Fără a încerca să separăm întru totul cele trei momente ale întoarcerii fiului risipitor (ele regăsindu-se unul în altul), observăm că primul, şi anume venirea în fire, îi opreşte căderea, întoarcerea spre casă îl ţine într-o permanentă trezvie, iar momentul întâlnirii realizează totala participare şi identificare a fiului cu iubirea tatălui şi, în acelaşi timp, identificarea cu sinele ontologic. Dacă dreapta socoteală şi trezvia sunt capabile să ne scoată din ţara robiei şi să ne călăuzească spre pământul făgăduinţei, ele îşi află împlinirea şi puterea în Iubirea dumnezeiască concretizată prin dăruirea de sine. Pentru că ce altceva este nevoinţa, decât manifestarea Iubirii în spaţiul libertăţii?
Ajunşi în faţa unui Dumnezeu ce S-a angajat cu viaţa Sa la mântuirea noastră, nu mai putem rămâne indiferenţi. Stând înaintea răstignirii Domnului, nu poţi rămâne spectator. Ori te urci cu Hristos pe cruce, ori te faci părtaş cu cei ce-L răstignesc. Sau, cum comenta Octavian Paler referindu-se la un tablou al lui Goya, „nu există spectatori inocenţi. Dacă vrei să rămâi spectator, vei fi implicit vinovat”[1].
Nevoinţa este forja Iubirii dumnezeieşti, în care omul îşi lucrează chipul spre asemănarea cu Dumnezeu. Nu ştim cum ar fi fost experienţa nevoinţei în rai, însă încărcătura pe care a primit-o cuvântul „nevoinţă” după cădere este percepută ca suferinţă de către noi. Numai sfinţii, care au gustat şi din roadele nevoinţei, ne-ar putea vorbi despre blândeţea jugului şi uşurătatea poverii. Numai ei ne-ar putea vorbi poate şi despre bucuria nevoinţei din rai.
Pentru a ne apropia de înţelegerea nevoinţei, trebuie să analizăm atât aspectul spiritual sau interior al acestei virtuţi, cât şi cel practic sau exterior. Nevoinţa nu poate fi socotită nicidecum ca o lipsă de voinţă. Lipsit de voinţă este acela care oscilează între două sau mai multe voinţe. }nţelesul spiritual al cuvântului este lucrarea de identificare a voinţei personale cu sensul existenţei, şi cum pe acesta îl aflăm în voia lui Dumnezeu, nevoinţa este identificarea voii noastre cu voia Creatorului. }ntrebat fiind un Părinte iscusit: „Care este fapta cea mai folositoare şi mai odihnitoare omului?”, a răspuns, zicând: „Fapta cea mai odihnitoare omului este de a uni voia lui cu voia lui Dumnezeu”. Iar cum şi în ce chip este această unire explică Bătrânul: „Iată, Doamne, de acum înainte îmi unesc toată voia mea cu a Ta, ca de acum înainte să nu se mai împotrivească, nici să se mai îndoiască voia mea de voia Ta, ci orice va vrea şi va fi iubit voii Tale, aceasta va vrea şi va iubi voia mea… De mi s-a făcut mie vreo scârbă sau supărare şi voia Ta aşa a vrut, şi voia mea aşa voieşte”[2]. Deşi în exterior voinţa este nervul oricărei acţiuni şi, în consecinţă, osteneală, prin dobândirea ei sufletul ajunge la linişte şi odihnă.
