Lecturi: Experienţa duhovnicească a cunoaşterii lui Dumnezeu

Părintele profesor Constantin Coman este, fără îndoială, unul dintre marii noștri teologi actuali, preocupat nu doar de teologia academică, ci și de teologia experienței. Este un biblist eliberat de limitările biblicismului, pentru care experiența nemijlocită a Dumnezeirii este o realitate incontestabilă, experiată constant de-a lungul istoriei Bisericii până la părinții contemporani. Parcursul său teologic și duhovnicesc se datorează – așa cum mărturisește – întâlnirilor providențiale care l-au format. În cartea „Moștenirea sau așa cum mi-am însușit rădăcinile duhovnicești”, publicată de Editura Bizantină în acest an, părintele profesor subliniază diferența esențială dintre formare, pe care o consideră mai curând inițiere sau ucenicie, și informare, care nu are nici un aport în edificarea noastră lăuntrică.

Născut în anul 1953, părintele Constantin a cunoscut mari personalități ale veacului trecut, atât din sfera teologiei și a culturii, cât și din rândul marilor părinți duhovnicești trecuți relativ recent la Domnul, deopotrivă din țara noastră și din Grecia, inclusiv din Sfântul Munte. Lista celor pe care i-a cunoscut este cu adevărat impresionantă, dacă ne gândim că ea îi cuprinde pe părinții Sofian Boghiu, Cleopa Ilie, Petroniu Tănase și Dionisie de la Colciu, pe părintele profesor Dumitru Stăniloae, pe pictorii Horia Bernea și Paul Gherasim, pe părinții Simeon Kraiopoulos și Grigorie Dohiaritul, pe profesorii atenieni Stylianos Papadopoulos și Savvas Agouridis, pe patriarhii Justin Moisescu și Tectist Arăpașu, precum și pe mitropolitul Antonie Plămădeală. Spre capătul listei sunt amintiți Cuvioșii athoniți Iosif Isihastul și Paisie Aghioritul, precum și părintele Sofronie Saharov, din al căror duh autorul nostru s-a împărtășit indirect. La sfârșit, părintele Coman îi pomenește pe părinții săi după trup: Pătrașcu și Maria Coman.

Problematica paternității duhovnicești, care constituie firul roșu al cărții, nu a fost întotdeauna înțeleasă cum se cuvine. Părintele profesor face o deosebire clară între părintele duhovnicesc și preotul duhovnic. Cel din urmă este obligatoriu hirotonit și, în această calitate, el dă dezlegare de păcate celui care vine sub epitrahilul său. Dimpotrivă, cel dintâi își asumă liber calitatea de părinte în duh al celor care vor să devină fiii săi duhovnicești. Relația părinte duhovnicesc – fiu duhovnicesc este asumată absolut liber de două persoane, fiecare având propria responsabilite: părintele, sfătuirea și împărtășirea duhului său ucenicului, iar fiul, ascultarea și împărtășirea din duhul părintelui său. Această relație nu este condiționată de preoție, dovadă stând faptul că cei mai mari părinți duhonicești athoniți ai veacului trecut au fost monahi simpli: Siluan Athonitul (+1938), Iosif Isihastul (+1959) și Paisie Aghioritul (+1994). Pentru a dovedi dezvoltarea spontană a unor astfel de relații, părintele Constantin vorbește de doi din cuvioșii contemporani, care au pus bazele unor asemenea legături duhonicești. Mai întâi, Părintele Sofian Boghiu, starețul Mânăstirii Antim din București, a fost părintele duhovnicesc al unora dintre membrii chinoviei sale, dar și a nenumărați creștini din lume. La fel au stat lucrurile și cu ieromonahul Simeon Kraiopoulos, întemeietorul a două mânăstirii din Grecia și, în egală măsură, părintele duhonicesc a nenumărați mireni. Autorul nostru subliniază că fiecare din cei doi părinți au creat, în totală libertate față de orice structură convențională, o familie duhovnicească, depășindu-și îndatoririle preoțești canonice. Modelul unei astfel de familii este Dumnezeu Însuși, Care este Tată, Fiu și Duh. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că Hristos este Fiul Tatălui în Duhul Sfânt. Acesta este modelul care stă la baza gestului liber pe care îl întreprinde un om pe calea cunoașterii lui Dumnezeu. Pentru că, în cele din urmă, avem un părinte în duh ca să ajungem la cunoștința de Dumnezeu. Discursul teologic, oricât de elevat ar fi, nu ne poate mijloci această cunoaștere, de vreme ce orice text al Bisericii, inclusiv Scriptura, nu sunt decât mărturii scrise ale celor care L-au cunoscut pe Dumnezeu în mod nemijlocit.

Consider că în această lumină ar trebui citită cartea de față, de vreme ce toți cei prezentați în paginile cărții, indiferent de statutul lor, i-au întărit autorului convingerea că această cale duhovnicească de cunoaștere a lui Dumnezeu este posibilă. Autorul însuși a parcurs acest drum ostenitor, dar împlinitor, și ne propune și nouă să avem curajul de a porni pe el, având ca modele pe toți cei evocați în această carte.

Ierom. Prodromu Nagy