M-am gândit să vă vorbesc despre neîncetata rugăciune. Sigur că este un titlu foarte pretenţios. Poate mai pretenţios ar fi fost dacă aş fi numit-o rugăciunea neîncetată, pentru că rugăciunea neîncetată se referă strict la o anumită parte, la o anumită formă a rugăciunii, şi anume la rugăciunea inimii, la rugăciunea lui Iisus, la experienţa mistică a Duhului Sfânt, la ultimele trepte, dacă putem numi ultimele trepte cunoscute de noi, pentru că altfel treptele continuă în infinitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, ultimele trepte cunoscute de noi prin experienţa marilor Părinţi, în urcuşul de îndumnezeire a omului. Din început vreau să subliniez că nu mă refer la această rugăciune în mod special, chiar dacă o s-o amintesc, pentru că e prea pretenţioasă, atât pentru mine ca să vă vorbesc, cât şi – dacă-mi permiteţi s-o spun – pentru dumneavoastră care mă ascultaţi. Pentru mine pentru că nu am experienţa acelei rugăciuni, chiar dacă scopul vieţii mele mi l-am ales să tind spre aceasta. Şi pentru dumneavoastră pentru că trebuie să aveţi smerenia şi să-mi acceptaţi această umilinţă pe care o fac, că încă nici dumneavoastră nu aveţi nevoie, poate, despre o astfel de vorbire.
Când am spus „neîncetata rugăciune”, am ales acest atribut pentru a vorbi despre rugăciune, pentru că altfel nu există rugăciune. În primul rând, omul care nu tinde spre o întâlnire a lui cu Dumnezeu, omul care nu doreşte să-L întâlnească pe Dumnezeu, să-L vadă pe Dumnezeu sau, mai bine zis, să-L cunoască pe Dumnezeu, este un om care îşi închide singur posibilitatea de a se ruga cândva. Un astfel de om nu se roagă niciodată. Cel mult Îi adresează lui Dumnezeu nişte cereri, nişte porunci, dar le adresează unui Dumnezeu pe care nu-L cunoaşte. Nu ştie încotro se duce rugăciunea lui, nu ştie dacă rugăciunea lui e primită şi, mai rău, nu-l interesează cui se adresează rugăciunea lui. Este ca şi când ai vorbi în van. #i-ai face un Dumnezeu, ţi-ai pune un idol în faţă şi, ca să te împaci cu conştiinţa ta, cum sigur ar spune psihologii, ca să-ţi echilibrezi în momentele grele psihicul, socoteşti că te rogi, socoteşti că te ascultă cineva şi implicit că te va ajuta acel cineva. Deci am putea spune: cel ce nu se roagă neîncetat, niciodată nu se roagă. Cel mult, cum am zis, adresează nişte cereri şi chiar nişte mulţumiri.
Ce înseamnă rugăciunea? Părintele Emilianos de la Sfântul Munte spune că rugăciunea este un drum. Mi-a plăcut tare mult. El zice că „la toţi Sfinţii Părinţi sunt diferite definiţii ale rugăciunii foarte importante; eu zic că rugăciunea este un drum, o cale”. Şi am socotit şi eu că este cea mai potrivită definiţie pentru ceea ce vreau să vă vorbesc.
Este o cale către Dumnezeu. Este o cale pe care normal apucăm sau ar trebui să apucăm încă de la Botez şi care, presupunem că ne-am născut într-o familie creştină, că părinţii botezându-ne, aşezându-ne o icoană la cap, la căpătâi, şi rostind rugăciuni lângă leagănul nostru, avem această experienţă a rugăciunii. Poate târziu, după ani de zile, după ce legăturile cu părinţii noştri s-au transformat din nişte legături – zicem noi – fireşti, dar totuşi trupeşti, de ocrotire, de încurajare, de susţinere în promovarea noastră, într-un fel sau altul, când simţim că avem nevoie încă de părinţi, dar nu din aceste puncte de vedere, ci avem nevoie ca ei să existe, numai să existe, simţim atunci că o legătură, pe care poate din leagăn am avut-o, este singura care ne ţine, singura durabilă şi care, interesant, nici moartea n-o poate desface. Şi anume: atât cât ei ne-au legat de Dumnezeu, atât cât ei încă din faşă, rostind rugăciuni la căpătâiul nostru, au făcut ca inima noastră să bată în ritmul rugăciunilor lor. Prin Dumnezeu simţim o legătură a veşniciei, simţim, cum am spus, că nimic nu ne poate despărţi de ei, cum spunea Apostolul Pavel de legătura sa cu Dumnezeu, de dragostea lui Dumnezeu nici moartea (nu îl poate despărţi). Pentru că, într-adevăr, regăsim în aceşti părinţi ai noştri, care ajung la neputinţă, însă care simt şi ei că n-au nevoie chiar de atâta ajutor al nostru fizic, sunt desprinşi şi ei de materie. Este cred că experienţa oricărui om, experienţa rugăciunii din copilărie, care, într-o anumită măsură, este experienţa unei rugăciuni neîncetate sau a unei neîncetate rugăciuni.
După ce creştem, rugăciunea devine mai grea. Am trăit o perioadă grea cei care am crescut fără şcoală religioasă, cei cărora numai în casa părintească li s-a putut vorbi despre Dumnezeu. Şi perioada aceea se cunoaşte. Prima noastră experienţă cu Dumnezeu la maturitate întotdeauna a fost mai grea, a fost mai tragică, a fost mai extremă, pentru că a fost o ruptură, anume calculată, a omului faţă de Dumnezeu.
Cum ajungem să cunoaştem, să reînnodăm sau să descoperim, dacă nu, pentru prima dată această rugăciune neîncetată? Ce este pentru noi, ce ar trebui să fie pentru noi neîncetata rugăciune? Setea noastră după Dumnezeu. Unii dintre noi, scârbiţi, sătui de tot ceea ce ne-a putut oferi lumea, ne-am întors către Dumnezeu numai pentru că ne-am întors în toate părţile. Doream să mai găsim ceva, adică altceva decât ne-a oferit lumea. Nenorocirea în aceste întoarceri este că Îl tratăm pe Dumnezeu cu aceeaşi monedă, cu aceeaşi experienţă cu care am experiat şi relaţia noastră cu lumea. Flămânzi, însetaţi, dar neglijenţi, sau socotind că Dumnezeu este dator nouă, uneori am dat cu piciorul poate celor mai sfinte momente. Poate când am avut nevoie mai mult de Dumnezeu şi am strigat din adâncul sufletului nostru şi efectiv sufletul nostru a fost întors sau, mai bine zis, deschis spre a-L primi pe Dumnezeu, sau poate chiar L-am şi primit, am reuşit aşa de repede să-L pierdem. De ce? Iată încă un pas, dar iată încă o piedică. Pentru că n-am cunoscut cum să căutăm, cum să aflăm şi cum să-L reţinem pe Dumnezeu în viaţa noastră. Cred că e motivul pentru care am vrut să abordez acest subiect.