Unirea voii noastre cu voia lui Dumnezeu nu numai că ne introduce în unitatea cosmică, ci ne oferă şi identitate, pentru că toată lucrarea nevoinţei se manifestă numai într-o totală libertate şi pentru o totală libertate, de aceea voia lui Dumnezeu ne este mai proprie decât ceea ce numim noi propria voinţă, aceasta din urmă fiind numită în mod impropriu proprie. Problema cea mare o ridică însă tocmai identificarea totală a persoanei cu o anumită voinţă. Fiecare om caută idealul cu care să se poată identifica şi în care să-şi creeze o personalitate. Fără a ne ocupa de cei care îşi aleg idealul vieţii nepotrivit cu puterile lor, am putea spune în general că toate nemulţumirile şi frământările sufleteşti vin din incapacitatea omului de a alege şi a-şi atinge idealul vieţii. Pentru cei ce credem că suntem creaţi cu un anumit rost, definiţia existenţei noastre, dată de Cel ce ne-a creat, este singura capabilă să ne contureze propria personalitate şi voinţă. Altfel, tot timpul riscăm să ne definim prin alţii sau, mai rău, să nu avem nici o definiţie, şi atunci nu putem vorbi de libertate şi de existenţă, pentru că libertatea lui a fi nu înseamnă a consuma o viaţă biologică probând toate experienţele acesteia. Libertatea cu care ne-a înzestrat Creatorul, şi de care nu se poate atinge nimeni, este exprimarea definiţiei persoanei – ca unicat al creaţiei – prin voinţă. Iar definiţia persoanei umane este sfinţenia. |i cei care nu cunosc ce este sfinţenia sau chiar refuză să o cunoască tind, poate inconştient şi într-un mod strâmb, spre libertatea acesteia, pentru că altă libertate nu există. Ne înşelăm atunci când luptăm să ieşim dintr-o anumită robie, în numele libertăţii, când de fapt schimbăm o robie cu alta. Toate revoltele pentru libertate n-au fost decât o exprimare sau cel mult un respiro al dorului umanităţii după libertate, alegând însă mereu o nouă robie. Singura libertate există în Dumnezeu, Cel Care ne-a creat liberi şi singurul Care ne oferă mereu libertatea, ca o condiţie a relaţiei şi a petrecerii împreună cu El, ca o condiţie a Împărăţiei Sale. Astfel că nevoinţa este contribuţia persoanei umane la Împărăţia libertăţii prin formarea conştiinţei faţă de aceasta. Dacă libertatea exterioară se exprimă prin îndrăzneala omului de a se manifesta aşa cum este, libertatea interioară cu care ne-a înzestrat Dumnezeu se exprimă prin depăşirea necontenită a eu-lui până la eliberarea de sine prin nevoinţă. }n viaţa de aici, libertatea este dovedită numai de nevoinţă, iar în veşnicie, nevoinţa se va măsura cu libertatea. Atunci când nevoinţa ne va duce la libertatea faţă de lume şi faţă de sine, ea va atinge sfinţenia, cum va zice Sfântul Isaia Pustnicul: „Când se va slobozi mintea de toată nădejdea din lumea văzută, să ştii că acela e semn că a murit în tine păcatul”[3].
Pentru a înţelege taina crucii prin care Hristos defineşte toată nevoinţa, ni se oferă o singură cale: „Vino şi vezi!”[4] Până unde să venim? Până pe cruce. Şi unde să privim ca să vedem? În taina vieţii noastre, unde S-a coborât Hristos. Creştinismul nu este nici mistică, nici ascetică, nici raţionalism, nici sentimentalism. El este viaţa noastră definită prin cruce, cu toată înălţimea, şi adâncimea, şi lărgimea ei, ce se lucrează atât în omul cel dinlăuntru, cât şi în cel din afară. Pentru păstrarea acestei unităţi în lucrarea cea duhovnicească, trebuie să se pună necontenit aceeaşi temelie a voii lui Dumnezeu ce se realizează în noi prin nevoinţă. Dacă nevoinţa – aşa cum ne învăţa Părintele Profesor Ioan Ică – este împlinirea voii lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu este tăierea voii. Aceasta ne va menţine mereu în lucrarea duhovnicească, încât şi faptele exterioare devin duhovniceşti vrednice pentru viaţa veşnică. „A te arunca pe tine înaintea lui Dumnezeu”, zice Avva Pimen, „şi a nu te măsura pe tine, şi a lepăda înapoi voia ta sunt uneltele sufletului”[5].
