binevoit Dumnezeu să depoziteze tot ceea ce Iisus Hristos a lăsat Bisericii Sale ca o fundamentală moștenire: adevărul veșnic despre Dumnezeu, despre om și despre lume”.
P.S. Unele cărți, precum cea de față, ar trebui să poarte marcajul APCD, adică: „Atenție, poate crea dependență!”. Bună dependență!
Ierom. Gavriil Fărcaş
Mânăstirea „Sf. Ioan Botezătorul” – Alba Iulia