Am zis că rugăciunea este un drum spre Dumnezeu, este calea spre Dumnezeu. Pentru a alege calea spre Dumnezeu, pentru a alege rugăciunea care duce la Dumnezeu, trebuie, în primul rând, să cunoaştem. Ce să cunoaştem? Această cale. Părintele Teofil o spune adeseori: Cea mai lungă cale este de la minte la inimă. Ei, această lungă cale este calea rugăciunii. Este lungă uneori din motive subiective, dar alteori din motive obiective, tocmai ca să preţuim această cale.
Ziceam de la minte. Părintele Stăniloae spune că întotdeauna mintea trebuie să fie cea care se pogoară în inimă. Dacă rugăciunea se face cu mintea, rămâne rece. Dacă inima s-ar ridica spre minte, ar rămâne, de asemenea, rece. Dacă ne rugăm numai cu inima, ajungem la o rugăciune sentimentală, pietistă, o rugăciune care într-adevăr mişcă inima, dar, cum spune Părintele Stăniloae, dacă nu ştim încotro, dacă nu-L cunoaştem pe Dumnezeu sau nu-L căutăm cu mintea pe Dumnezeu, niciodată n-o să-L cunoaştem şi rugăciunea nu va fi personală, pentru că nu ne rugăm la un Dumnezeu personal. Chiar dacă rugăciunea va fi înflăcărată, chiar dacă rugăciunea va fi cât rugul lui Moise, ea rămâne un foc de paie, cum îi plăcea Înaltului Teofil să spună. Deci drumul este de la minte la inimă.
Un lucru iarăşi trebuie să cunoaştem când începem să ne rugăm: să ştim că avem minte şi că avem inimă. Vedeţi, de obicei nu ne cunoaştem trupul nostru. Şi, veţi zice, dacă vrem să-l cunoaştem să ne uităm într-o oglindă şi să vedem ce ochi avem, să vedem cum sunt urechile noastre şi aşa mai departe. Dar nu aşa îţi cunoşti trupul. Trupul ţi-l cunoşti prin acţiunea lui. Aceasta este adevărata epifanie, adevărata revelaţie a trupului înaintea oamenilor şi înaintea ta însuţi. Tot aşa se întâmplă şi cu sufletul. Poţi să-l cunoşti ca într-o oglindă atunci când oamenii te caracterizează, o oglindă mai corectă sau mai deformată. Însă adevărata cunoaştere a sufletului este în acţiunile lui. Deci, iată, una din capacităţile, una din virtuţile, una din puterile sufletului este mintea. Ca să-ţi cunoşti mintea, trebuie să-i urmăreşti mişcările. Este primul lucru pe care trebuie să-l facă un tânăr sau oricare ar fi, un tânăr în cele ale rugăciunii, un tânăr în cele ale vieţii religioase. Trebuie să-ţi cunoşti mişcările minţii. De cele mai multe ori noi cunoaştem mişcările minţii într-o luptă acerbă de a ne conduce mintea după voinţa proprie. Vrem să fim, să luptăm cu gândurile rele. Şi mă iau la trântă cu gândurile rele. Niciodată nu voi reuşi. Pentru a să îţi poţi conduce mintea, întâi trebuie să-i cunoşti mişcările. Şi în funcţie de mişcările minţii tale să o hrăneşti, să o alimentezi. Poţi să-i dai o direcţie. Spre exemplu: Când te rogi, când eşti în biserică, mai bine zis, observi că mintea ta nu este la rugăciune. Poate observi că şi inima ta saltă de bucurie pentru că mintea şi-a adus aminte de o experienţă omenească sau chiar duhovnicească. Însă nu este la rugăciune. Mintea trebuie să înveţe să fie ordonată. Şi nu mă lupt cu gândurile bune sau rele, ci mă lupt exact cu mintea. Îmi strunesc mintea să urmărească cuvintele rugăciunii, ale cântării. Sigur că atunci când este cântarea plăcută, mai ales dacă este duhovnicească, mintea cu uşurinţă poate s-o urmărească. Ba mai mult, poate angaja şi inima. Nu înseamnă că ai făcut mari progrese. Atuncea poţi să spui că ai început să-ţi cunoşti mintea şi efectiv să o şi struneşti când, în cele mai mari tentaţii, oricât de frumoase ar fi, tu poţi să urmăreşti ceea ce ţi-ai propus. Această educaţi a minţii ajută întreaga structură a judecăţilor tale să se ordoneze. Pentru că mintea este cea care structurează, cea care conduce şi raţiunea, cea care stimulează şi memoria, cea care provoacă întreaga structură să aducă roade. O să observi că nu numai pentru rugăciune, nu numai pentru ca să te rogi, nu numai pentru ca să-ţi poţi îndrepta mintea spre Dumnezeu te ajută acest lucru, ci în toate acţiunile judecăţilor tale, în toate acţiunile minţii tale. Vrei să înveţi, vrei să memorezi, vrei să îţi echilibrezi gândurile, vrei să îţi verifici capacităţile, oricând poţi să te sprijini pe mintea ta. Dezastru pentru un tânăr, chiar pentru un student studios, este o minte necontrolată. O astfel de minte oricând îţi poate da peste cap întreaga ta viaţă intelectuală. Trebuie să ai tot timpul stimul exteriori. Spre exemplu, dacă pici un examen şi mintea ta este dezordonată, nemaiavând astfel de stimuli, eşti capabil să renunţi la toată activitatea ta intelectuală, să renunţi la facultate, să renunţi la tot ceea ce ar putea să te formeze intelectual. Am ţinut să vă spun câteva lucruri în afară de ceeea ce înseamnă mintea angajată în drumul spre Dumnezeu tocmai pentru ca să arăt că mintea pregătită spre a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu numai că nu te împiedică în activitatea ta intelectuală, ci dimpotrivă, chiar dacă se spune că firea omului n-a fost structurată spre a sta la masa de lucru şi a munci numai cu mintea, însă să nu uităm: când Dumnezeu a creat şi a aşezat în om capăcităţile intelectuale, le-a aşezat nu numai spre o cunoaştere a celor create, ci mintea poate să urmărească şi în cunoaşterea – cum o numesc teologii – apofatică, prin chenoza minţii, prin umilinţa ei, prin renunţarea la raţiunile omeneşti. Totuşi, dacă ea este solicitată să se răstignească – spune Părintele Vasilios: cunoaşterea apofatică este răstignirea minţii –, în care toate raţiunile omeneşti, Dumnezeu nu-Şi bate joc de ele, ele singure se urcă pe cruce, se răstignesc, pentru a trece şi ele prin mormântul lui Hristos, pentru a ajunge şi ele la acea