Toată lucrarea vieţii noastre se împarte în două: duhovnicească şi trupească. Duhovniceşti sunt atât faptele trupului, cât şi ale sufletului, care respectă legea cea duhovnicească. Dar atât lucrările sufletului, cât şi ale trupului, devin trupeşti, pământeşti, chiar drăceşti, atunci când voia lui Dumnezeu este înlocuită de slava cea deşartă. „Rugat fiind Avva Pafnutie să spună un cuvânt, a întrebat: Ce voiţi să vă zic vouă: cuvânt duhovnicesc sau trupesc? I-au răspuns lui: Duhovnicesc. Le-a zis lor Bătrânul: Duceţi-vă, iubiţi necazul mai mult decât odihna şi necinstea mai mult decât slava şi a da mai mult decât a lua”[6]. Atenţia care se dădea voii lui Dumnezeu, ca împlinirea faptelor să se facă în taină, era de neclintit. „Părinţii de la Schit aveau obiceiul, când se descoperea cuiva vreo faptă bună pe care o aveau ei în taina lor, ca de aici înainte să n-o mai socotească bună, chiar de ar fi fost oricât de folositoare, ci o socoteau păcat, lucru răsuflat şi neplăcut lui Dumnezeu”[7]. Dacă nevoinţa omoară păcatul şi fapta cea rea, slava cea deşartă întrerupe orice viaţă duhovnicească şi anulează orice faptă bună, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Sunt multe lucruri bune prin fire, făcute de oameni. De pildă: postul şi privegherea, rugăciunea şi cântarea de psalmi, milostenia şi primirea de străini sunt fapte bune prin fire. Dar când se fac pentru slava deşartă nu sunt bune”[8]. Lucrarea faptelor bune ca împlinire a voii lui Dumnezeu şi cu ajutorul lui Dumnezeu este singura salvare a omului duhovnicesc de slava cea deşartă şi a faptei bune de deşertăciune. Suferirea necazurilor şi acceptarea neputinţelor în numele lui Dumnezeu nu numai că dovedesc înălţimea vederii şi adâncimea neputinţelor, dar îl introduc pe omul cel duhovnicesc în apofatismul lucrării dumnezeieşti de mântuire. „Când sunt slab, atunci sunt tare”[9] – afirmă nu numai Sfântul Apostol Pavel, ci o spun toţi care, prin nevoinţele purtate pentru Dumnezeu, au ajuns la puterea şi libertatea Duhului.
În ierarhizarea faptelor nevoinţei, Sfinţii Părinţi ţin seamă tot timpul cui se adresează. Totuşi, cea mai mare osteneală se află în rugăciune, zice Avva Agathon, pentru că „toată petrecerea pe care o va face omul, răbdând întru dânsa, dobândeşte odihnă. Iar rugăciunea până la suflarea cea mai de pe urmă are trebuinţă de nevoinţă”[10]. Ea este deschiderea totală spre măsura bărbatului desăvârşit, este dorul, dar şi arvuna vieţii veşnice prin unirea cu Hristos, Dumnezeu-Omul, în Euharistie.
Protos. Ioan Cojanu
[1] Octavian Paler, Scrisori imaginare, Ed. Eminescu, 1979, p. 147.
[2] Patericul, Episcopia Alba Iulia, 1990, pp. 338-339.
[3] Isaia Pustnicul, Despre păzirea minţii în 27 de capete, cap. 8, în Filocalia, vol. I.
[4] Ioan 1, 46.
[5] Patericul, p. 171.
[6] Ibidem, p. 146.
[7] Ibidem, p. 360.
[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, A doua sută de capete despre dragoste, cap. 35, în Filocalia, vol. II.
[9] 2 Corinteni 12, 10.
[10] Patericul, p. 25.