În romanul „Frații Karamazov”, Dostoievski așternea pe coala de hârtie un mare adevăr al vremurilor sale: „Oamenii au ajuns să agonisească o mulțime de bunuri. În schimb li s-au împuținat bucuriile”. Peste decenii această realitate nu s-a estompat, ci a căpătat dimensiuni sporite. Așa s-a ajuns astăzi să căutăm cu lupa fărâmiturile de bucurie din viețile noastre, iar ca apogeu al acestei situații să conștientizăm că ne-am însingurat de noi înșine, dar mai ales de Dumnezeu. Iată ce l-a determinat pe Episcopul românilor din Europa de Nord, Preasfințitul Macarie, să se întrebe: „De ce mă simt singur într-o eră a comunicării”? A pus o astfel de interogație, adâncă precum o fântână săpată într-un ținut arid, pe coperta unei cărți, iar în interiorul ei s-a străduit să așeze față în față bucuria cerească și singurătatea omenească, adică să dea un posibil răspuns la frământarea care îl macină și care șubrezește lumea.
Cartea ierarhului ortodox lasă să curgă spre cititor din șapte izvoare conținutul a tot atâtea conferințe susținute cu diverse prilejuri. După cum afirmă autorul, „textele din volum sunt propuneri de a reflecta duhovnicește la cum putem să ne păstrăm integritatea sufletului într-o lume a fragmentării și a surogatelor spirituale”. Nu întâmplător, primii cărora li se adresează PS Macarie sunt tinerii, căci ei constituie „un segment de vârstă cărora promotorii falsei emancipări le țintesc inima, sediul afectelor, acolo unde se află Însuși Hristos, bătând la ușă”. Aceștia sunt îndemnați să se deștepte, „să nu își lase aripile tăiate, să descopere în biserică o alternativă reală la lumea care îi atrage mereu și cu orice ocazie înapoi de la viețuirea în Hristos”.
Majoritatea textelor cărții sunt axate pe tema bucuriei, una sensibilă în contextul depresiei care subjugă tot mai multe minți și inimi. Așa cum bogatul nemilostiv era deținătorul a numeroase lucruri cu care făcea paradă la petrecerile unde se veselea în exces, tot așa omul contemporan, pe fundalul bunurilor ce-i aglomerează viața, o ține mereu într-un râs nesănătos, într-o stupefiantă dănțuială pe suferința celor din jur. Bucuria creștinilor ar trebui să se manifeste cu totul altfel – să fie cumpătată, o mare „virtute câștigată după încercări și ispite, un răspuns la situații pe care, de cele mai multe ori, ceilalți le consideră adevărate nenorociri cauzatoare de nefericire”. Când se află la ananghie, credinciosul se cuvine „să aibă nevinovăție de copil, să ridice fruntea spre cer și să trimită «scrisori» către Hristos”. El este singurul Care-i poate da răspuns adecvat și-i poate readuce în suflet bucuria cerească, neatinsă de întinăciuni. Doar în acest context trăitorii dreptei credințe vor înțelege că „pentru a se umple de bucurie, întâi de toate trebuie să se răstignească, să cultive curăția, fiindcă bucuria e un rezultat, o roadă a Duhului, care se dobândește parcurgând calea despătimirii și cultivând virtuțile”.
Paradoxul singurătății în era comunicării fără margini e dezbătut cu realism și înțelepciune. El își are rădăcina în aceea că acum comunicarea se realizează preponderent prin tehnologie tot mai sofisticată, nu prin tradiționala și atât de fireasca întâlnire fizică între oameni. E limpede ca lumina zilei că „doar în prezența fizică a celuilalt se poate stabili o comunicare substanțială”. Cei vrăjiți de internet, laptopuri, telefoane, tablete și alte instrumente de relaționare ar face bine să se întrebe: „Cu ce scop este creată această nouă tehnologie de comunicare devenită omniprezentă, inevitabilă și aproape obligatorie? Cu scopul de a aduce împreună oamenii sau cu scopul de a-l face pe om mai sugestionabil, mai izolat, mai departe de Dumnezeu?”
Cartea se întregește cu textul dedicat Sfântului Mucenic Haralambie, a cărui „redescoperire în contextul modern poate reprezenta o punte între lumea tradițională și cea contemporană, amintindu-ne că nevoia noastră de ocrotire spirituală rămâne la fel de puternică”. Martiriul la care a fost supus e „o mărturie vie a bucuriei neclintite și a puterii credinței în fața adversității”.
Să ne pliem deci viața pe învățătura fugii de temporara bucurie derivată din cele pământești și a câștigării imensului dar al bucuriei izvorâte din cele cerești! Așa vom înțelege de ce Cuviosul Paisie Aghioritul le spunea celor ce-i cereau sfat că „numai lângă Dumnezeu află omul bucuria cea adevărată și veșnică”.
Ioan Adrian Popa