capacitate pe care Fiul lui Dumnezeu a oferit-o firii Sale omeneşti după Înviere, de a cuprinde într-însa pe Dumnezeul cel necunoscut, pe Dumnezeul cel transcendent, de a avea experienţa nu numai cu energiile şi cu cele ce sunt atinse de energiile cele necreate ale lui Dumnezeu, deci nu numai de lucrarea lui Dumnezeu, nu numai de manifestarea lui Dumnezeu, nu numai de teofanie. Mintea poate să urmărească experienţa sufletului cu Dumnezeu în sânul Sfintei Treimi. Deci nu putem spune că Dumnezeu ne-a creat ca să fim agricultori şi aşa trebuie să murim. E drept, dacă priviţi toate mânăstirile noastre, mai ales la români, în toate mânăstirile noastre se face agricultură, pentru că este angajat şi trupul. Sau chiar dacă nu se face agricultură (pentru că te ajută şi câmpul, efectiv), noi n-avem timp să batem munţii, pentru că mâncăm. Când o să fiu pustnic şi n-o să mai am nevoie de hrană, atunci o să bat dealurile. Dar până atunci, trebuie să-mi câştig pâinea. Şi rucodelia mea este să muncesc. Dar nu numai. Şi lucrarea mâinilor. Deci tot timpul omul este angajat cu întreaga fire. De ce? De ce pustnicul, care nu mai avea nevoie de nimic, era aproape de Marea Roşie acolo, în pustiu, nici nu mai mânca, se folosea de puţină apă. Şi ce făcea? Făcea coşuri şi pentru că nu avea nevoie de bani, nu avea nevoie să le comercializeze, nu credea că-i foloseşte nici la să dea banii săracilor pentru ce făcea el, că mare lucru nu făcea. Le punea pe apă. Dar nu înceta să muncească. De ce? Pentru ca trupul să nu o ia razna. Asta-i a doua parte, în care şi trupul este angajat, şi pentru ca să fie angajat în rugăciune, trebuie să-l aduni în lucrare. Singura posibilitate de a aduna trupul în lucrare, ca de altfel, cum am spus, şi mintea nu poţi s-o cunoşti, nu poţi s-o urmăreşti decât în lucrarea ei.
Dar să revin. Mintea a fost creată de Dumnezeu să ajungă la cunoaşterea şi la experienţa nu numai a lărgirii ei omeneşti, ci prin chenoză, prin răstignire să ajungă la experienţa cuprinderii în ea a Sfintei Treimi şi a integrării ei în relaţia Sfintei Treimi, în legătura Sfintei Treimi, în iubirea dumnezeiască. Sigur, veţi zice atunci să obişnuim mintea să-şi lărgească capacităţile. Nu neapărat. Dacă munca ta este intelectuală, vreau să spun că nu te va împiedica să ajungi la Dumnezeu. Însă şi dacă munca ta nu este intelectuală, dacă rămâi un simplu ţăran, nu înseamnă că nu ai posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu şi că mintea ta niciodată nu se va lărgi atât ca să-L cuprindă. Însă şi unul, şi altul, neapărat, chiar ţăran fiind, trebuie să ai o educaţie a minţii ca să poţi să ajungi pe drumul cunoaşterii lui Dumnezeu, ca să poţi să ajungi deci implicit la rugăciune.
Ce împiedică mintea să-L cunoască pe Dumnezeu? În general, spun Sfinţii Părinţi că mintea este împiedicată să-L cunoască pe Dumnezeu de păcat. Păcatele creează o aderenţă a minţii la stricăciune. Chiar dacă în minte avem şi raţiunea, avem şi discernământul, chiar dacă prezenţa lui Dumnezeu creează în minte conştiinţa păcatului şi a nimicniciei păcatului, a deşertăciunii păcatului, omul care consimte cu păcatul, care se împacă cu păcatul, este omul care-şi perverteşte mintea, şi mintea, şi raţiunea, şi-şi adoarme conştiinţa.
Ce mai împiedică mintea ca să-L cunoască pe Dumnezeu? Părintele Stăniloae spune că tot ceea ce mintea este chemată să depăşească într-un anumit moment. Spre exemplu, pot să-l cunosc pe Dumnezeu din experienţa de zi cu zi, dar este un anumit nivel de cunoaştere al lui Dumnezeu. Îi cunosc prezenţa Lui. Dumnezeu a făcut bine cu mine şi mi-a dăruit sănătate sau mi-a dăruit bunătăţi. Ei, eu pot să-L cunosc pe Dumnezeu din aceste bunătăţi, însă mai pot şi să mă opresc cu mintea şi implicit cu inima în cunoaşterea, în experienţa acestor bunătăţi. Fiecare lucru pe care ni-l oferă Dumnezeu, spun Sfinţii Părinţi că trebuie să fie o experienţă cu El şi numai cu El. M-am aşezat la masă făcând o rugăciune; m-am ridicat de la masă mulţumind lui Dumnezeu. Deci dacă eu, la masă, nu am experienţa cu Dumnezeu şi masa respectivă nu mă aşază într-o experienţă cu Dumnezeu, ci mă aşază într-o experienţă pur materială, care merge de la gustul mâncării până la desfătarea şi trezirea altor pofte – şi adânc pe adânc cheamă – sau chiar dacă mă opresc numai, cum spune Părintele Stăniloae, la afectele nepătimaşe, la a fi mulţumit că m-am săturat, dar nu am mulţumit lui Dumnezeu pentru că m-am săturat, şi aceste cunoaşteri care într-o anumită măsură sunt posibilităţi de a mă apropia de Dumnezeu, de a mă aşeza pe cale, ele devin piedici, ele devin obstacole de a ajunge la această cale. Şi am spus despre mâncare. Dar tot atât de valabil este şi, spre exemplu, studiul, filozofia sau ştiinţa, sau, de ce să n-o spunem, Vechiul Testament. Ce face tot sectarismul din lumea asta? Toate ereziile nu sunt decât capcane iudaizante, care îţi întind o cursă în drumul spre Dumnezeu ca să te arunce într-o negare a lui Dumnezeu, într-un refuz al experienţei cu Hristos. Cânţi cântece despre Iisus, „Iisuse al meu”, vorbeşti despre un Iisus întrupat, dar vrei să te opreşti la El. Hristos nu S-a oprit. Hristos nici pe cruce nu S-a oprit, nici măcar în mormânt, în iad nu S-a oprit. Hristos S-a înălţat la ceruri şi ne cheamă, ne trage pe toţi la Sine. Ne cheamă la experienţa Înălţării, la experienţa Sfintei Treimi. Nu există altă cale. Ori vrei să te îndumnezeieşti, ori rămâi poate nici în Vechiul Testament, nici în legea Vechiului Testament. Nu sunt nişte precepte morale, ci rămâi undeva în nişte plăceri, cum am spus, de la plăcerea mâncării până la celelalte plăceri.
Deci iată, chemarea lui Dumnezeu este experienţa Duhului Sfânt. Am zis că n-o să vorbesc despre rugăciunea inimii, dar trebuie s-o avem ca ţintă. N-o să vorbesc, vă promit, în experienţa ei, în experienţa Duhului Sfânt, dar trebuie s-o avem ca ţintă. Dacă nu avem această ţintă, dacă eu nu vreau să devin Dumnezeu, nu sunt creştin. Parcă vă spuneam şi altă dată, tot la Cluj. Îmi place să amintesc un citat din Paler. Ajunge la un moment dat să întâlnească în expoziţie un tablou cu răstignirea, o icoană a răstignirii. Zice: în faţa unei răstigniri nu poţi să stai să priveşti la ea. Este o aberaţie, este o nebunie. Două variante sunt: ori te urci cu Hristos pe cruce, ori te afli implicit între cei ce-L răstignesc. Ori te răstigneşti, ori răstigneşti. Ori te răstigneşti cu Hristos, ori Îl răstigneşti pe Hristos. Exact aşa este şi în experienţa vieţii duhovniceşti. Ori te angajezi într-o cunoaştere a lui Dumnezeu, într-o cale din care nu este întoarcere, ori rămâi de partea celor ce-L răstignesc. Şi nu te supăra, poţi să fii şi cleric. Între cei ce L-au răstignit au fost de toate. A fost şi prostimea din Ierusalim, dar au fost şi clerici. Ba mai mult, au fost angajaţi şi politic, a fost angajat şi Imperiul Roman. Deci nu contează ce eşti. Nu poţi să te împaci cu gândul: Păi, mai slujesc lui Dumnezeu. Nu poţi. Ori tot, ori nimic. Deci iată de ce vorbesc despre neîncetata rugăciune. Nu pot să spun: Acum am zis Tatăl nostru, acum mănânc; acum Îl las pe Dumnezeu la o parte, că mănânc. Nu poţi. Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu. Dar vă închipuiţi, numai să vă gândiţi la faptul că mâncarea aceea pe care o mâncaţi, în momentul în care vă hrăniţi spre slava lui Dumnezeu şi cu gândul la Dumnezeu şi mulţumind lui Dumnezeu, acea hrană nu devine putreziciune; acea hrană te ajută să te angajezi într-o lucrare dumnezeiască, acea hrană se găseşte pe sine în lucrarea ta divină, în răspunsul lui Dumnezeu sau mai bine zis în ecoul pe care îl are lucrarea ta divină în ceruri. De aceea spune Apostolul că toate suspină. După ce? După angajarea noastră. Toate suspină după mântuirea omului. Deci implicit după angajarea noastră duhovnicească.
Ce mai împiedică mintea să rămână cu Dumnezeu? Mintea se poate împiedica de orice. Spun Sfinţii Părinţi, spune Sfântul Simeon. că te poţi împiedica şi de cuvintele despre Dumnezeu, te poţi împiedica şi în teologie. Ba mai mult, spune tot Sfântul Simeon, poţi să te împiedici şi în cuvintele rugăciunii. Părintele Stăniloae vorbeşte despre un mare Părinte, nu-l numeşte, pe care l-a cunoscut în România, spune el, era într-o conferinţă pe care o ţinea în străinătate, şi care i-a vorbit despre rugăciunea inimii şi despre experienţa Duhului Sfânt. Şi spunea el despre acest om al lui Dumnezeu că îi mărturisea că nu mai este nevoie nici de cuvintele rugăciunii lui Iisus în momentul în care chiar şi ele te pot împiedica. Sigur, noi nu trebuie să vorbim despre asta; am ţinut să vă spun cine o mărturisea. Părintele Stăniloae nu spunea ca de la sine, ci la un anumit nivel poţi să te împiedici chiar şi în a urmări cuvintele rugăciunii. Deci iată mintea cât este de împiedicată. În viaţa duhovnicească mintea nu este atât de uşoară. Mintea este greoaie, chiar dacă Dumnezeu ne-a pus capul deasupra tuturor mădularelor. Chiar şi ea este greoaie; cu atât mai mult inima, cu atât mai greu trupul, dacă şi mintea este greoaie şi se poate împiedica. De aceea mintea trebuie să fie ascuţită. Cum ne ascuţim mintea? Nici nu vă închipuiţi. Aici intervine privegherea. Veţi zice nicidecum, privegherea îngreunează mintea. Da, privegherea te face să gândeşti mai greoi. După câteva nopţi de priveghere devii mai greoi. De ce? Pentru că n-ai experienţă. Spunea maica stareţă de la #igăneşti şi cred că am început să cunosc lucrul acesta. În mine nu l-am cunoscut; poate l-au cunoscut cei ce mă cunosc din afară. Eu n-am reuşit să mă cunosc poate aşa de bine. Dar am cunoscut în ucenici de-ai mei. Ea zicea că în şapte ani, după privegheri şi după un ritm de viaţă duhovnicească, de viată religioasă, nu neapărat strict duhovnicească, şi mersul la biserică în fiecare zi sau în fiecare duminică, postind de două ori pe săptămână, dimineaţa şi seara rugăciune, în fiecare zi să te gândeşti să faci o faptă bună – deci un ritm de viaţă religioasă. După şapte ani – nu ştiu, nu cunosc, poate cei care învaţă medicina ar putea să-mi spună – întregul metabolism se schimbă. Dar ceea ce pot să spun, sufletul se schimbă. Şi, credeţi-mă, se schimbă şi chipul. Nu-s oamenii sfinţii şi nici nu au pretenţii, şi eu o spun clar: nu-s duhovniceşti, dar de şapte ani stând în mânăstire, seamănă cu Hristos şi la chip. Acuma, sigur, la voce seamănă şi cu mine, pentru că mă aud zilnic vorbind. Dar efectiv omul se schimbă, devine chip, dar şi asemănare cu cel cu care vieţuieşte zilnic. Exact aşa ca şi un elastic. Dacă legi de un elastic, se duce; îi faci avânt, se duce departe. Dar revine, şi revine unde trebuie. Primul lucru care reiese dintr-o astfel de experienţă, dintr-un astfel de ritm duhovnicesc este că ştii unde să te întorci. Fiul cel risipitor, ceea ce era foarte important pentru el, ceea ce a fost esenţial, ştia unde-i casa părintească. Gândiţi-vă dumneavoastră, care v-aţi întors la Dumnezeu, poate şi astăzi bâjbâiţi că nu ştiţi încotro. Poate aţi trecut şi prin Ortodoxie, aţi mers şi la sectari, peste tot. De ce? Pentru că n-aţi ştiut unde să vă întoarceţi. N-aţi avut experienţă. Eu sunt sigur că astfel de oameni, chiar dacă Dumnezeu i-ar trimite din mânăstire, ar ajunge să aibă alte experienţe, să fie episcopi, să fie mercenari, dacă Dumnezeu îi împinge, orice să fie, ştiu unde să se întoarcă. De un lucru sunt sigur: că nu numai că nu-L vor refuza, ca şi fiul cel risipitor care putea să-L refuze la infinit pe Dumnezeu, dar în momentul în care îşi vine în fire, în momentul acela ştie care-i axa. Axa vieţii lor este precizată, este înfiptă.
Deci iată, deja v-am vorbit şi despre posibilitatea de a afla calea şi de a rămâne pe cale. Sigur că în această cunoaştere a lui Dumnezeu, în această cale de cunoaştere a lui Dumnezeu, presupunem deja că rugăciunea nu este totul. Presupuneţi că scopul nu este rugăciunea; scopul este cunoaşterea şi unirea noastră cu Dumnezeu. Începând, repet de la micile experienţe: că am trecut strada şi am fost nebun şi n-am privit şi în faţa mea a trecut o maşină şi nu mi-a călcat nici măcar unghiile, până la experienţa în care Dumnezeu te trânteşte de toţi pereţii şi vezi că nu te lasă. Îi simţi poate mai mult iubirea Lui decât atunci când te-a ocrotit. Pentru că atunci simţi şi încrederea pe care o are în tine şi pe care tu nu se cuvine s-o ai în tine. Pentru că te-a trântit şi El te-a şi ridicat şi a avut încredere că rezişti.
Deci calea rugăciunii este efectiv cunoaşterea lui Dumnezeu. A te ruga lui Dumnezeu nu înseamnă a te pune în genunchi. Sigur, rugăciunea trece şi prin genunchi, rugăciunea trece şi prin priveghere, rugăciunea trece şi prin tot programul religios; rugăciunea trece strict prin viaţa liturgică. Însă nu se opreşte nici la Liturghie, nu se opreşte nici în genunchi, nu se opreşte nici în contemplaţie, ci este neîncetată. În momentul în care spui: m-am rugat destul, acuma L-am închis pe Dumnezeu în biserică sau am închis cartea, şi în momentul în care am închis cartea de rugăciuni am respirat uşurat, ei, mi-am făcut datoria, bine că am terminat, în momentul acela înseamnă că nu te-ai întâlnit cu Dumnezeu. Omul care nu caută să se îndrăgostească este omul care nu caută să se însoare. Păi nici unul dintre dumneavoastră care v-aţi căsătorit nu v-aţi gândit să vă căsătoriţi fără să vă îndrăgostiţi. Şi când v-aţi îndrăgostit aţi fost înnebunit, n-aţi mai văzut pe nimeni. Şi e firesc. Şi ce aţi zis? Să nu se mai termine. Ei, poate s-a terminat într-o zi. A trecut „săptămâna orbului”. Dar, ceea ce este important, dacă aţi făcut sau nu o căsătorie bună. Însă cu Dumnezeu nu se termină. Părintele Emilianos spune fecioarelor, copilelor lui de la Ormylia: „Miresele lui Hristos, pentru voi Hristos a păstrat vinul cel mai bun”, cum scrie în Apocalipsă. „Cu el vrea să vă îmbătaţi pentru veşnicie.” Şi care este vinul cel bun? Sângele Lui; sângele care curge cald din ranele lui Hristos şi care-ţi dă viaţă veşnică. Ce-i în sângele Lui? Dragoste, iubire. Însă nu uitaţi, asta vreau să vă pun în suflete: altă iubire, să nu uitaţi… Nu sunt eu capabil, nu sunt în dreptăţit să-l contest pe Olivier Clement, însă ceea ce vă spun este un lucru clar: Poruncă nouă vă dau vouă, poruncă pe care n-aţi mai cunoscut-o. Experienţă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul. Cum? Cu o iubire nouă. Care iubire? Cum v-am iubit Eu pe voi, cu iubire dumnezeiască. Păstrez la mare cinste o felicitare pe care mi-a trimis-o Părintel Sofian, Dumnezeu să-l odihnească, în care scria cuvinte frumoase. Dânsul întotdeauna, pentru toată lumea avea cuvinte frumoase. Se semna: Cu dragostea lui Dumnezeu. Ei, faţă de un bătrân din acesta poţi să-ţi dai drumul să-l iubeşti, că nu te temi că te iubeşte altfel, nu te temi că iubirea ta se perverteşte, nu. Exact ca în braţele lui Dumnezeu mă duceam la părintele. Cu dragostea lui Dumnezeu, auziţi! Deci iată ce experienţă avem, iată unde se coboară mintea. Într-o inimă frământată? Nu, dragii mei. Într-o inimă plină de mizerii? Nu. Într-o inimă în care, în momentul în care mintea se coboară cu Hristos, într-o inimă iad fiind, care devine rai, într-o inimă care se linişteşte. Ei, în momentul în care mintea reuşeşte să cunoască inima, în momentul acela omul ajunge să se apropie de cale. Dar mai întâi trebuie să-ţi statorniceşti mintea în Hristos. Şi singura teologie pe care trebuie s-o înveţi. Să ştiţi, nu numai monahul. Monahul făgăduieşte: Aşa cu ajutorul lui Dumnezeu, Prea Sfinţite sau Prea Cuvioase Părinte. Cum? Să ai neîncetata rugăciune. Şi spune chiar şi cum: rostind neîncetat Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Deci numele lui Iisus trebuie să-l cunoşti. Trebuie să-i cunoşti puterea. Că este un nume mai presus de orice nume, că în numele Lui, cum spun Sfinţii Apostoli, duhurile fug, nu mai avem nici o problemă. Având numele Tău, toate s-au rezolvat. „Duhurile se pleacă nouă în numele Tău”. Ba mai mult, spune Hristos, „orice veţi cere în numele Meu de la Tatăl se va da vouă”. Dacă pomenim numele lui Iisus Hristos, Dumnezeu Tatăl Îşi va întoarce faţa spre noi. Nu poate rezista nici Tatăl cel ceresc, oricât am fi de păcătoşi. Deci să ajungem să cunoaştem ce înseamnă numele lui Iisus. Şi să ajungem să ne îmbătăm de această iubire a Lui. Mai mare dragoste nu există. Dar nu mai mare; aşa dragoste nu există. Este cu totul altceva. Nu are nimic din lumea acesta. „N-am nimic din stăpânitorul lumii acesteia”. Nu avea nimic nici din Vechiul Testament. „Am venit să împlinesc”. Singurul lucru care rămâne din Vechiul Testament este faptul că se împlineşte, îşi vede cununa. Vechiul Testament este încununat prin porunca iubirii. Ei, trebuie să ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu. Şi iată ce cale frumoasă: să-L cunoşti prin iubire. Tot ce-i în jurul tău poate să-ţi spună despre dragostea lui Dumnezeu, dar nu te opri aici.
Dacă reuşeşti să nu te poticneşti de nici una din cursele astea, „ce bun a fost Dumnezeu cu mine, ce fericit sunt că mi-a ajutat la un lucru să-l rezolv” şi rămân în lucrul acela, m-am poticnit. Toate lucrurile să mă ducă la Dumnezeu. Peste toate, exact ca şi fiecare treaptă, orice lucru din lumea aceasta mă poate ajuta să ajung la Dumnezeu. Spun Sfinţii Părinţi: filozofia păgână. Spun Sfinţii Părinţi: religiile, oculte chiar, păgâne, îi ajutau pe păgâni să se apropie de Hristos. Toate îi ajutau. Cât? Câtă vreme Hristos n-a venit în lume. În momentul în care L-am cunoscut pe Hristos, este ca şi cum folosesc treptele acelea după ce am ajuns sus. Cum le folosesc? Să cobor, să mă depărtez de înălţime. Deci iată spre ce ne îndreptăm noi. Rugăciunea trebuie să fie un urcuş. Viaţa duhovnicească trebuie să fie un urcuş. Iată cum am eu dreptul să mă împărtăşesc: ridicându-mă. Nu trebuie să am păcate de moarte ca să mă opresc de la Împărtăşanie. Dacă duhovnicul vede că eu, împărtăşindu-mă, mă duc în jos, mă opreşte. Urcă sus şi te împărtăşesc. Chiar dacă vii din adâncul păcatelor. Deci rugăciunea trebuie să dovedească un urcuş. Toate trebuie să mă ajute. Spune Părintele Rafael: şi păcatele te pot ajuta. Căderile tale te pot ajuta să te apropii de Dumnezeu atunci când tu le converteşti. Cum le converteşti? Le mărturiseşti. Te-a trântit diavolul într-un păcat, te trezeşti. Nu se poate, nu rămân aici. Sigur că diavolul de obicei nu ne trânteşte, ne duce uşurel, ca să nu ne trezim. Când suntem mai agitaţi şi ne luptăm cu el, ne mai trânteşte. Dar de obicei ne duce uşurel. Ei, în momentul în care viaţa mea tot timpul devine o ridicare, pot să spun că sunt pe calea rugăciunii, sunt pe calea vieţii duhovniceşti.
Iată ce înseamnă neîncetata rugăciune. Rugăciunea nu poate fi altfel. Nu pot să spun acum mă rog şi acum am terminat. Acum mă duc la furat şi pe urmă vin şi mă rog. Nu se poate. Dacă eu pot să mă duc la furat slăvindu-L pe Dumnezeu, mă duc la furat. Iată deci că rugăciunea neîncetată, prezenţa lui Dumnezeu în mintea mea şi în viaţa mea nu numai că nu mă opreşte de la lucruri, nu mă lasă să fac rele. Deci eu tot timpul am posibilitatea să mă îndrept spre Dumnezeu. Cum? Neoprindu-mă la nimic. Apostolul Pavel ne mărturiseşte din viaţa lui: „Una fac: uitând cele ce sunt în urma mea…” Ce era în urma lui? Şi păcatul. Dar ce era: Vechiul Testament, era o teologie frumoasă, cea mai înaltă religie care se cunoştea la vremea aceea, o morală deosebită. „…uitând cele ce sunt în urma mea, privind spre cele dinainte, alerg la ţintă”. Auziti: alerga! Deci nu numai că mergea, alerga! „…alerg la ţintă, la taina chemării celei de sus, la măsura bărbatului desăvârşit, a deplinătăţii în Iisus Hristos”. Auziţi? Asta era ţinta: îndumnezeirea. Nu se discută. Nu putem altfel. A, că mi-i ruşine? Ce, eu, beţivul, curvarul, mă gândesc la Dumnezeu. Da, Hristos m-a făcut să fiu Dumnezeu. Mă ridic şi alerg. Deci asta este ţinta. N-avem altă şansă. Deci iată încă un factor care contribuie, foarte important, care trebuie chiar de la început, căci noi nu venim de la Botez cu rugăciunea, ci poate dintr-o rătăcire. Este mărturisirea, este pocăinţa. „Ori de câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui”. Întoarce-te la Dumnezeu în fiecare zi, în fiecare ceas. Şi cu cât o faci mai repede, cu atâta suferi mai puţin timp înstrăinarea de Dumnezeu. Cu atâta e mai mică primejdia de a pierde calea.
Deci iată, totul trebuie să ne devină rugăciune. Pentru că poate v-aţi pus întrebarea: Bun, dar dacă ne rugăm neîncetat, cum spune Apostolul Pavel: „Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat”, de bucurat ne-am putea bucura şi lucrând, dar chiar să mă rog neîncetat, cum aş face? Că nu mai lucrez, nu mai citesc, nu mai studiez. Hai că cu mâinile mai poţi face şi să te rogi cu buzele. Nu, dragul meu, oferă lui Dumnezeu toată lucrarea ta: Doamne, primeşte ca pe o rugăciune această cuvântare pe care o ţin în seara aceasta! Şi e altceva. Deja sunt cu Dumnezeu, mă raportez tot timpul la El, e aici. Să fiţi siguri că e aici. Altfel, acum m-aş dezbrăca şi aş renunţa la călugărie. Ce, El mă trişează, credeţi că mă minte? Nicidecum! Dacă ne-a spus că e cu noi în toate zilele, gata. Însă mai este un lucru: pot eu să nu fiu cu El. Mă respectă, chiar dacă-s călugăr, chiar dacă Îl refuz, Îl ţin la distanţă.
Sigur că n-am vorbit nimic despre simţirea, cum Îl simţim noi pe Dumnezeu. De ce n-am vorbit? Pentru că nu ne interesează. Noi primim prin credinţă. Şi la vrmea potrivită Dumnezeu ne va descoperi ceea ce trebuie. Pentru că toţi Sfinţii Părinţi – şi asta o ştiţi destul de bine din Pateric – cer cu stăruinţă, mai ales ucenicilor tineri, să nu se lase înşelaţi de arătări şi de vedenii, de experienţe omeneşti în viaţa lor duhovnicească, în urcuşul lor duhovnicesc. Pentru că, spun ei, sunt echivalente, şi uneori mai mari, ca şi căderile în păcate, când te amăgeşte duhul cel rău şi-ţi dă o falsă experienţă a prezenţei lui Dumnezeu. V-am spus: eu cred că Hristos este aici, dar nu îmi mai trebuie nimic altceva. Dacă Hristos mi-ar spune: Uite, o să mă şi arăt. Doamne, nu vreau! Nu vreau, pentru că eu sunt prost. Ori mă înşeală diavolul şi cred când nu trebuie, ori dacă eşti Tu, cad în mândrie. Nu sunt vrednic. Mi-este destul că o să Mi te arăţi faţă către faţă după ce o să mor şi sunt sigur de asta. Că dacă eu sunt cu Tine aici în toată vremea, şi Tu vei fi cu mine. Sunt sigur, nu mai am nevoie. Însă dacă o să am nevoie, – şi dacă am avut nevoie– fiţi siguri că Se arată mai aievea ca dumneavoastră aici. Dumneavoastră sunteţi pentru că El există aici şi pentru că El există, suntem cu toţii, altfel n-am fi. El este prin Sine.
Această apropiere a noastră de Dumnezeu, dacă ne eliberăm până şi de ultimul obstacol care ar putea să ne abată de la cale, ce experienţă avem? Nu a prezenţei Lui, poate fizice, deci nu Îl percepem prin simţurile noastre fizice, nici poate prin inimă, prin simţurile duhovniceşti nu-L percepem. Dar percepem altceva. Simţim că am cunoscut adevărul. Este ceva ce te eliberează. „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”. Simţi că eşti liber; simţi că eşti în stare să dai orice pentru semenul tău şi să nu aştepţi nimic. Este exact ca şi cum îţi dai drumul de pe coama unui munte până în prăpastie, ca să-i ajuţi pe ceilalţi, fiind sigur că ai centura de siguranţă în locul cel mai ferit de orice primejdie, în locul cel mai sigur. Te-ai legat cu centura de siguranţă de Dumnezeu, direct de Dumnezeu. Este singurul Care-ţi oferă libertate. Îţi oferă nu libertatea, ci experienţa libertăţii. Noi avem libertatea, dar n-avem experienţa ei. Pentru că întotdeauna noi vrem să fim liberi faţă de ceilalţi, robindu-i. Implicit ne robim pe noi, aşteptând de la ei ceea ce nu ne pot da. Şi chiar dacă ne oferă, suntem robi lor. Hristos este singurul Care poate să-ţi ofere libertate, că n-are nevoie de ea. Semenul tău are nevoie, trebuie să-i oferi libertate, să te oferi şi tu ca să se ofere el. Iată neputinţa, cum am spus, a dragostei pământeşti, omeneşti, curate, a îndrăgostirii. De ce încetează perioada de îndrăgostire dintre doi tineri? Pentru că se epuizează unul pe altul, de la un timp se sufocă. Efectiv simte nevoia să respire, pentru că unul pe altul, ca şi reptilele, se consumă. Sigur că dragostea dumnezeiască nu este numai verticală; poate fi şi orizontală. Însă întotdeauna este triadică, aşa cum este în Sfânta Treime. Totdeauna trebuie să treacă prin Dumnezeu. Îl iubesc pe semenul meu până la jertfă, dar pentru Dumnezeu, şi numai cu iubirea Lui, că altfel nu reuşesc. Îi iubesc până şi pe vrăjmaşii mei. Deci iată, iubirea prin Dumnezeu îţi oferă libertatea chiar şi în relaţia cu semenii. Îţi ofei viaţa ta fără să-ţi epuizezi libertatea, pentru că izvorul libertăţii tale este din Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de libertatea ta ca să Îşi manifeste libertatea. Este liber prin Sine şi de aceea îţi oferă continuu izvorul libertăţii Sale.
Deci iată, iubiţii mei, am trecut de la rugăciune; aproape că nu mai putem vorbi despre rugăciune, vorbim despre dragoste. Pentru că rugăciunea nu trebuie să se oprească în cuvinte. Iată un lucru despre care trebuie să vă vorbesc, şi cu asta vreau să închei. Ce înseamnă rugăciunea rostită? Care este rostul ei şi până unde merge ea? Rugăciunile pe care le citim noi, create de Sfinţii Părinţi, ele izvorăsc dintr-o exprimare a firii lor. Pentru că adevărata rugăciune este rostirea firii tale, când cu toată firea ta rosteşti rugăciunea, te rosteşti, te oferi lui Dumnezeu. Totuşi, atunci de ce avem nevoie de rostirea cuvintelor? Pentru că nu ştim să ne rugăm. Şi cum învăţăm să ne rugăm? Iată, acesta este rostul rugăciunii. Când Hristos a fost provocat de ucenici: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”, ce a spus Hristos? Pune-te în genunchi? Nu! Ne-a învăţat Tatăl nostru. Ne-a învăţat o rugăciune. Cum înveţi să te rogi? Rugându-te. Rugăciunea te învaţă să te rogi. Omul care se roagă mereu învaţă să se adâncească în rugăciune, ţinând seamă de căile amintite mai înainte şi depăşind obstacolele despre care am vorbit. Deci iată rostul rugăciunii. Dacă urmăriţi psalmii, mai mult se adresează ţie Psaltirea, decât lui Dumnezeu. „La munţi, suflete al meu…” Continuu, continuu se adresează ţie; te învaţă să te rogi. Plus că, aşa cum vorbeam despre icoanele care de la un timp ajungi să semeni cu sfinţii stând în mijlocul unei astfel de biserici. Dacă dumneavoastră citiţi săptămânal o Psaltire – iertaţi, nu sunt în faţa călugărilor; dacă dumneavoastră citiţi o dată pe lună o Psaltire, nu-i mult. Vinerea citiţi câte două catisme şi-n rest citiţi câte o catismă. Sau chiar trei catisme vineri. Vă treziţi că la sfârşitul lunii aveţi două Psaltiri citite. Sau măcar citiţi cinci zile pe săptămână şi veţi vedea că la sfârşitul lunii aveţi o Psaltire citită. Ani de zile citiţi-o. Când vă întâlniţi cu cineva, vedeţi că pe buze vă vin psalmi. „Vorbiţi între voi în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti”. Ştiţi de ce? Pentru că ei se rugau tot timpul. Îţi vin pe buze cuvintele rugăciunii; îţi vin pe buze cuvinte frumoase, care se adresează ţie, te învaţă rugăciunea, şi pe drum. Te-a smerit cineva? „Bine-mi este mie că m-ai smerit, Doamne, ca să învăţ căile Tale” sau „la poruncile Tale cugetarea mea este”, „la poruncile Tale voi cugeta ziua şi noaptea”, când mintea vrea s-o ia razna, şi aşa mai departe. Continuu, continuu te învaţă rugăciunea.
Deci, în primul rând, rugăciunea te învaţă să te adresezi frumos lui Dumnezeu, să nu-I spui prostii, să-I spui lucruri frumoase. În al doilea rând, rugăciunea te angajează. În al treilea rând, rugăciunea te transformă, te schimbă. Însă rugăciunea nu te poate mântui. Trebuie să te angajezi cu toată fiinţa ta, trebuie să te angajezi neîncetat. Nu te poţi opri la un ceas de rugăciune. E drept, Hristos îi mustră pe ucenici: „Un ceas n-aţi putut să privegheaţi împreună cu Mine”. Deci iată, dragii mei, cum putem să ajungem să ne folosim de cuvintele rugăciunii. Însă, repet, cuvintele nu te pot mântui. Trebuie să ajungi ca inima ta să devină o rugăciune. Să ştiţi, inima noastră e făcută să bată pentru două lucruri: pentru a menţine şi a pulsa în întregul corp viaţa, oxigenul şi tot ceea ce are nevoie organismul, şi în al doilea rând (poate în primul rând, dar de obicei în al doilea rând vine la noi), în a pulsa în întreaga noastră fiinţă atmosfera rugăciunii, atmosfera întâlnirii noastre cu Dumnezeu. Pentru că ce înseamnă rugăciunea? Întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Şi dacă avem o dată experienţa aceasta, vă garantez că n-o mai uitaţi. Dacă noi avem o experienţă de a ne întâlni cu cineva foarte drag, n-o mai uităm. Să mă ierte Prea Sfinţitul. De câte ori am o întâlnire cu dânsul, n-o uit. Singura şansă de a o uita pe aceea e că m-am întâlnit din nou şi s-a împrospătat întâlnirea. Întotdeauna se întâmplă, şi Prea Sfinţitul e un om – ca să-l şi smeresc. Deci iată calea de a-L întâlni pe Dumnezeu. Rugăciunea ne pune în atmosfera cerului, în atmosfera iubirii Sfintei Treimi.
V-am vorbit despre lucruri mari, v-am spus cuvinte mari. Mă iertaţi. Dar Îl rog pe Dumnezeu să ne angajăm cu toţii. N-o spun de sus. Noroc că şi poziţia mă face s-o spun cum trebuie. Sunt la un nivel poate mai jos decât mulţi dintre dumneavoastră. Dar nu avem altă şansă. Singura şansă este aceasta. V-am spus-o poate ca un stareţ, cum o spun părinţilor mei de la mânăstire, dar v-am spus-o exact cum o spun lor, ca un părinte care am deasupra mea sabia Apostolului Pavel: „Vai mie de nu voi vorbi!” Şi, sigur, al doilea vai, mai mare: Vai mie de nu voi şi face!
Deci, dragii mei, vreţi să vă rugaţi? Vreţi să-i imputaţi lui Dumnezeu cândva: Doamne, m-am rugat şi nu m-ai ascultat? Gândeşte-te dacă te-ai rugat vreodată. Şi dacă nu, încearcă să te rogi. Fă o mărturisire bună. Începe cu pocăinţa. Te ridici, îţi vii în fire şi caută calea, calea de la minte la inimă. Şi să ştii că în inima ta locuieşte Dumnezeu. Iată cât sunteţi de mari. În fiecare inimă încape un Dumnezeu, şi un Dumnezeu treimic.
Cu aceste gânduri, doresc să ajungeţi cu bine şi cu sănătate şi să-L întâmpinaţi pe Hristos Care, ca un prunc, precis încape în inima dumneavoastră; cât e de cald şi de suav, să ajungeţi să-l primiţi în inima dumneavoastră, în casa, în familia şi între toţi cei dragi ai dumneavoastră.
ASCOR Cluj-Napoca, 2002